Răpirea parentală

disparuti 16

Copilul furat de părinţi

 

Sunt cele mai paşnice tipuri de răpiri. Se produc, cel mai adesea, după o separare sau un divorţ al cuplului, când unul dintre părinţi încalcă decizia instanţei judecătoreşti şi-i fură celuilalt copilul.

 

Babici Marco Antonio are 6 ani şi este din Timişoara. Pe 15 mai 2006 a fost răpit de tatăl său, deşi el fusese încredinţat mamei, prin sentinţa Curţii de Apel Timişoara. Băieţelul e căutat în continuare de Poliţie. Lega Alessandro (5 ani) a fost răpit de tatal său, cetăţean italian, în aprilie 2005 şi adus în România. A fost găsit în februarie 2006. Păuleţ Giulia avea 4 ani la data dispariţei, pe 9 decembrie 2000. După divorţul părinţilor, a fost furată de tatăl ei, care i-a făcut apoi fetiţei o identitate falsă. A fost găsită după 5 ani şi reîncredinţată mamei.

Studiile făcute de FBI arată că părintele care răpeşte copilul fie suferă de instabilitate psihică, fie încearcă să obţină cu forţa o reconcilere a cuplului sau încearcă să-şi pedepsească fostul partener. Un alt motiv poate fi părerea celui care comite infracţiunea că protejează astfel copilul de acte de abuz, neglijenţă sau violenţă. Conform FBI, răpirile parentale sunt comise mai frecvent asupra copiilor sub 6 ani. Cea mai mare parte din părinţi îşi organizează singuri răpirea, chiar la domiciliul copilului (84%), şi primesc apoi ajutor de la rude sau de la prieteni.

 

Părinţii răpitori prezintă un profil variat, dar studiile făcute de canadieni arată că ei exercită o profesie care le permite să se deplaseze şi să găsească de lucru în diferite locuri. Mai puţin de jumătate au studii secundare şi doar câţiva sunt absolvenţii unor studii universitare.

Conform unui raport al Departamentul Justiţie din SUA, cei mai mulţi dintre copiii răpiţi suferă emoţional în urma acestei experienţe. Resimt furia şi mânia, dar şi „indoctrinarea mentală” perpetuată de părintele răpitor. Un studiu făcut de Centrul Naţional pentru Copiii Dispăruţi şi Exploataţi Sexual din SUA arată că 50% din aceşti copii au simptome ale suferinţei emoţionale şi manifestări de anxientate, probleme de alimentaţie şi tulburări ale somnului. De asemeneea, ei pot suferi de crize incontrolabile de plâns, comportament agresiv şi temeri. Le va fi frică pe viitor să se ataşeze de oameni şi să aibă încredere în ei.

Traumele suferite de copil depind foarte mult de vârsta pe care el o are în momentul răpirii, de tratamentul la care este supus, de motivele care i se dau pentru a i se explica separarea de celălalt parinte (de exemplu: „a murit” sau „nu te mai vrea”)… Dacă minorul ştie că celalalt părinte e în viaţă, se poate învinovăţi pentru că nu a încercat să comunice cu el. Copiii de vârste mici uită repede de parintele care-l caută, în vreme ce aceia mai mari resimt furie şi confuzie.

 

SFATURI

 

Dacă treceţi printr-un divorţ sau printr-o separare, încercaţi să păstraţi o relaţie amiabilă cu fostul partener de viaţă. Pentru binele copilului, care e oricum traumatizat de despărţirea părinţilor săi.

Dacă aveţi indicii că există pericolul unei răpiri parentale, luaţi-vă măsuri de protecţie: anunţaţi celalte persoane sub supravegherea cărora rămâne copilul de situaţia în care vă aflaţi. Cereţi-le să nu lase copilul să plece, sub nici un pretext, cu o altă persoană.

Dacă v-a dispărut copilul şi aveţi indicii că e vorba de o răpire parentală, anunţaţi imediat poliţia şi solicitaţi ca minorul să fie dat în consemn la frontieră.

 

Jurnalul Naţional (23 mai 2007)

 

Anunțuri

Răpirile

1174492_59327093

Dispariţii grave – răpiţi

şi ucişi pentru sex

 

Răpirile sunt cele mai grave dispariţii. De obicei, agresorul este o cunoştinţă a copilului. Vecin, prieten de familie, rudă.

