Şeful IGP se alătură Jurnalului Naţional

Jurnalul Naţional a trimis autorităţilor statului, în urmă cu trei zile, o scrisoare deschisă prin care le solicită să ia de urgenţă măsuri pentru rezolvarea cazurilor de copii dispăruţi. Ni s-au alăturat sute de cititori care au semnat apelul pe internet. Ieri am primit de la inspectorul general al IGP, Dan Fătuloiu, promisiunea în scris că Poliţia Română îşi va face, de acum înainte, datoria.

 

Către Redacţia

Cotidianului Jurnalul Naţional

 

În urma scrisorii deschise, publicate în nr. 3796 din 31 octombrie a.c. al ziarului dumneavoastră, adresată mai multor autorităţi ale statului, printre care şi mie personal, doresc să vă comunic următoarele:

 

Prevenirea şi rezolvarea cu operativitate a cazurilor de dispariţii de copii reprezintă o prioritate pentru Poliţia Română, sens în care ne străduim permanent să aducem îmbunătăţiri activităţii în acest domeniu, atât din punct de vedere legislativ, funcţional, cât şi logistic.

Am realizat o evaluare a situaţiei şi am constatat că există unele disfuncţii, atât în modul de acţiune, cât şi în comunicarea şi cooperarea interinstituţională. Se lucrează la o nouă metodologie de acţiune, iar recomandările şi sugestiile primite au fost analizate şi vor fi incluse în forma finală a acesteia.

Am creat un grup de lucru în care am inclus specialişti din toate domeniile de activitate ale poliţiei specifice cazurilor de dispariţie care va finaliza metodologia în regim de urgenţă şi va asigura implementarea ei la toate unităţile teritoriale.
Am creat adresa de e-mail copiidisparuti@politiaromana.ro, unde aşteptăm sugestii, propuneri de colaborare, iniţiative. Totodată, pe pagina de Internet a Poliţiei Române va fi creată o bază de date ce va cuprinde cazurile de copii dispăruţi, aceasta fiind realizată pe modelul utilizat de Centrul pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi din SUA.

Am stabilit, ca măsuri de primă urgenţă, după sesizarea dispariţiei, trimiterea la faţa locului a echipei operative care va realiza evaluarea situaţiei de fapt şi va stabili dacă este vorba într-adevăr de o dispariţie, urmată de declanşarea procedurii de urmărire generală şi instituirea consemnului la frontieră. Se va constitui un punct de coordonare a operaţiunilor şi se vor mobiliza forţele care vor participa la operaţiunile de investigare şi căutare, activităţi care se vor derula în paralel, 24 de ore din 24. Totodată, se va asigura consilierea membrilor familiei, prin intermediul specialiştilor psihologi pe care i-am angajat recent la fiecare unitate teritorială de poliţie.

La operaţiunile derulate de poliţie vor participa efective ale Poliţiei de Frontieră, Jandarmeriei, Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, precum şi Unităţii de Aviaţie a M.A.I., însă este imperios necesară obţinerea sprijinului mass media şi al altor autorităţi şi entităţi precum Ministerul Sănătăţii, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, Autorităţile Teritoriale de Ordine Publică, Asociaţia Chinologică Română, Asociaţia Naţională a Detectivilor din România, Asociaţiile poliţiştilor în rezervă, ONG-uri, firmele de protecţie şi pază.

Acestea sunt, în linii mari, măsurile pe care le voi lua imediat la nivelul Poliţiei, însă acest demers trebuie susţinut de comunitate, pentru că această problemă ne poate afecta pe oricare dintre noi.

Am avut ocazia să aflu cum este privită această problemă în SUA. Activitatea autorităţilor americane de aplicare a legii este sprijinită în foarte mare măsură de Centrul Internaţionl pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi cu sediul în Washington, eficienţa acestuia fiind atestată prin extinderea lui inclusiv la nivel european.

Am contactat reprezentanţii Centrului Internaţional pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi cu sediul în Washington, iar aceştia doresc să susţină demersul meu şi să ne sprijine pe toate paliere pe care le implică activităţile de prevenire şi soluţionate a cazurilor de acest gen. Subliniez faptul că partenerii americani şi-au manifestat disponibilitatea atât în ceea ce priveşte pregătirea poliţiştilor români, consilierea acestora pe durata desfăşurării investigaţiilor, cât şi pe componenta de prevenire.

Împreună cu instituţiile noastre cu atribuţii în domeniu, precum şi cu cei care doresc să participe la acest parteneriat, vreau să realizez o evaluare a necesităţii şi oportunităţii înfiinţării, în România, a unui Centru Naţional pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi.

Doresc să subliniez faptul că apreciez iniţiativa dvs. de a demara o campanie mediatică menită să semnaleze anumite disfuncţionalităţi care există în domeniul dispariţiilor de copii şi să sensibilizeze instituţiilor statului care au atribuţii în acest domeniu. De fapt, acesta este şi rolul presei, al unui ziar de atitudine civică, de a identifica puncte nevralgice ale societăţii în care trăim şi de a atenţiona opinia publică şi autorităţile asupra necesităţii rezolvării lor.

Mulţumindu-vă pentru modul cum înţelegeţi să vă faceţi datoria, acţionând în interesul cetăţenilor, vă asigur de întreaga noastră disponibilitate de colaborare şi de dorinţa reală ca, în cooperare cu alte instituţii şi cu reprezentanţii societăţii civile, să facem front comun pentru prevenirea şi combaterea dispariţiilor de copii.”

 

Cu aleasă consideraţie,

Inspector General al Poliţiei Române

Chestor de poliţie

Dan-Valentin Fătuloiu

 

Jurnalul Naţional (8 noiembrie 2005)

 

Anunțuri

Povestea site-ului copiidisparuti.jurnalul.ro

 

Site-ul copiidisparuti.jurnalul.ro s-a născut din dorinţa de a-i ajuta pe aceşti copii. Concret, nu aşa cum am văzut că se face în manifestările de pomenire a lor organizate la zi festive. Facerea site-ului, strângerea informaţiilor şi apoi ordonarea lor s-au dovedit a fi o treabă complicată. Presărată, pe alocuri, cu întâmplări de-a dreptul comice. Umor negru, cu caschetă şi epoleţi.

 

Cei care ne-au pus la dispoziţie fotografiile şi datele apărute pe copiidisparuti.jurnalul.ro sunt purtători de cuvânt ai IPJ-urilor din ţară. Cei câţiva care au înţeles demersul nostru şi au ales să dea o mână de ajutor, nouă şi copiilor dispăruţi. Ceilalţi, fie se aflau în concedii de odihnă (observaţie: în luna august, ai impresia că întreaga România e în slipi, pe şezlonguri), fie n-au înţeles nimic din cererea noastră.

Am contactat, telefonic şi prin e-mail, toste Inspectoratele Judeţene de Poliţie şi am primit până acum răspunsuri de la 24 dintre ele. Unele documentate, altele telegrafice, stil rebus: nume şi prenume, atâţia ani, din satul X, dispărut la data Y.

 

CU ACORDUL PÃRINŢILOR. Cele mai mari dificultăţi le-am întâmpinat în obţinerea fotografiilor cu minori dispăruţi. Chiar dacă toţi dintre ei, sunt, măcar teoretic, daţi în urmărire, locală sau generală, multe IPJ-uri n-au vrut să ne dea pozele lor, invocând … „dreptul la imagine”. Ce drept la imagine are un copil despre care nu mai ştii nici măcar dacă e în viaţă? Şi în baza cărei legi ni se invocă acest drept? „Cum, nu stiţi?! Legea CNA-ului!”, s-au revoltat câţiva poliţişti. Deşi le-am explicat că prevederile CNA – care n-ar fi fost încălcate – nu se aplică totuşi în presa scrisă, oamenii legii au ţinut-o în continuare pe-a lor. „Trebuie să cerem acordul părinţilor, ca să vă putem da ceva”.

Unii ne-au trimis acest refuz pe fax. Vă redăm unul dintre răspunsurile primite. „Urmare a adresei dvs. din 24.08.2005, vă aducem la cunoştinţă că pentru a vă pune la dispoziţie fotografiile şi semnalmentele minorilor dispăruţi de pe raza judeţului Constanţa ne este necesar acordul scris al membrilor familiei sau al aparţinătorilor legali. În următoarea perioadă de timp vom lua legătura cu persoanele care au depus reclamaţii privind dispariţiile de minori iar in cazul în care aceştia vor fii (sic!) de acord (…), vă vom contacta”. Să vă mai spunem că în 16 zile, câte au trecut, nu am primit nici măcar semnalmentele Andreei Dodan, fetiţa dispărută de la Plopeni…?

