Plecarea voluntară

disparuti 20

O să plec de-acasă!

 

Asta e ameninţarea la care recurg cel mai adesea adolescenţii care vor să-şi şantajeze emoţional părinţii. Nu e o glumă. Din nefericire, de la gândul rostit şi până la faptă nu e decât un pas. Peste pragul uşii. Pentru ei, e o aventură. Pentru părinţi – o dramă. Plecările voluntare reprezintă principala cauză a dispariţiilor de minori. Cele mai expuse sunt fetele aflate în pragul adolescenţei, iar categoria de vârstă cea mai vulnerabilă e între 13 şi 17 ani.

De ce fug de-acasă copiii? Pentru că au luat o notă mică sau absenţe, pentru că acasă sunt pedepsiţi cu bătaia. Nimeni nu fuge de bine. Fugarii dau semne de tulburări emoţionale şi psihice şi primul semn că randamentul lor e în prăbuşire e catalogul de la şcoală.

Băieţii fug de-acasă din dorinţa de a deveni, prea timpuriu, independenţi. Caută slujbe sezoniere şI ajung, cel mai adesea, să fie exploataţi prin muncă. Fetele pleacă de acasă pentru că părinţii le interzic relaţia de prietenie cu „marea iubire” a vieţii lor. Şi ajung, uneori, să fie exploatate sexual.

În toate aceste situaţii de vină e lipsa de comunicare între părinţi şi copii. De câte ori nu i-aţi spus copilul dumneavoastră, interzicându-i ceva, „pentru că aşa vreau eu. Punct!”? În lipsa unor argumente, copilul se va simţi prizonierul unor reguli impuse. Din care, evident, va încerca să evadeze.

 

Soluţia este comunicarea

 

Oricât de greu vi s-ar părea, puteţi să ajungeţi la un dialog cu copilul dumneavoastră. Cu condiţia să-l trataţi ca pe un partener de discuţie, cu drepturi depline. Inclusiv cu dreptul de a vă contrazice, dacă are argumente. E o artă a negocierii, în care fiecare trebuie să lase de la el, pentru a se ajunge la un consens.

Atunci când copilul vă ameninţă cu fuga de acasă, nu-i răspundeţi niciodată „pleacă”. Va simţi că nu puneţi nici un preţ pe el. Nu-i spuneţi nici „te snopesc cu bătaia”. Violenţa este arma celor lipsiţi de raţionament. Încercaţi să-i oferiţi o perspectivă a acestei aventuri, descurajându-l. Spuneţi-i cât de mult aţi suferi dacă n-aţi mai ştii nimic de el o zi întreagă, spuneţi-i cât de mult înseamnă el pentru dumneavostră. Dacă inevitabilul s-a produs şi copilul a plecat de-acasă, atunci când e găsit, mergeţi împreună la un psiholog care să vă ajute să găsiţi o cale de comunicare. E un pas necesar pentru că, dacă a plecat de-acasă o dată, el poate repeta gestul oricând!

 

De ce pleacă?

 

Copiii care fug de-acasă au probleme. Cel mai adesea, în comunicarea cu părinţii care nu mai timp sau chef să stea de vorbă cu ei. Copiii se simt nedreptăţi şi neglijaţi. Fuga de-acasă e cea mai bună metodă de a evita problemele sau de a atrage atenţia asupra lor. Pleacă, apoi se întorc, în speranţa că situaţia s-a schimbat. Dacă lucrurile nu stau aşa, fug din nou. Sunt de obicei recidivişti. Pentru cei care fug prima oară, riscurile cresc pe măsură ce se prelungeşte timpul petrecut pe stradă. Aici devin victime ale delicvenţei, drogurilor, prostituţiei şi se expun unei „victimizări în paralel”.

 

Jurnalul Naţional (23 mai 2007)