De ce sunt răpiţi copii? Pentru recompensă sau din răzbunare, pentru profit financiar (adopţii pe piaţa neagră, exploatare sexuală, cerşetorie), pentru a obţine o satisfacţie sexuală sau din dorinţa de a ucide. Conform unui studiu făcut de Departamentul de Justiţie al SUA (NISMART), 2/3 din răpiri au ca motivaţe agresiunea sexuală a victimei.

Agresorii acţionează într-un spaţiu pe care-l cunosc bine şi unde se simt în siguranţă. Un studiu întocmit de FBI arată că în 63% din cazurile în care răpitorul e o cunoştinţă a copilului, agresiunea se produce lângă domiciliul victimei. Răpitorul – persoană străină acţionează cu predilecţie (58%) în spaţiu deschis (stradă, parc, locuri publice). Cele mai multe crime împotriva copiilor se petrec după-amiaza. Răpirile nu fac nici ele excepţie: 80% dintre ele se întâmplă între orele 12:00 – 24:00.

FBI atrage atenţa că răpirile comise de cunoştinţe ale minorului (rude, prieteni, vecini…) sunt mai frecvente şi mult mai violente decât răpirile comise de străini. Copiii cred adesea că pot recunoaşte uşor un răpitor. „E o persoană oribilă care oferă cadouri”. Nu e deloc aşa. În cazul răpirilor urmate de crimă din România (Andreea Dodan, Larisa Chelaru, Bila Adina, Claudia Mihai, Ionela Hurdela, Narcisa Huştiu) răpitorii erau persoane cunoscute, în care părinţii victimei aveau încredere.

Potenţialele victime şi agresorii lor interacţionează în timpul unor activităţi obişnuite. Agresiunea apare din interacţiunea între un delicvent motivat, o ţintă disponibilă şi absenţa unui părinte vigilent care să o împiedice.

 

Cum arată răpitorii de copii?

 

Conform studiului FBI, sunt în general bărbaţi şi tind să-şi aleagă victima din aceeaşi etnie. Modul în care este comisă infracţiunea variază în funcţie de motivaţie şi de relaţia pe care o au cu victima. Majoritatea agresorilor care şi-au asasinat victimele au antecedente în violenţă.

Vârsta medie a răpitorilor de copii este de 27 de ani. Sunt cel mai adesea celibatari (85%), jumătate din ei trăiesc singuri sau cu părinţii lor, jumătate nu au un loc de muncă sau prestează munci necalificate. Sunt persoane cunoscute ca având probleme legate de sex, alcool sau probleme psihologice, oameni marginalizaţi social. Cei mai mulţi dintre ei şi-au schimbat adesea domiciliul.

Un copil răpit este ucis, cel mai adesea, în primele trei ore după dispariţia sa. Prin asfixie, după ce, în cele mai multe cazuri, a fost abuzat sexual. Statististicile FBI spun că 44% din victime au fost ucise în mai puţin de-o oră de la răpire, iar 74% – în primele trei ore.

După ce a ucis copilul, răpitorul ascunde cadavrul. Cel mai adesea, într-o zonă rurală, la mai puţin de 2 km de domiciliul victimei. Doar 5% din victime au fost descoperite în casa ucigaşului. Studiul realizat de Departamentul de Justiţie al SUA arată că în 72% din cazuri distanţa de la locul crimei până la locul în care este ascuns cadavrul e mai mică de 7 m.

 

Care este profilul victimei ?

 

Cei mai expuşi sunt copiii între 6 şi 10 ani, în special fetele. În această etapă a dezvoltării lor, copiii sunt mai puţin supravegheaţi de părinţi. Studiul realizat de Departamentul de Justiţie al SUA arată că „victima, în majoritatea răpirilor, era un copil obişnuit, care ducea o viaţă normală, într-o familie normală. 76% din ele erau fete. În 80% din cazuri, contactul iniţial între victimă şI răpitor a avut loc la mai puţin de 400 de m de casa victimei”.

Nu există însă un profil standard al victimei. Răpitorii acţionează atunci când apare oportunitatea. În consecinţă, toţi copiii sunt expuşi riscului şi trebuie protejaţi. Copiii care nu au încredere în ei şi cei care petrec mult timp nesupravegheaţi sunt însă mai vulnerabili.

 

Cum să preveniţi

 

Vorbiţi-i copilului dumneavoastră despre cum se poate apăra de pericole. Nu dându-i sentimentul că trăieşte într-o lume total nesigură, ci mărindu-i încredea în forţele proprii şi în capacitatea de a lua decizii corecte.