 

POKEMONUL MUSTÃCIOS. Ne cerem iertare pentru cazurile prezentate pe copiidisparuti.jurnalul.ro fără fotografii. Ştim că înălţimea, greutatea şi culoarea părului nu sunt indicii suficiente pentru identificarea unui copil. Ne cerem iertare şi pentru inadvertenţele care apar, uneori, în fişele de prezentare ale acestor copii. Au fost transcrise întocmai datele primite de la IPJ-uri.

Pe ici, pe colo, am mai făcut mici retuşuri. Nu puteam să-i lăsăm, de pildă, lui Sbenghea Nicu Eduard, un băieţel de 3 ani şi 7 luni, la semnalmente: MUSTAŢÃ. Cum să aibă mustăţi un copil care, conform datelor trimise de aceeaşi poliţie, are o „înălţime de 75-80 de cm” (mult prea puţin, conform graficelor de creştere a copilului ar trebui să măsoare peste 1 m) ? Cum să aibe mustaţă un copil care a dispărut încălţat cu „papuci cu desen Pokemon”?

La capitolul copii dispăruţi, un alt IPJ ne-a trimis un caz pe bună dreptate „mustăcios”. Primul şoc l-am avut atunci când am citi că ar munci ca zilier. Apoi, la semnalmente : „nas drept cu profil rectiliniu, poartă mustaţă, barbă mijlocie dreaptă”.. Ne-am revenit când i-am calculat vârsta: „minorul” avea, la data dispariţiei, 22 de ani…

 

SE ROSTOGOLEŞTE… Altă combinaţie ciudată e raportul vârstă/greutate. Cu un minor am ajuns la rezultatul corect după trei încercări. În prima, la 7 ani, măsura 1,70 m şi cântarea 55 de kg. Un pic cam mult, am considerat noi, atrăgând atenţia IPJ-ului respectiv. Datele au fost corectate şi retrimise: „0.70 m şi 25 de kg”. Un pic cam rotund şi prea pitic, am comentat noi iară. În cele din urmă s-a găsit soluţia corectă: nu semnalmentele ne fuseseră date greşit, ci data naşterii, căci minorul avea, de fapt, 17 ani.

Avem cazul unei fetiţe care, la 6 ani, măsoară 1,45 m şi cântăreşte 25 de kg. La aceeaşi vârstă, despre o altă fată, care are 1,25 m şi 22 de kg ni se spune că are „corpolenţă atletică”.

Iar un băieţel de 3 ani, dispărut lângă un lan de porumb, are greutatea de 20 de kg şi înălţimea de … 60 de cm! Ca să puteţi analiza mai uşor aceste date, vă spunem că un copil nou-născut, are de regulă 50-51 de cm şi 3-3,5 kg.

 

DISPARIŢII ANTICIPATE. Că părinţii nu ştiu greutatea şi înălţimea copilului şi inventează cifre pe care poliţiştii le notează ca roboţii, n-ar fi aşa de grav. Dar să treci la data dispariţiei: 01.11.2005 (Lupu Ionela Eugenia) sau 09.09.2005 (Mitrea Costel – caz primit în luna august), ni se pare revoltător. Ori poliţia romănă s-a dat de tot pe mâna clarvăzătorilor şi anticipează cazurile, ori dosarele acestor copii sunt tratate cu băşcălie.

Nu vrem să facem procese de intenţie poliţiştilor. Mai ales acelora care ne-au întins totuşi o mănă de ajutor, indiferent cu ce a fost plină palma. Însă credem că e de datoria noastră să atragem atenţia oamenilor legii că astfel de cazuri trebuie tratate cu mai multă seriozitate şi discernământ. Dacă 2 copii, să zicem, ar fi ucişi de un pedofil, întreaga poliţie s-ar mobiliza să-l prindă pe ucigaş. Dacă aceiaşi copii mor din cauza indiferenţei sau a birocraţiei, nimeni nu mişcă un deget. O facem noi, şi batem cu cel arătător obrazul.

 

Urmărire generală, după 1 an şi jumătate

 

Comisarul Adrian Dumitrescu, Şeful Serviciului Urmăriri din IGP, susţine că orice copil dispărut este considerat un caz de urgenţă şi de aceea este dat imediat în urmărire generală. Teoria e frumoasă, să vedem ce spune pratica…

Constantin Geta, 17 ani, a dispărut pe 1 ianuarie 2004 şi a fost dată în urmărire generală un an şi jumătate mai târziu.

Erdei Damian, 14 ani, a dispărut în mai 2004 şi a fost dat în UG abia peste un an

Duncă Marina, 16 ani, a dispărut pe 23 martie 2004 şi a fost dată în UG peste un an şi 3 luni.

Mireascu Ileana, 15 ani, a dispărut pe 12 mai 2004 şi a fost dată în UG după 1 an şi 2 luni.

Şi, până ne trezim să-i punem pe aceşti minori – care, deşi au buletin, tot copii sunt, conform legii – în consemn la frontieră, privim cu poftă spre fondurile PHARE cu care UE ne ajută să luptăm împotriva traficului de fiinţe umane.

 

Băieţii dispar mai des

 

La sfârşitul lunii trecute, în evidenţele IGP figurau 275 de minori dispăruţi (15,85% din totralul persoanelor dispărute). 26 dintre ei au între 0 şi 5 ani, 69 – între 5 şi 10 ani, 66 – între 10 şi 14 ani şi 114 – între 14 şi 18 ani.

În prezent, se află daţi în urmărire generală 138 de minori dispăruţi în perioada 2000-2005. Dintre ei 8 au intre 0-5 ani (nici o treime din categoria de vârstă), 21 între 5-10 ani (idem), 38 între 10-14 ani (mai mult de jumătate) şi 71 între 14-18 ani (idem).

Au fost depistaţi şi încredinţati familiei 114 minori urmăriţi general. În nota IGP ni se spune că „audierea celor depistaţi a scos în evidenţă faptul că principalele cauze care au generat plecarea de la domiciliu sunt: neajunsurile materiale, neînţelegerile familiale, dorinţa de aventură şi vagabondajul, abandonul şcolar, etc., neexistând date că au fost victimne ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal”. Cu alte cuvinte, singura pistă pe care se canalizează acum energiile poliţiei, chiar şi pentru dispariţiile copiilor sub 5 ani, este fuga. Fuga prin porumb. Cât de greu e să prinzi copilul…

 

ONG-uri virtuale

 

„Childscope” este un studiu întocmit de Centrul European pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi Sexual care menţionează, printre altele cele 241 de ONG-uri care activează în domeniul în statele membre UE şi în cele candidate la aderare (Republica Cehă, Ungaria, România, Polonia).

Surprinzător pentru noi, România figurează în „Childscope” cu două organizaţii active în domeniul dispariţiilor de copii: „Salvaţi Copiii” şi „Ajutor şi Grijă pentru Tineri” (AGT). Ambele precizează, în prezentarea lor, că se ocupă de copii dispăruţi cu vârsta cuprinsă între 2 (sau 1) şi 18 ani, şi că, pentru asta, „cooperează cu oamenii legi şi/sau cu autorităţile judiciare în cazul copiilor dispăruţi sau exploataţi sexual.” „Salvaţi Copiii” precizează că „au fost încheiate, în acest sens, înţelegeri oficiale”.

Andreea Dodan, fetiţa din Plopeni, ar trebui să împlinească luna viitoare 6 ani. La dispariţia ei, n-am văzut în zonă nici măcar un afiş care să poarte însemnul unuia din aceste două ONG-uri…

 

Adriana Oprea-Popescu

Jurnalul Naţional (8 septembrie 2005)

(Update: doi ani mai târziu, site-ul copiidisparuti.jurnalul.ro a fost hackerit si imposibil de recuperat)

 

Tristele peripeţii ale unui băiat găsit de site-ul copiidisparuti.jurnalul.ro

Patrik, punga cu bronz şi o mamă disperată

 

„Mi-ar cădea şi receptorul din mână să-l mai aud o dată, la telefon, zicându-mi «Mami!»… Mă duc după el şi până la capătul lumii. Îmi voi plăti eu drumul, într-o viaţă de om”. Sunt cuvintele mamei lui Patrik. Copilul ei a fost găsit de site-ul copiidisparuti.jurnalul.ro.

 

Acum trei luni Patrik Laurenţiu Badea, de 12 ani, a plecat de acasă, din Râmnicu Sărat, zicându-i mamei că se duce la joacă. Nu s-a mai întors. Mama, Lucica Badea, a reclamat dispariţia băiatului, iar Poliţia Buzău l-a dat în Urmărire Generală. Acum două săptămâni, copilul a ajuns într-un centru de plasament la sute de kilometri depărtare de casă, în Timişoara. Nu se ştia mai nimic despre băiat, iar poliţiştii de la IPJ Timiş nu au reuşit să-i stabilească cu certitudine identitatea şi nici nu au ştiut că este un copil căutat de mama sa şi dat în Urmărire Generală. Până când unul din reprezentanţii Direcţiei pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Timiş are curiozitatea să intre pe site-ul copiidisparauti.jurnalul.ro şi să afle cu surprindere că Patrik, băieţelul blond internat într-unul din cetrele Direcţiei, este un copil dispărut.