Învăţaţi-vă copilul că nu are voie, indiferent de motiv, să plece cu cineva, fără să vă ceară permisiunea. Încearcaţi să aflaţi, din diverse contexte, dacă urmează acest sfat şi vedeţi ce anume îl atrage să nu facă acest lucru. Aflaţi astfel care e punctul lui vulnerabil. Copilul trebuie să ştie că e necesar să vă anunţe dacă cineva îi cere să-l ajute, îi oferă dulciuri sau daruri, devine prietenos prin orice metode. Trebuie să ştie că un adult nu are nevoie niciodată de ajutorul unui copil. Nici să-şi caute un animal pierdut, nici să găsească o adresă. Şi că cel care cere ajutorul îi întinde o capcană pe care el e destul de isteţ ca să o evite.

Nu vă trimiteţi copilul la cumpărături după lăsarea întunericului. Nici măcar la buticul din faţa blocului! Învăţaţi-vă copilul să meargă şi să vină de la şcoală în grup, indiferent de vârsta pe care o are. Învăţaţi-vă copilul să vă spună dacă se simte în nesiguranţă cu oricine, fie el membru al familiei, prieten sau străin. Învăţaţi-l să spună NU şi aveţi încredere în instinctul lui. Dacă nu vrea să fie pupat sau îmbrăţişat de cineva, nu înseamnă că e nepoliticos, ci că nu se simte confortabil. Încurajaţi-l să-şi exercite dreptul de a spune NU. Învăţaţi-l ca, dacă cineva foloseşte forţa pentru a-l reţine, să ţipe cu putere, să bată din picioare, să strige. Asta îl va face pe agresor să renunţe.

Nu permiteţi nici unui necunoscut să vă fotografieze copilul, la plajă, în parc, pe stradă. Cei care au motive profesionale să facă asta se vor legitima înainte şi vă vor cere permisiunea. Nu vă îmbrăcaţi copilul cu haine sau accesorii pe care e înscripţionat numele lui, pentru că el va tinde să acorde atenţie celor care îl strigă pe nume. Dacă îl lăsaţi singur acasă, asiguraţi-vă că nu spune şi altora că e singur, că nu va deschide uşa nimănui şi că poate apela la 112 în caz de urgenţă.

 

Situaţii de evitat

 

Într-un ghid editat în SUA, Beverly Huttinger („Asociaţia Naţională pentru Copiii Dispăruţi”) enumeră situaţiile în care copiii pot deveni ţinte ale răpitorilor: merge singur la şcoală şi de şcoală acasă; se joacă în parc sau în locuri publice până seara târziu sau se joacă fără a fi supravegheat, indiferent de oră; trece prin spaţii izolate şi/sau neiluminate (scări, coridoare); merge singur într-un centru comercial sau în alte locuri publice aglomerate.

 

Jurnalul Naţional (23 mai 2007)

 

Rătăciţi în spaţii deschise

disparuti 25

Promiteţi-i copilului că nu-l veţi abandona niciodată. Spuneţi-i că dacă se va întâmpla vreodată să dispară, îl veţi căuta, nu are importanţă câtă vreme, până când îl veţi găsi.

 

Atunci când copilul se rătăceşte într-un spaţiu deschis, pe un câmp sau într-o pădure, şansele ca el să mai fie găsit în viaţă depind de mobilizarea şi de profesionalismul celor care-l caută.

 

Redivan Mustafa avea 2 ani şi jumătate. Venise pentru prima oară cu părinţii în vizită la nişte rude din satul Pădureni, Constanţa. Era 19 ianuarie 2005. La prânz, băieţelul a fost lăsat să se joace, alături de alţi copii, lângă cişmeaua satului. Când s-a plictisit, a plecat singur înspre casa rudelor. S-a rătăcit şi a dispărut. A fost găsit după 5 zile, de un cioban, la 2,5 km depărtare de sat. Pe un câmp. Murise de frig.

Ionuţ Căpraru (4 ani şI 2 luni) a supravieţuit 8 zile rătăcit prin pădure. S-a întâmplat în iunie 2005, în satul Brăteşti, din Bacău. Băiatul a fost găsit, la 10 km depărtare de satul în care locuia, de un paznic de vânătoare. Corneluşa Ştefan (3 ani) s-a rătăcit într-un câmp cu porumb. Pe 7 august 2004 venise cu părinţii la adunat fasole. A dispărut de lângă căruţa unde se juca. După patru zile a fost găsită teafără, de un localnic din Jariştea, la 6 km distanţă de locul dispariţei. Radu Nicolae (3 ani) a dispărut din Chilii, Buzău, pe 29 aprilie 2006. A fost găsit după două zile de salvatorii BGS, pe culmea unui deal, aproape de o râpă adâncă.

 

Singur, în pădure

 

Cum poţi să previi rătăcirea copilului într-un spaţiu deschis? Într-o pădure? Ce măsuri de precauţie trebuie să-şi ia un părinte responsabil? La aceste întrebări ne răspunde Bogdan Oprea, preşedintele Asociaţiei „BGS – Divizia Dezastre”. „Dacă pleci cu copilul tău la un grătar sau într-o excursie la pădure, trebuie să-l echipezi corespunzător. Asta nu înseamnă că trebuie să-l îmbraci în camuflaj ci, din contră, în culori cât mai stridente, care nu se regăsesc în natură. Trebuie să aibă în buzunărel un pachet de biscuiţi sau o sticluţă cu apă. Trebuie să-i prinzi pe spate, cu nişte clipsuri, nişte luminiţe care sclipesc în mod regulat şi care rezistă 70 şi ceva de ore. Sistemul trebuie pornit în momentul în care ajungi la pădure, chiar dacă este zi. E posibil ca ele să ardă degeaba, toată ziua, dar dacă copilul se pierde, e un foarte bun mijloc de semnalizare. E bine să-ţi înveţi copilul să lucreze cu o lanternuţă pe care el să o aibă în buzunar sau de gât.

Dar, în primul rând, copilul nu trebuie scăpat de sub observaţie. Dacă, totuşi, s-a întâmplat nenorocirea şi copilul a dispărut de lângă ei, părinţii trebuie să anunţe imediat autorităţile şi eventuale echipe de voluntari, să nu părăsească zona – pentru că cel mic s-ar putea întoarce – , să-şi cheme rudele în ajutor pentru căutări, să-l strige în mod regulat, dar să lase un timp suficient pentru a auzi dacă le răspunde copilul. Părinţii trebuie să-şi înveţe copiii ca, dacă se rătăcesc, să nu plece în căutarea lor. Să rămână pe loc, de preferat, într-un loc deschis, vizibil. Să nu se ascundă într-un boschet sau sub un copac gros, unde nu pot fi văzuţi. Să strige după ajutor şi să aştepte să vadă dacă li se răspunde. Să nu se panicheze. Dar cel mai important lucru – să stea pe loc! Dacă plouă să se acopere cu frunze sau să-şi ia o poziţie ghemuită la baza unui copac, sprijinit cu spatele de el.”

 

Pierduţi prin parc

 

Nu puţine sunt situaţiile în care părinţii îşi pierd copiii cu care au ieşit la plimbare prin parc. Cei din Asociaţia „BGS – Divizia Dezastre” s-au specializat şi-n astfel de căutări. Iar părinţii din Bucureşti le cer direct ajutorul. „Au început să sune direct la numărul de dispecerat, spune Bogdan Oprea. Sunt foarte multe cazuri de copii dispăruţi în Bucureşti. De pildă, un copil cu sindrom Down dispăruse dintr-o şcoală specială. L-am găsit la mulţi kilometri distanţă de locul respectiv, dar am mobilizat peste 20 de echipaje. Avem cazuri de dispariţii în parcuri. Părinţi care vin la noi şi ne spun: „dom’ne, repede, că mi-a luat cineva copilul!” În aceste cazuri, primul lucru pe care îl facem este să „sigilăm” ieşirile din parc. Şi să asigurăm lacul, dacă el există, ca să nu cadă copilul în apă. Apoi, agenţii care rămân se apucă să facă un periaj al parcului. Oamenii intră în panică, sună la primărie, la poliţie. Dar de ce nu au grijă de copiii lor? Înainte să tragă pe altcineva la răspundere! Părinţii sunt principala problemă. Pentru că nu sunt conştienţi că o nenorocire se poate întâmpla în două secunde.”