Poliţia de la Timiş, anunţată imediat de DGASPC, verifică informaţiile de la colegii din Buzău, şi, confirmându-li-se urmărirea generală, pleacă să-l ia pe Patrik de la Centru, pentru a-l ţine la inspectorat până vine mama, Lucica Badea, să-l ia. În acest timp, poliţia de la Buzău îi spune mamei să se pregătească să se ducă după fiu la Timiş. Toate bune şi frumoase până aici.

 

Povestea bronzului. Numai că marţi după amiază Patrik primeşte bilet de învoire de două ore. Şi, când să vină poliţiştii să-l „reţină” pentru verificări, „ia copilul de unde nu-i!”. Patrik nu s-a mai întors la centru, aşa cum promisese, lăsându-i cu ochii în soare şi pe cei de la DGASPC Timiş, şi pe poliţiştii de acolo, şi pe cei din Buzău, şi pe mama copilului. Cei de la Centrul de plasament au spus că i-au dat copilului billet de voie pentru că e un băiat cuminte şi că, oricum, ei nu au cum să-l ţină prizonier.

Ieri dimineaţă, după 2 zile de căutări intense, Patrik a fost găsit de poliţiştii din Timişoara într-o piaţă. Cerşea.

„Sunt cel mai fericit om de pe planetă! Nu credeam că o să mai aud asta o dată!”, ne-a spus mama când a primit vestea regăsirii lui Patrik. În lunile lui de periplu, Patrik s-a apucat şi de tras din pungă. Trage bronz. Ştie şi mama lucrul ăsta. „O să fac tot ce-mi stă în putinţă. O să-l iubesc ca şi înainte, o să dialoghez, o să-l duc la Direcţia pentru Protecţia Copilului să-l consulte un psiholog. Trebuie să-l dezintoxic”, ne spune mama prin telefon, controlându-şi cuvintele şi vorbind cu dicţie, ca la televizor.

 

„Un copil bun”. Lui Patrik i-a murit tatăl pe când el avea 4 ani. Cu un an înainte, mama, fostă muncitoare în confecţii, a rămas fără loc de muncă. De atunci trăieşte din ajutorul social şi din ce primeşte făcând menaj pe la diferite persone. Să aibă suficienţi bani pentru a-l creşte pe Patrik. Locuiesc într-o casă naţionalizată unde au o cameră şi un hol şi nu sunt deloc iubiţi de vecini. Aceştia au făcut mai multe sesizări la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Buzău cum că Patrik este bătut crunt de mamă.

Dar asistenţii de la Direcţie nu au găsit nici o probă pentru o astfel e acuzaţie. La prima sesizare, în 2002, asistenţii sociali s-au dus pe neanunţate acasă la Patrik. L-au găsit făcându-şi temele împreună cu mama. Copilul era îmbrăcat curat şi nu avea urme de violenţă. Mama i-a spus asistentului că l-a certat, la ora menţionată în declaraţie de vecini, dar că nu l-a lovit. L-a mustrat pentru că a primit doar „Satisfăcător” la şcoală, la un extemporal de matematică, şi pentru că, la sfârşitul lucrării de control, a scris „Nu pot”. La a doua sesizare trimisă de vecini, asistenţii s-au dus din nou la Lucica acasă şi au găsit-o pe mamă în aceeaşi postură: ajutându-şi copilul la teme. Nici de data asta Patrik nu părea bătut. Mama susţine că vecinii îi fac astfel de reclamaţii pentru că o vor plecată din acea casă naţionalizată.

La şcoală, Patrik nu are nici o corigenţă. În vară, a terminat clasa a VI-a cu media 6,63. „E o medie bună pentru situaţia lui. Nu e un copil prost, e un băiat bun, îl duce capul. Şi mama lui a fost eleva şcolii noastre, dar nu avea astfel de probleme (nu dispărea de acasă – n.r.)”, spune directoarea Şcolii Generale nr.1 din Râmnicu Sărat, Valentina Bacşei. Deşi e cuminte şi nu se bate cu alţi colegi, la purtare copilul are media 7, din cauza celor 120 de absenţe nemotivate.

 

„Mami, promite-mi ca nu mă mai cauţi!”.Poliţia susţine că „dracul de copil”, cum l-a numit în glumă un om al legii, a plecat de mai multe ori de acasă până acum şi că este un obişnuit al străzilor. În clasa a III-a a dispărut şi a fost găsit după trei zile la Centru de Plasament „Pinochio” din Bucureşti. Patru luni a durat până să ajungă înapoi la mama sa. Deşi a pierdut atâtea săptămâni de carte, în clasa a III-a Patrik a făcut ore suplimentare cu învăţătoarea şi a reuşit să scape fără să repete anul. După acel episod, băiatul a mai plecat de acasă, dar pentru câteva zeci de ore, mama reclamând dispariţiile la poliţie. La ultima sa plecare, pe 12 iunie anul acesta, copilul şi-a contactat telefonic mama de două ori. Prima dată, povesteşte ea, a vorbit nouă minute. Era foarte degajat la telefon. I-a spus femeii că este la Timişoara şi că vrea să se întoarcă acasă. Însă nu s-a întors. Ultimul semn al lui a fost pe 25 august când i-a dat Lucicăi un al doilea telefon, unul straniu. A zis că e în Arad şi că o oarecare tanti Fănica are grijă de el. „Nu mai era Patrik al meu. Mi-a zis «Mami, promite-mi că nu mă mai cauţi!»”, îşi aminteşte Lucica Badea de acel ultim telefon, care a durat mai puţin de un minut. Interesant este că poliţia din Timiş şi cea din Buzău parcă au trăit în lumi paralele săptămânile astea. În timp ce oamenii de la IPJ Buzău îl căutau, în timp ce mama venea aproape zilnic la poliţie şi le făcea scandal oamenilor legii, că nu sunt în stare să-i găsească copilul, poliţiştii din Timiş ştiau de soarta Patrik, pentru că el figura în evidenţa lor din august, când a fost prins la cerşit. „E foarte greu să identifici un astfel de copil, pentru că el nu avea acte de identitate. De multe ori, copiii străzii îşi dau o identitate falsă. Plus că poza, pe care o aveţi şi dumneavoastră (Jurnalul Naţional – n.r.) şi pe care o avem şi noi e singura pusă la dispoziţie de familie, şi nu ştim dacă mai corespunde cu realitatea”, justifică comisarul Marian Şerbulea de la IPJ Buzău.

 

Alex Nedea

Jurnalul Naţional (2 ianuarie 2007)

 

Copiii dispãruţi, pierduţi în proceduri

Şi acum existã în Poliţie oameni care, dacã v-aţi duce sã sesizaţi dispariţia copilului dumneavoastrã, v-ar trimite sã-l cãutaţi singuri în primele 24 de ore, pentru cã „astea sunt procedurile”. În cazul lui Redivan şi al lui Vlãduţ, poliţiştii au avut o veste proastã şi una bunã: proastã, cã au gasit copilul mort, şi bunã, cã au respectat procedurile.

Dacã Vlãduţ sau Redivan ar fi supravietuit, ar fi crescut şi ar fi înţeles modul în care au procedat poliţiştii pentru a le salva viata, probabil cã ar fi dat întreaga Poliţie Romanã în urmărire generalã. Principalele scuze ale neputinţei poliţiştilor sunt metodologia de cãutare învechitã şi lipsa dotãrilor.

 

Redivan Mustafa, de 2 ani şi 6 luni, a dispărut la începutul anului în satul unor rude din judeţul Constanţa. A fost găsit dupa şase zile, îngheţat. Nu politia l-a zărit, ci un cioban. Vlad Tudor, de 4 ani şi 8 luni, a dispărut toamna trecută într-o pădure din Tulcea. Dupa şapte zile a murit de frig şi de sete. Nu poliţia l-a găsit, ci nişte agenţi de pază. Ionuţ Căpraru, de 4 ani şi 2 luni, a dispărut de acasă anul acesta, dintr-un sat din Bacău. Băiatul s-a rătăcit în pădurea de la marginea localităţii. A supravieţuit în sălbăticie mâncând fragi timp şapte zile, până când un pădurar l-a zărit, din întâmplare. Şi de data asta, nu poliţiştii au fost cei care au găsit un copil dispărut. Are Poliţia Română o problemă?