 

Cum să preveniţi

 

Nu vă lăsaţi niciodată nesupravegheat copilul, mai ales dacă e de vârstă preşcolară. Învăţaţi-vă copilul, dacă e mic, să vă ţină tot timpul de mână, când mergeţi pe stradă sau la cumpărături. Dacă e mai mare, învăţaţi-l să rămână lângă dumneavoastră în spaţiile publice. Cel mic trebuie să ştie că nu are voie să se ascundă de părinţi, nici măcar în joacă. Vorbiţi cu el despre posibilitatea de a vă pierde unul de celălalt şi construiţi diverse planuri de acţiune. De exemplu, imaginaţi-vă că s-a pierdut de dumneavoastră într-un magazin aglomerat. Spuneţi-i că, în acest caz, „planul” e să se ducă imediat la un angajat al magazinului sau la un agent de pază. Dacă intraţi într-un magazin împreună, stabiliţi-vă de la început un loc de întâlnire în caz că vă pierdeţi unul de celălalt.

Învăţaţi-l adresa şi numărul de telefon încă de timpuriu. Şi chiar un contact în plus al cuiva dintre apropiaţi. Învăţaţi-l să-şi exprime clar şi direct nevoile, chiar şi la telefon, ca să poată spune dacă e în pericol.

Fotografiaţi-l sau filmaţi-l de 2-3 ori pe an, pentru a avea imagini recente cu el. În fiecare moment trebuie să cunoşteţi semnalmentele exacte ale copilului, greutatea şi înălţimea lui.

 

Jurnalul Naţional (23 mai 2007)

 

Suspiciunile de înec

disparuti 15

Căutaţi prin ape fără nici o speranţă

 

Sunt cele mai tragice dispariţii. Teoretic, nu mai există nici o speranţă. Dar părintele încă mai nădăjduieşte, până când apa îi scoate copilul la mal.

 

Scafandrii nu caută niciodată un copil viu. Răscolesc mâlul de pe fundul apei cu căngile, bagă setca până-n adâncuri şi o trag înapoi, goală. În apă se caută doar cadavre. Ca să le îngropi creştineşte, să le faci parastasul, apoi pomenile… Zile întregi şi luni de chin pe un mal, privind luciul apei pe care încă nu se zăreşte nimic. Pentru ce? E preţul pe care-l plătesc deopotrivă, părinţii şi copiii, pentru lipsa de supraveghere.

Picu Iosif avea 5 ani. Era din Borca, jud. Neamţ. Pe 3 aprilie 2006, a dispărut din comună. A fost văzut ultima oară pe malul drept al râului Bistriţa, unde se juca cu mai mulţi copii. Pe 20 ianuarie 2007 a fost găsit înecat, pe malul lacului Bicaz, de doi tineri care-şi căutau barca. Sali Andrei (2 ani) era Băileşti, jud. Dolj. Pe 13 iulie 2006 a fost lăsat la joacă, în apropierea casei, alături de alţi copii, la fel de mici. După 12 zile, într-un canal colector, din băieţel au mai fost găsite câteva oase. Canareica Oana avea 6 ani şi 9 luni. Venise cu mama în vizită la bunicii din suburbia Tudor Vladimirescu – Tulcea. Pe 4 septembrie 2006 se juca, împreună cu alte două fete, pe malul Dunării. Apoi, rămasă singură, a disparut. A fost găsita de un vecin, înecată în Dunare, trei zile mai târziu.

 

Animale versus copii

 

Ce face poliţia atunci când, în dispariţia unui copil, sunt suspiciuni de înec? „Se insistă pe această componentă de căutare-scotocire”, declară chestor principal de poliţie Ştefan Iancu. „Forţele întrebuinţate trebuie să fie dotate cu echipamente care să le permită să facă căutarea în apă – scafandri (de la ISU, Jandarmerie, MApN). Şi trebuie să existe, de la regia de ape, o hartă în care să vadă canalele, grătarele în care se poate opri copilul”.

La ţară, oamenii-şi ţin de obicei animalele-n curte. Sau le priponesc pe islaz, departe de vreun canal de irigaţie, să nu se întâmple nenorocirea. Copiii, însă… Copiii se joacă nesupravegheaţi pe malurile apelor, merg la gârlă, şi în urma lor mai rămân doar hainele. Despre care se scrie în procesul verbal al poliţiei „obiectele de îmbrăcăminte găsite au fost recunoscute de părinţi ca fiind ale minorului”. Împrejurările dispariţiei: „suspiciune de înec”.