 

MANUALUL DE CÃUTARE E DEPÃŞIT. „Am respectat procedurile!”, este deja un răspuns – clişeu al poliţistului când cineva încearcă să-i reproşeze că nu şi-a făcut treaba cum trebuie. Dar care sunt procedurile în astfel de cazuri? Poliţiştii se ghidează, când au de-a face cu dispariţia unei persoane, după o metodologie prevazută într-un ordin intern din 2000 al IGP, cu numarul S (de la secret) 1060. Acest ordin este atacat tocmai de comisarul Adrian Dumitrescu, noul şef al Serviciului Urmăriri din IGP: „Este depăşit!”. La întrebarea „De ce este depăşit?”, comisarul preferă un răspuns din zona filozofiei: „Vedeţi dumneavoastră, în atâţia ani au evoluat toate în jurul nostru, inclusiv infracţionalitatea. Infractorii găsesc noi moduri de operare şi în acelaşi timp de a scăpa… pleacă peste graniţă…”.

Dumitrescu susţine că orice copil dispărut este dat în urmărire generală imediat de la primirea sesizării. Îl contrazic însă tocmai informaţiile pe care noi le-am primit de la Inspectoratele de Poliţie Judeţene, în care am găsit copii dispăruţi daţi în urmărire generală abia dupa zeci de zile de la primirea sesizării.

Reprezentantul în România al Centrului Internaţional pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi de la Washington ne-a pus la dispoziţie descrierea pe scurt a procedurii în cazurile dispariţiilor de minori, pe care a primit-o de la IGP. În această descriere nu este precizat nicăieri că, în cazul dispariţiei unui minor, se declanşează imediat urmărirea generală, ci dimpotrivă, se dă de înţeles că se poate aştepta până la 20 de zile: „Dacă se constată că e o plecare voluntară, ancheta se bazează pe informaţii obţinute de la prieteni şi familie, iar dacă e o răpire, căutarea e bazată mai mult pe cercetarea la faţa locului (amprente, fire de păr, etc.) şi pe căutarea în spitale”. Aceste verificari pe plan local pot dura maximum 20 de zile. Dacă, după 20 de zile minorul nu a fost găsit, se solicită urmărirea generală. Un raport al „Salvaţi Copiii” privind traficul de persoane arată că pregatirea unei plecări peste graniţă a unui minor care urmează să fie exploatat sexual sau prin muncă în străinatate durează mai puţin de trei zile… Deci, în cele 20 de zile în care poliţiştii caută „pe la rude sau în spitale”, copilul – o probabilă victimă a traficanţilor de carne vie – are timp să treacă graniţa şi de sapte ori până să fie dat în consemn la frontieră.

 

CHIOARA URMÃRIRE GENERALÃ. Poliţia sustine că nu poate face publică poza unui minor dat în urmărire generală dacă părinţii nu sunt de acord. Jurnalul Naţional a încercat să obţină de la Inspectoratele Judeţene de Poliţie toate pozele cu acei copii dispăruţi şi încă negăsiţi, în speranţa că, publicându-le pe site-ul copiidisparuti.jurnalul.ro, chipurile lor vor fi văzute de zeci de mii de oameni, iar şansele de a fi recunoscuţi pe stradă vor creşte. Mulţi dintre purtătorii de cuvânt de la inspectoratele judeţene ne-au spus acelaşi lucru: „Nu putem să vă dăm poze, că ne-o interzice CNA (Consiliul Naţional al Audiovizualului – n.r.)… Trebuie să obţinem acordul părinţilor”. Alţii ne-au trimis doar semnalmentele lor, fără fotografie. Aceşti copii sunt daţi în urmărire generală doar după unele semnalmente, şi acelea incomplete. Motivul: familia nu deţine o fotografie a minorului. În astfel de cazuri, nici un om în uniformă nu s-a sinchisit să le facă minorilor portretul-robot, deşi în ţară sunt patru locuri unde se poate întocmi pe calculator un portret-robot. „Recomandabil e ca un astfel de portret să se facă la fiecare caz de dispariţie. De cele mai multe ori s-a apelat la portretişti, dar nu angajaţi ai politiei, ci designeri sau pictori”, susţine comisarul Adrian Dumitrescu. În cazul fetiţei dispărute la Plopeni, Andreea Dodan, familia nu avea o poză cu fiica lor. Poliţiştii au căutat-o în primele două zile rezumându-se la a întreba oamenii dacă nu au văzut o fetiţă blondă care vorbeşte peltic.

 

MANDATUL – BEŢE-N ROATE. Conform declaraţiilor şefului Serviciului Urmăriri al IGP, o altă problemă cu care se confruntă mai nou poliţia în cazurile dispariţiilor minorilor este schimbarea Codului de Procedură Penală în 2003. „Până acum doi ani se putea intra în locuinţa unei persoane, pentru a se efectua o percheziţie. Azi, ca să cauţi de pildă în casele vecinilor unei familii căreia i-a dispărut copilul, trebuie un mandat emis de un procuror. Ne învârtim asfel într-un cerc vicios. Pentru a avea acest mandat, trebuie începută urmărirea penală într-un dosar. Dar ce dosar să-i faci unui vecin, ce probe ai?”, se întreabă comisarul.

 

METODE CE POT UCIDE. În luna aprilie a acestui an, o fetiţă de 10 ani, Adelina Daniela Coman, nu s-a mai întors de la şcoala unde învăţa, într-un cartier mărginaş al Capitalei. Părinţii au reclamat dispariţia copilului la Secţia 6 de Poliţie, unde li s-a spus: „Nu putem interveni în primele 48 de ore întrucât aşa sunt procedurile!”. Până la urmă, oamenii legii au trecut peste regulamentul invocat şi au intervenit mai repede, iar fata a fost găsită în gară, după doua zile de dormit pe străzi. Şeful Biroului Urmăriri al IGP recunoaşte că între poliţişti există o înţelegere nescrisă: e bine să-i laşi pe părinţi să-şi caute singuri copilul în prima zi, pentru că, din experienţele anterioare, cei mici sunt, de cele mai multe ori, găsiţi la rude. Contrar acestor „experienţe anterioare” ale poliţiştilor, studiile făcute de poliţiştii americani arată că, dupa o oră de la sesizarea dispariţiei, şansele unui copil de a mai fi găsit în viaţă scad cu 50%, iar după 24 de ore, doar o minune îi mai poate salva.

 

PLANURI. „Vrem să schimbăm instrucţiunile. Avem o metodologie de căutare a copiilor dispăruţi din anul 2000, care este depăşită. Acum avem un proiect la care am lucrat orientându-ne după cazul lui Vlăduţ Tudor şi al lui Redivan Mustafa”,

 

REGLEMENTÃRI UCIGAŞE. „Există o înţelegere la nivelul poliţiei, prin care e bine să nu intervii în primele 24 de ore de la data dispariţiei unui copil şi să-i laşi pe părinţi să caute singuri pe la rude, unde cred ei că este”,

comisar Adrian Dumitrescu,

Şeful Serviciului Urmăriri al IGP

 

DOTÃRI. „Nu există aparate cu vedere nocturnă în dotarea poliţiei. Există aparate care pot detecta radiaţiile de căldură, dar nu le avem. Există amplificatoare de lumină, aşa cum au camerele de luat vederi profesioniste. Poliţia nu le are”,

Gherghe Chiţu,

fostul Şef al Serviciului Urmăriri al IGP

 

DOTAREA CARE POATE COSTA VIEŢILE UNOR COPII

 

Cei din conducerea IGP cu care am discutat recunosc că marele necaz al oamenilor legii este dotarea. Câini de urmă mai sunt în România. Dar sunt îmbătrâniţi, iar statul nu a gasit de cuviinţă să aloce bani pentru antrenarea altora. Mănâncă mult, iar „întreţinerea acestor câini costă foarte mult”, dă explicaţii comisarul Adrian Dumitrescu, şeful Serviciului Urmăriri al IGP. Poliţia Română nu are nici abilitatea de a căuta pe timp de noapte un copil. Unul dispărut într-o pădure, de pildă. Asta pentru că nu există aparate cu vedere nocturnă în dotarea oamenilor legii. „Fiecare soldat american are caschetă dotată cu un sistem de supervizare în infraroşu! În 1992, când a trebuit să facem filaj pentru a-i aresta pe Duduieni, am fost nevoit să împrumut o lunetă pentru vizare pe timp de noapte de la o unitate militară… Există aparate care pot detecta radiaţiile de căldură, dar nu le avem. Tot armata americana le are…

Există amplificatoare de lumină, aşa cum au camerele de luat vederi profesioniste. Poliţia nu le are. Şi nici nu sperăm să fim dotaţi cu aşa ceva prea curând, pentru că un astfel de sistem de supervizare în infraroşu, de exemplu, costă peste 400.000 de dolari!”, ne mărturisea anul trecut, imediat după ce a fost găsit Vlad Tudor, şeful de atunci al Serviciului Urmăriri, Gheorghe Chiţu, acum pensionat. La începutul acestui an, Serviciului Urmăriri al IGP i s-a cerut întocmirea unui necesar, promiţându-i-se marea cu sarea, nişte fonduri PHARE alocate special pentru dotarea acestui departament. Iar poliţiştii au întocmit o listă în care cereau 50 de aparate de vedere pe timp de noapte, câte unul pentru fiecare judeţ şi opt pentru IGP. S-au mai pierdut de atunci doi copii în sălbăticie, dar ochelarii respectivi tot nu au ajuns în dotarea Poliţiei. Singurul aparat cu care s-ar putea căuta noaptea este un elicopter cu termoviziune aflat în patrimoniul Ministerului de Interne. „E al ministerului!”, a fost răspunsul poliţiştilor când i-am intrebat de ce nu s-a căutat niciodată până acum cu acest elicopter în prima noapte a dispariţiei vreunui copil. „Normal ar fi ca acest elicopter să fie în curtea noastră, să-l putem folosi imediat pentru căutarea copiilor dispăruţi”, este de părere Adrian Dumitrescu, actualul şef al Serviciului Urmăriri al IGP.

 

SERVICIUL URMÃRIRI

 

În Canada există un organism al Poliţiei, Serviciile Naţionale pentru Copii Dispăruţi (SNED), care se ocupă doar de dispariţiile minorilor. În România, funcţiile acestui organism sunt preluate de Serviciul Urmăriri din cadrul Inspectoratelor Judeţene de Poliţie şi de Serviciul Urmăriri de la IGP, numai că departamentele româneşti nu se ocupă doar de copii dispăruţi, ci şi de persoanele care se sustrag urmăririi penale şi de dezertori, în condiţiile în care, la unele inspectorate judeţene, sunt doar doi poliţişti la Serviciul Urmăriri, care trebuie să le facă pe toate. SNED din Canada are o serie de sarcini în momentul în care dispare un copil: consultă banca de date cu minorii dispăruţi, imediat ce au primit semnalmentele, informează Centrul Naţional de Coordonare Contra Exploatării Copiilor că există riscul ca un copil să fie exploatat, asigură legatura cu Interpol. În America există din 1984 Centrul Naţional pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi (NCMEC). NCMEC premiază anual echipele de agenţi care au lucrat la cazuri de dispariţii şi încurajează voluntarii să participe la acţiunile de căutare. La noi nici orele suplimentare ale poliţiştilor nu sunt plătite. Din procedurile Poliţiei canadiene nu lipseşte asigurarea unui sistem de sprijin material şi moral familiei victimei. Pentru Româania, ideea ca Poliţia să aducă un psiholog pentru a susţine părinţii cât timp copilul lor este dispărut e doar un basm frumos. La capitolul „sprijin moral”, am văzut în timpul relatărilor despre cazul „Vlăduţ Tudor” şi poliţişti care au stat alături de părinţi şi au încercat să joace şi rolul de psiholog şi de „mama răniţilor”, dar şi oameni în uniformă care le „semnau” părinţilor trimiteri la spitalul de nebuni: „Degeaba îl mai căutaţi, doamnă, copilul dumneavoastră trebuie să fie decedat pe undeva!”. Tot în Canada, una din marile obligaţii ale oamenilor în uniformă e comunicarea cu mass-media. Comunicarea poliţiştilor români cu presa se concretizează uneori în comunicate lungi prin care li se cere ziariştilor să nu-şi mai bage nasul în anchetă. Asa s-a întâmplat cel puţin în cazul fetiţei dispărute la Plopeni, când anchetatorii s-au plâns că nu-şi mai pot face treaba din cauza presei, dând exemplul unor martori care, aflând de la televizor că sunt luaţi în vizor, şi-au schimbat comportamentul. În momentul în care dispare un copil, Poliţia canadiană are obligaţia de a alerta imediat organizaţiile de voluntari. Şi la noi există voluntari care au sărit de fiecare dată, de la moartea lui Vlăduţ încoace, să dea o mână de ajutor familiei. Cum au colaborat cu Poliţia? Doar un exemplu: la Plopeni, membri ai Asociaţiei Chinologice (AChR) au venit cu câini de urmă premiaţi în lume care ar fi putut face treaba câinilor clasaţi ai poliţiei. Însă unul din şefii Poliţiei Române le-a dat de înţeles voluntarilor de la AChR că ar fi bine să îşi strângă lucrurile şi să plece acasă.

 

GAFE ALE POLIŢIŞTILOR

 

Dupa ce a fost găsit Vlad Tudor, băiatul dispărut toamna trecută într-o pădure din judeţul Tulcea, o echipă de poliţişti cu Costin Tudor, tatăl băiatului, şi cu un prieten voluntar s-au întors în locul respectiv. Atunci a fost găsit un pachet de ţigări desfăcut, dar neînceput. Nici unul din poliţişti nu s-a gândit că acel pachet ar constitui o probă deş se afla la o apropiere de zece metri de râpa în care a fost găsit Vlad. Poliţiştii au ignorat proba, ridicând din umeri. La sugestia prietenului voluntar, pachetul a fost ridicat de către un poliţist şi băgat în buzunar. Locul nu a fost marcat, nu s-au efectuat măsurători, deşi, dacă s-ar fi făcut, ajungea şi Poliţia mai repede la concluzia că cineva a mai fost pe acolo şi copilul nu era. Se putea face foarte uşor – întrebându-l pe cel care şi-a pierdut pachetul. Pachetul de ţigări era al unuia dintre voluntari; îl pierduse cu trei zile înainte, când au cautat pe acolo. Au trecut zece luni pâna ca poliţiştii să se convingă, într-un final, de ceva ce a sărit în ochi din prima zi.

O alta ipoteză a poliţiştilor care i-a convins pe părinţi la momentul respectiv a fost legată de cei trei câini de la Asociaţia Chinologică din Constanţa, care au luat, pe rând, aceeaşi urmă şi s-au oprit, toţi, în acelaşi loc. Ipoteza avansată de Poliţie a fost că aceştia au găsit acolo o urmă de vulpe, de aceea s-au oprit în acelaşi loc. Dacă pornirea căutărilor s-ar fi mutat în locul acela, poate că altul ar fi fost finalul. Poate! Dar poliţiştii s-au rezumat la a încerca, în disperare, să-i convingă pe părinţi şi pe voluntari că, în ciuda urmelor luate de câini, copilul nu mai era „cu siguranţă” în pădure. Fapt pe care tot ei l-au infirmat la 25 octombrie, când au susţinut contrariul: că Vlad „s-a aflat tot timpul în padure”, că „s-a rătăcit”.

 

Alex Nedea

Jurnalul Naţional (5 septembrie 2005)

 

Campanie – Apel pentru copiii dispăruţi

Printr-o scrisoare deschisă, Jurnalul Naţional le cere prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu, ministrului Administraţiei şi Internelor, Vasile Blaga, şi inspectorului general al Poliţiei Române, Dan -Valentin Fătuloiu, să ia măsuri rapide şi concrete pentru soluţionarea cazurilor de copii dispăruti.

 

Domnule prim-ministru al României, Călin Popescu Tăriceanu

Domnule ministru al Administraţiei şi Internelor, Vasile Blaga

Domnule Inspector General al Poliţiei Române, Dan-Valentin Fătuloiu,

 

Vă adresăm această scrisoare deschisă în numele celor aproape 300 de copii români dispăruţi şi încă negasiţi. Chipurile câtorva dintre ei vă privesc din această pagină de ziar, pe alţi o sută îi puteţi vedea pe site-ul construit de „Jurnalul Naţional” – copiidisparuti.jurnalul.ro. Cei mai mulţi dintre copiii români dispăruţi nu au însă nici măcar un chip sau o identitate publică. Şansele lor de a mai fi găsiţi vreodată în viaţă sunt extrem de reduse.

 

Domnule prim-ministru al României, Călin Popescu Tăriceanu

Domnule ministru al Administraţiei şi Internelor, Vasile Blaga

Domnule Inspector General al Poliţiei Române, Dan-Valentin Fătuloiu,

 

Vă scriem în numele părinţilor români care sunt îngrijoraţi de incapacitatea autorităţilor de a ne proteja copiii în astfel de situaţii. Demersul nostru jurnalistic este o continuare a campaniei de presă pe care „Jurnalul Naţional”, direct implicat şi profund interesat de salvarea vieţii oricărui copil aflat în primejdie, a demarat-o din 5 septembrie 2005.

Din experienţa jurnalistică pe care am acumulat-o din nefericire în astfel de cazuri, considerăm că se impun măsuri radicale de schimbare a legislaţiei în domeniu şi a mentalităţii cu care societatea română, în general, tratează astfel de situaţii dramatice – dispariţii de copii, răpiri, maltratări.

Cerem autorităţilor statului să respecte Constituţia României şi a articolului 49, alin.1, din legea fundamentală, care prevede: „copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor”. Cerem autorităţilor statului să-şi onoreze obligaţia de a acorda o protecţie specială copiilor.

Cerem Ministerului Administaţiei şi Internelor să impună structurilor din actuala sa componenţă să-şi respecte principiul pentru care au fost create: să apere viaţa, integritatea corporală şi libertatea individului.