 

Mesaj pentru părinţi

 

Nu vă lasaţi niciodată copiii nesupravegheaţi în apropierea unei ape. E de ajuns o secundă de neatenţie pentru a se întâmpla nenorocirea!

Atunci când sunteţi împreună cu copilul la plajă, nu-l pierdeţi niciodată din raza dumneavoastră vizuală. Nu rugaţi pe altcineva să vă supravegheze copilul, e responsabilitatea dumneavostră să faceţi asta. Dacă v-aţi pierdut copilul pe plajă, nu porniţi în căutarea lui singuri, anunţaţi imediat salvamarii şi cel mai apropiat echipaj de poliţie.

 

Jurnalul Naţional (23 mai 2007)

 

Plecarea voluntară

disparuti 20

O să plec de-acasă!

 

Asta e ameninţarea la care recurg cel mai adesea adolescenţii care vor să-şi şantajeze emoţional părinţii. Nu e o glumă. Din nefericire, de la gândul rostit şi până la faptă nu e decât un pas. Peste pragul uşii. Pentru ei, e o aventură. Pentru părinţi – o dramă. Plecările voluntare reprezintă principala cauză a dispariţiilor de minori. Cele mai expuse sunt fetele aflate în pragul adolescenţei, iar categoria de vârstă cea mai vulnerabilă e între 13 şi 17 ani.

De ce fug de-acasă copiii? Pentru că au luat o notă mică sau absenţe, pentru că acasă sunt pedepsiţi cu bătaia. Nimeni nu fuge de bine. Fugarii dau semne de tulburări emoţionale şi psihice şi primul semn că randamentul lor e în prăbuşire e catalogul de la şcoală.

Băieţii fug de-acasă din dorinţa de a deveni, prea timpuriu, independenţi. Caută slujbe sezoniere şI ajung, cel mai adesea, să fie exploataţi prin muncă. Fetele pleacă de acasă pentru că părinţii le interzic relaţia de prietenie cu „marea iubire” a vieţii lor. Şi ajung, uneori, să fie exploatate sexual.

În toate aceste situaţii de vină e lipsa de comunicare între părinţi şi copii. De câte ori nu i-aţi spus copilul dumneavoastră, interzicându-i ceva, „pentru că aşa vreau eu. Punct!”? În lipsa unor argumente, copilul se va simţi prizonierul unor reguli impuse. Din care, evident, va încerca să evadeze.

 

Soluţia este comunicarea

 

Oricât de greu vi s-ar părea, puteţi să ajungeţi la un dialog cu copilul dumneavoastră. Cu condiţia să-l trataţi ca pe un partener de discuţie, cu drepturi depline. Inclusiv cu dreptul de a vă contrazice, dacă are argumente. E o artă a negocierii, în care fiecare trebuie să lase de la el, pentru a se ajunge la un consens.

Atunci când copilul vă ameninţă cu fuga de acasă, nu-i răspundeţi niciodată „pleacă”. Va simţi că nu puneţi nici un preţ pe el. Nu-i spuneţi nici „te snopesc cu bătaia”. Violenţa este arma celor lipsiţi de raţionament. Încercaţi să-i oferiţi o perspectivă a acestei aventuri, descurajându-l. Spuneţi-i cât de mult aţi suferi dacă n-aţi mai ştii nimic de el o zi întreagă, spuneţi-i cât de mult înseamnă el pentru dumneavostră. Dacă inevitabilul s-a produs şi copilul a plecat de-acasă, atunci când e găsit, mergeţi împreună la un psiholog care să vă ajute să găsiţi o cale de comunicare. E un pas necesar pentru că, dacă a plecat de-acasă o dată, el poate repeta gestul oricând!

 

De ce pleacă?

 

Copiii care fug de-acasă au probleme. Cel mai adesea, în comunicarea cu părinţii care nu mai timp sau chef să stea de vorbă cu ei. Copiii se simt nedreptăţi şi neglijaţi. Fuga de-acasă e cea mai bună metodă de a evita problemele sau de a atrage atenţia asupra lor. Pleacă, apoi se întorc, în speranţa că situaţia s-a schimbat. Dacă lucrurile nu stau aşa, fug din nou. Sunt de obicei recidivişti. Pentru cei care fug prima oară, riscurile cresc pe măsură ce se prelungeşte timpul petrecut pe stradă. Aici devin victime ale delicvenţei, drogurilor, prostituţiei şi se expun unei „victimizări în paralel”.

 

Jurnalul Naţional (23 mai 2007)