În acest context considerăm că actuala legislaţie şi normele de procedură aplicate în cazurile de dispariţii de copii sunt ineficiente şi nu respectă un principiu fundamental într-o societate modernă: dreptul la viaţă.

În actuala stare de fapt, cerem Guvernului României şi Ministerului Administraţiei şi Internelor crearea unui organism specializat pe combaterea criminalităţii la nivelul copiilor.

Considerăm, de asemenea, că se impune adoptarea cât mai urgentă, a următoarelor măsuri:

1. conceperea unor planuri de acţiune eficiente, care să ţină seama de cazuistica în domeniul răpirilor şi dispariţiilor;

2. declararea oficială a unui copil dispărut imediat după constatarea evenimentului (raportarea lui la poliţie) şi renunţarea la intervalul (actual ) de 48 de ore, timp în care se aşteaptă eventuala revenire a copilului acasă. În cazurile de copii dispăruţi, primele ore sunt capitale!

3. instituirea unui sistem de alertă ce pemite difuzarea imediată a cazurilor de copii dispăruţi către toate secţiile de poliţie din toată ţară, dar şi către mass-media; colaborarea cu mass-media, prin difuzarea imediată a fotografiilor şi semnalmentelor copiilor dispăruţi, luându-se pentru aceasta acordul în scris al părinţilor în momentul în care aceştia raportează cazul.

4. adăugarea la atribuţiile poliţiei a unei „autorizaţii de căutare” care să permită accesul autorităţilor în spaţii închise sau îngrădite (proprietăţi private). Conform Constituţiei României, art. 27, alin. (2), lit. b), de la inviolabilitatea domiciliuliui se poate face derogare prin lege pentru „înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane”.

5. obligaţia ca poliţia să colaboreze, în operaţiunile de căutare/scotocire cu voluntari (persoane fizice sau asociaţii nonguvernamentale) pe baza unui plan comun de acţiune, sub conducerea organelor de poliţie.

6. dotarea poliţiei cu echipamente speciale de căutare (binocluri cu termoviziune, lanterne pentru căutare pe timp de noapte, câini de urmă performanţi, bărci, etc…) Continuarea operaţiunilor de scotocire pe timp de noapte, ştiut fiind că fiecare oră în plus de la dispariţia copilului reduce şansele ca acesta să mai fie găsit în viaţă.

7. apelarea imediată la ajutorul jandarmilor şi a elicopterului cu termoviziune din dotarea MAI în operaţiunile de scotocire pe teren.

8. Obligaţia ca pe teren, pe tot parcursul operaţiunilor de căutare/scotocire, să fie prezentă şi o salvare, corespunzător echipată şi cu personal medical capabil să acorde copilului asistenţă de urgenţă, atunci când este găsit.

9. implementarea unui sistem informatic bine pus la punct. O infrastructură informatică a Poliţiei cu Poliţia de Frontieră, astfel încât, chiar în momentul în care se sesizează dispariţia unui copil, poza lui să apară în toate secţiile de Poliţie precum şi la toate punctele de frontieră (prin sistemul informatic), nu după 10 zile, cum se obişnuieşte acum, pentru că aşa scrie în proceduri. Cunoscută fiind amploarea traficului de copii din România, un copil dispărut trebuie dat imediat în urmărire generală şi în consemn la frontieră!

10. anunţarea imediată a tuturor celorlate asociaţii/societăţi care au suporturi de mediatizare a chipului celui dispărut: fabrici de ambalaje, societăţi care au panouri publicitare, atât din zona învecinată locului dispariţiei cât şi la nivel naţional.

11. dotarea laboratoarelor proprii ale poliţiei, dar şi a celor cu care se colaborează, în mod corespunzător, pentru ca rezultatele analizelor care pot fi edificatoare pentru găsirea în timp util a unui copil să fie obţinute cu celeritate (după o lună şi jumătate, cât durează la noi analiza unei pete de sânge de pe hainele unui suspect, ce şanse mai sunt ca acel copil să mai fie în viaţă?)

12. constituirea unui corp de psihologi care să poată contura profilul psihiologic atât al răpitorului, cât şi al copilului dispărut. Aceiaşi psihologi ar trebui să consilieze părinţii minorului, pe toata durată căutărilor şi după.

Prevenţia este poate etapa cea mai importantă în rezolvarea cazurilor de copii dispăruţi. Din păcate, în România nu se face nimic nici la acest capitol. Propunem luarea următoarelor măsuri:

1. Pericolele la care sunt sunt expuşi copii trebuie să fie conştientizate atât de adulţi – părinţii lor, cât şi de ei. În şcoli se pot organiza ore deschise, eventual cu participarea părinţilor, în care oamenii legii să le explice elevilor cum se pot feri de răpitori, la ce riscuri se expun fugând de acasă.

2. implicarea poliţiştilor de proximitate în munca de prevenţie;

3. educarea publicului larg prin organizarea unor campanii de informare asupra riscurilor la care sunt expuşi copii;

4. asigurarea unei paze serioase a locurilor care reprezintă un potenţial pericol (ex.: sanatorii de boli psihice cum ar fi cel de la „Grajduri” – jud. Iaşi) şi monitorizarea permanentă a celor cunoscuţi cu probleme psihice grave, care se plimbă liberi dintr-un loc în altul, pe motiv că nu sunt bani să fie ţinuţi în sanatorii. Monitorizarea celor cu antecedente penale, mai ales dacă ele sunt de violenţă asupra copiilor.

 

Domnule prim-ministru al României, Călin Popescu Tăriceanu

Domnule ministru al Administraţiei şi Internelor, Vasile Blaga

Domnule Inspector General al Poliţiei Române, Dan-Valentin Fătuloiu,

 

În acest moment, societatea civilă din România îşi cere dreptul la încredere în oamenii legii. Raportul de ţară al Comisiei Europene atrage atenţia asupra incapacităţii autorităţilor române de a combate traficul de persoane. Adesea, copiii dispăruţi cad victime traficanţilor de carne vie, sunt scoşi în afara ţării, puşi să se prostitueze sau să cerşească, iar acest lucru devine posibil şi datorită vitezei mici de reacţie pe care o au oamenii legii în astfel de cazuri.

Viaţa fiecărui copil este importantă. Pentru părinţii lui, pentru ţara în care creşte. Vă rugăm de aceea, şi pe această cale, să faceţi tot ce e omeneşte posibil, pentru a salva vieţile copiilor dispăruţi şi pentru a preveni ca astfel de tragedii să se repete. „Jurnalul Naţional” îşi exprimă încă o dată disponibilitatea de a sprijini activ toate demersurile pe care le veţi face în acest sens!

 

Jurnalul Naţional (31 Octombrie 2005)

 

Voluntari din toate ţările, uimiţi-vă!

SINGURI. Cei mai rămân să scotocească după copil la lăsarea întunericului sunt voluntarii. Misiunea lor ar fi mai uşoară, dacă ar fi îndrumaţi din aer de elicopterul cu termoviziune.

 

În mai toate ţările civilizate, operaţiunile poliţei de căutare a unui copil dispărut sunt sprijinite de echipe de voluntari. În România voluntariatul înseamnă, cel mai adesea, să faci galerie în faţa televizorului. Spre bucuria Poliţiei Române, căci dacă te înduri să pleci pentru a ajuta la găsirea copilului, constaţi la faţa locului că eşti … „în plus”.

În cazul lui Redivan Mustafa, băieţelul de 2 ani şi jumătate dispărut în miez de iarnă într-un sat din Dobrogea, singurii voluntari au fost câţiva localnici, care au început căutările din primele ore şi le-au continuat şi după a 3-a zi, când poliţia (număraţi pe degete, 6 oameni ai legii) se retrăsese de pe teren, pentru a ancheta un furt de cai într-un sat vecin. Zilele trecute, comisarul Adrian Dumitrescu, şeful Serviciului Urmăriri din IGP, motiva comportamentul colegilor săi cu buletinul meteo. „A fost viscol, a fost şi un îngheţ parcă…”. Copilul de 2 ani şi jumătate a fost găsit de un cioban, întâmplător, în a 5-a zi de la dispariţia sa. Murise de frig, în prima noapte. În cazul lui nu sătenii, ci poliţiştii pot fi numiţi voluntari. Voluntari amatori.

 

ACEIAŞI OAMENI. În cazul lui Ionuţ Căpraru, de 4 ani şi 2 luni, băieţelul din Bacău care a supravieţuit singur în pădure, voluntari în căutări au fost tot localnicii. În a 8-a zi de la dispariţie, copilul a fost găsit în viaţă, tot întâmplător, de un paznic de vânătoare.

La căutarea lui Vlad Tudor (4 ani şi 8 luni), au venit voluntari în a 3-a zi, imediat după difuzarea cazului în mass-media. Angajaţi ai unor firme de pază şi protecţie sau membri ai asociaţiilor chinologice care au adus cu ei şi câini de urmă. Vlăduţ a fost găsit, în a 7-a zi de la dispariţie, de un voluntar care susţine că băiatul încă trăia. Pentru că la faţa locului nu se afla nici o ambulanţă, copilul nu a mai putut fi salvat.

Pentru căutarea Andreei Dodan, fetiţa de 5 ani şi 10 luni dispărută în Plopeni, au venit cam aceiaşi voluntari care fuseseră şi la Vlăduţ. În a 7-a zi de căutări, poliţia le-a cerut să plece acasă, pentru că îi încurcă în investigaţii. Câteva zile mai târziu, aceeaşi poliţie a judeţului Constanţa cerea presei, imperativ, să nu se mai amestece în cazul Dodan. Andreea nu a fost găsită nici până acum, la 38 de zile de la dispariţia sa. Poliţia are un singur suspect, care bate câmpii, şi caută un cadavru.

 

FACEREA DE BINE. În cazul lui Vlăduţ, dar şi al Andreei, singurele afişe lipite în zonă, pentru a semnala dispariţia copiilor şi a ajuta la găsirea lor, au fost puse de voluntari. În cazul fetiţei de la Plopeni, dacă tot se ocupa altcineva de afişe, poliţia s-a gândit să-şi facă şi un promo, oferind o recompensă de 20 de milioane de lei (vechi). După o idee „împrumutată” de la alt voluntar. Poliţia nu are scoci sau nu are chef să lipească afişe, deşi, în orice ţară din lumea asta, este una din primele măsuri care se iau de la anunţarea dispariţiei unui copil. Aceasta şi difuzarea, cât mai rapid cu putinţă, a unei poze cu acel copil, pe toate canalele mass-media. Dar Poliţia Română nu are chef nici de mass-media. Din 275 de dispariţii de minori, înregistrate până la 31 august a.c., NICI UNA nu a fost semnalată presei în timp eficient, adică în primele 24 de ore.

A fi voluntar în România la operaţiunile de căutare a unui copil dispărut înseamnă să conştientizezi din start că vei fi tratat cu indiferenţă sau cu „huo” de poliţie. Că nu îţi vor solicita ajutorul să faci scotocirile într-o zonă neumblată de ei, că rişti să-ţi pierzi timpul fără să poţi ajuta copilul, mergând pe coclauri deja căutate, că poţi să te trezeşti cu ameninţări de genul: „Dacă mai vii, vorbesc cu şefii tăi”… Asta se întâmplă în România unde facerea de bine e şi pe cale de dispariţie, şi înjurată de poliţie.

 

NEW YORK, NEW YOK… Din numărul total de cazuri de dispăruţi rezolvate anul trecut în statul New York, 7.647 de copii au fost găsiţi de voluntari şi 3.916 – descoperiţi de forţele de ordine. Dar în New York şi în celelalte state ale Americii, poliţia respectă voluntariatul. Programul de alertă AMBER (America’s Missing Broadcast Emergency Response) este un parteneriat benevol între autorităţi şi presa electronică, ce permite difuzarea imediată a buletinelor de urgenţă atunci când poliţia semnalează cazuri de dispariţie.

Programul a fost pus în practică în 1996, în urma dispariţiei unei fete de 9 ani (Amber Amber Hagerman) care a fost găsită apoi moartă. Alerta AMBER acţionează în toate SUA, mai puţin Yukon, dar şi în Canada (Toronto). Pentru ca un serviciu de poliţie să lanseze o astfel de alertă trebuie îndeplinite următoarele condiţii: dispariţia copilului să fie confirmată, poliţia trebuie să aibă semnalmentele copilului şi indicii, astfel încât căutarea să fie posibilă, şi trebuie să estimeze dacă acel copil este într-un mare pericol iar difuzarea informaţiilor ajută la găsirea lui. Americanii s-au pus la punct şi şi-au creat un sistem coerent pentru rezolvarea acestor cazuri acum 24 de ani, după ce au fost îngroziţi de dispariţiile în serie a mai multor copii, care au fost găsiţi apoi morţi.

PACT. Este şi cazul unui băieţel de 6 ani ai cărui părinţi, mergând la Washington DC pentru a cere ajutorul, au constatat că nu există un sistem de operare eficient pentru astfel de cazuri. Deşi copilul lor nu a mai fost găsit în viaţă, familia Walsh a dat un sens suferinţei şi a pus, în 1984, bazele Centrului National pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi (NCMEC). Tot atunci a fost creată, cu sprijinul poliţiei, care a conştientizat utilitatea acestui proiect, şi prima reţea de date, primul site al copiilor dispăruţi. A fost creat chiar şi un departament al Poliţiei (Biroul naţional al persoanelor dispărute), care gestionează datele înmagazinate pe site. NCMEC premiază anual echipele de agenţi care au lucrat la cazuri de dispariţii şi încurajează voluntarii să participe la acţiunile de căutare.

 În Anglia există asociaţia PACT (Părinţi & Copii Dispăruţi Împreună), care colaborează cu poliţia în găsirea copiilor dispăruţi. În parteneriat cu poliţia, PACT afişează postere uriaşe cu copii dispăruţi la intrarea într-o reţea de super-marketuri din toată Marea Britanie.

 

CANADA. În Canada există „National Missing Chidren’s Locate Center”. Înfiinţat în 1982, centrul oferă consiliere părinţilor şi se implică activ în rezolvarea cazurilor. Dispune de un serviciu de investigaţii propriu care colaborează cu poliţia, are o reţea internaţională de profesionişti din diferite sectoare de activitate, care sunt complementare în acoperirea cazurilor de dispariţii. Agenţii Centrului Naţional pentru Copii Dispăruţi adună informaţii, distribuie fotografii şi constituie „liantul” între părinţi, organele de anchetă şi mass-media.

 

BELGIA. „Child Focus” din Belgia pune la dispoziţie un hot-line, la care pot fi reclamate dispariţiile minorilor. Rolul Centrului, înfiinţat în 1998, este de a oferi consiliere părinţilor, dar şi de a spriji activ în rezolvarea cazurilor. „Child Focus” numără 1800 de voluntari şi are în dotare de o maşină special echipată pentru producerea de afişe chiar în zona unde s-a reclamat dispariţia. Voluntarii se ocupă apoi de lipirea imediată a acestor afişe. Organizaţia din Belgia dispune de o reţea de afişaj în marile staţii de autobuz şi de metrou, în gări şi la intrarea în super-marketuri. În plus, centrul belgian poate produce viniete cu chipurile celor dispăruţi, care sunt apoi distribuite comercianţilor, şoferilor de taxi, farmaciilor şi spitalelor. Pentru popularizarea cazurilor, „Child Focus” colaborează cu mas-media naţională şi internaţională. O altă modalitate de informare este trimiterea de SMS-uri cu fotografii clienţilor abonaţi la acest serviciu special.

Studiile făcute în Belgia arată că, în general, cetăţenii care vor să ofere informaţii se adresează mai uşor unei asociaţii decât poliţiei. „Child Focus” nu se substituie serviciilor de poliţie, dar are un rol complementar acestora, iar relaţiile de colaborare cu autorităţile judiciare şi cu poliţia sunt stabilite printr-un protocol.

 

ICMEC. Centrul Internaţional pentru Copii Dispăruţi şI Exploataţi (ICMEC) a fost înfiinţat în 1998, la Washington, cu scopul de a identifica şi coordona o reţea globală de organizaţii care acţionează în acest domeniu. În cadrul ICMEC sunt detaşaţi reprezentanţi ai principalelor instituţii responsabile în aplicarea legii în SUA: FBI, US Secret Service, Serviciul de Imigrare şI Naturalizare din cadrul Departamentului pentru Securitatea Teritoriului Naţional. ICMEC este organizaţia care primeşte sesizări (prin intermediul unui hotline accesibil 24 de ore pe zi) despre copiii dispăruţi, face o analiză a cazului şi îl trimite organelor de poliţie de pe întreg teritoriul SUA, în 20 de minute de la iniţierea sesizării. Datele statistice relevă că 70% din copiii răpiţI sunt ucişi în primele trei ore, de aceea difuzarea promptă a acestor cazuri este esenţială.

ICMEC este sigura organizaţie care a pus la punct un proces asistat de calculator de „îmbătrânire” a trăsăturilor unui copil pentru a putea fi identificat la mai mulţi ani de la data dispariţiei. Procesul este manual, durează 4-8 ore, şi este realizat pe computer utilizând programul Adobe PhotoShop si câteva elemente de referinţă: fotografii ale părinţilor, ale fraţilor/ surorilor, precum şi o largă bază de date cuprinzând trăsături faciale pe categorii de vârstă şi rasă.

 

De ce în România nu se poate

 

Vă întrebaţi poate de ce trebuie să ne comparăm tot timpul cu alţii? Pentru că visăm să trăim ca ei. Şi pentru că, ironic, măcar în problema asta, a voluntariatului în găsirea copiilor disparuţi, visul putea deveni realitate.

În februarie 2004, Mircea Geoană, pe atunci ministru de externe al României, contactează, într-o vizită la Washington, „International Centre for Missing & Eploited Children” (ICMEC), exprimându-şi dorinţa de a înfiinţa un centru regional în ţara noastră. Primeşte răspuns scris din partea conducerii ICMEC, care se arată interesată de idee şi care propune un proiect pe 4 ani, în două faze. Pe termen scurt – înfiinţarea unui hotline, numirea unor Manageri de Caz şi crearea unui site. La linia telefonică gratuită urmau să fie raportate cazurile de dispariţii (de către părinţi, dar şi de către poliţie) şi să fie primite informaţii legate de caz din partea populaţiei. Managerul de Caz ar fi trebuit să facă legătura între autorităţi şi societatea civilă, să urmărească indiciile în fiecare caz în parte, să ofere consiliere părinţilor. Site-ul urma să fie o bază de date cu imagini şi informaţii despre copiii dispăruţi pentru toţi cei care au acces la Internet. În schimb, ICMEC se oferea să organizeze cursuri de instruire cu ofiţeri de poliţie, procurori şi cadre didactice.

Pe termen lung, se propunea României înfiinţarea unui centru de informare pe problema exploatării sexuale a copilului.

Din toate acestea s-a realizat doar … trainigul, care a avut loc în martie 2004 şi la care au participat 50 de ofiţeri din 7 ţări (vreo 20 din România). Un ofiţer FBI ieşit la pensie le-a prezentat modelul operaţional din SUA şi cel promovat de „Child Focus” din Bwelgia, în cazurile de dispariţii de minori. „Ca urmare, informează site-ul oficial „Child Focus”, consiliera ministrului român de afaceri externe a vizitat centrul din Belgia”. Nu ştim la ce concluzie a ajuns, cert este că în scurt timp Mihaela Geoană, soţia ministrului român de afaceri de externe, devine reprezentant al ICMEC în România. Şi mai departe? În octombrie 2004 a murit Vlăduţ Tudor. În ianuarie 2005 – Mustafa Redivan. În septembrie 2005, Andreea Dodan e încă dispărută. Ca ea, încă 274 de copii, declaraţi de IGP. Ce ne împiedică să avem un centru regional ICMEC în România? Resursele financiare, spune doamna Geoană. „Într-un astfel de centru trebuie investiţi 100.000 de dolari pe an”. Nici 500 de euro de fiecare copil încă negăsit. Dar chiar de s-ar strânge fonduri, „Procuratura şi Ministerul de Interne trebuie să se pună de acord pentru promovarea unei legislaţii asemănătoare celei belgiene”, ne informează doamna Geaonă. Cu siguranţă că treaba asta durează în ţara noastră mai mult decât strângerea a 100.000 de dolari prin cheta publică… În luna octombrie ICMEC va discuta din nou proiectul referitor la România.

 

Uniunea Europeană sprijină voluntariatul

 

În ultimii ani, lupta împotriva dispariţiilor de copii şi a exploatării lor sexuale a devenit o prioritate majoră pentru Uniunea Europeană. La iniţiativa preşedintelui Belgiei, în septembrie 2001 Consiliul Uniunii Europene a adoptat Rezoluţia privind contribuţia societăţii civile la găsirea copiilor dispăruţi sau exploataţi sexual (2001/C283/01). UE acordă importanţă rolului societăţii civile în căutarea copiilor dispăruţi şi de aceea, se spune în textul Rezoluţiei, „invită statele membre să favorizeze copoperarea între societatea civilă şi autorităţile competente.”


Rezoluţia prevede diferite forme de cooperare:

– o linie telefonică gratuită, accesibilă non-stop, pentru culegerea informaţiilor despre copiii dispăruţi sau exploataţi sexual;

– organizarea de grupe de voluntari care pot participa la operaţiunile de căutare a copiilor dispăruţi;

– susţinerea familiilor copiilor dispăruţi.

Statele membre sunt sfătuite să schimbe între ele informaţii pentru a cunoaşte amploarea fenomenului şi pentru a putea studia evoluţia acestuia. De asemenea, ţările membre UE sunt invitate să prevadă reglementări adecvate, conforme cu legislaţia lor referitoare la anchete şi urmăriri, pentru a putea facilita transmiterea reciprocă de informaţii despre cazurile de copii dispăruţi sau exploataţi sexual între reprezentanţii societăţii civile şi autorităţile competente. Acest schimb de informaţii, se spune în Rezoluţie, trebuie să se facă garantându-se securitatea sistemului şi respectând protecţia datelor personale.

 

ONG-uri româneşti în spaţiul virtual

 

„Childscope” este un studiu întocmit de „Child Focus” (care este şi Centrul European pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi Sexual), împreună cu Institutul Internaţional de Cercetări în Criminalistică de la Universitatea Ghant şi cu ONG-uri din 19 tări. Studiul , care se doreşte a fi un instrument de luycru pentru autorităţile poliţieneşti din toate statele mebre UE, conţine 3 părţi, iar una dintre ele este dedicată celor 241 de ONG-uri care activează în domeniul în statele membre UE şi în cele candidate la aderare (Republica Cehă, Ungaria, România, Polonia).

Surprinzător pentru noi, România figurează în „Childscope” cu două organizaţii active în domeniul dispariţiilor de copii: „Salvaţi Copiii” şi „Ajutor şi Grijă pentru Tineri” (AGT). „Salvaţi Copiii” precizează în prezentarea sa că se ocupă de copii dispăruţi cu vârsta cuprinsă între 2 şi 18 ani, iar AGT, de cei cu vârsta între 1 şi 18 ani. Andreea Dodan, fetiţa din Plopeni, ar trebui să împlinească luna viitoare 6 ani. La dispariţia ei, n-am văzut în zonă nici măcar un afiş care să poarte însemnul unuia din aceste două ONG-uri…

Şi asta deşi în baza de date „Childscope”, „Salvaţi Copiii” susţine că: „cooperează cu oamenii legi şi/sau cu autorităţile judiciare în cazul copiilor dispăruţi sau exploataţi sexual. În acest sens sunt încheiate înţelegeri oficiale”. AGT, organizaţie creată în 1992, cooperează de asemenea cu autorităţile, deşi precizează că nu există o înţelegere oficială în acest sens…

AGT menţionează în „Childfocus” ca sursă ca finanţare – donaţiile private, iar „Salvaţi Copiii” – sponsorizări, fonduri subsidiare la la guvern, Uniunea Europeană, Ambasadele Canadei şi Olandei.

 

RECOMANDARE

„Uniunea Europeană consideră că societatea civilă poată să susţină eficient autorităţile competente în căutarea copiilor dispăruţi şi de aceea invită statele membre să faciliteze cooperarea între voluntari şi oamenii legi. (…) Statelor membre li se recomandă să schimbe între ele informaţii pentru a cunoaşte amploarea şi evoluţia fenomenului”,

Rezoluţia Consiliului UE – C283 din 09/10/2001

 

Adriana Oprea-Popescu

Jurnalul Naţional (septembrie 2005)

Copiii răpiţi sunt ucişi în primele trei ore

TIPURI. Dispariţiile de copii sunt de mai multe tipuri şi trebuie tratate diferit. Prevenţia rămâne însă cel mai eficient antidot.

 

Clasificarea dispariţiilor de copii, pe baza primelor indicii, este extrem de importantă pentru că poate accelera ancheta. Stabilirea rapidă a unui plan de acţiune eficient este extrem de necesară pentru găsirea în viaţă a copiilor, pentru că cea mai mare parte a victimelor sunt într-un mare pericol în primele ore de la dispariţia lor.

 

Dispariţiile de copii nu au ca explicaţie fenomenele paranormale. De multe ori, sunt finalitatea unor planuri minuţios puse la punct de răpitori sau au ca motivaţie stari conflictuale care au fost ignorate de părinţi…

 

DISPARIŢII NEDEFINITE. Puţini sunt copiii care se rătăcesc şi nu mai găsesc drumul către casă. În limbajul specialiştilor, acestea sunt dispariţiile nedefinite: copii pierduţi (vara, pe plajă, de exemplu, sau într-un super-market), copii care se rănesc sau sunt accidentaţi şi nu pot fi găsiţi la timp. Pentru poliţişti, dispariţiile nedefinite sunt acele cazuri în care, la deschiderea dosarului, nu se întrevede nici o pistă. Poate fi vorba şi de o „falsă dispariţie”, în cazul în care unul dintre părinţi ucide copilul (accidental sau voluntar) şi îl declara apoi dispărut.

 

RÃPITOR – STRÃIN. Cele mai grave cazuri de dispariţii sunt răpirile. Cele stereotipe, când răpitorul este o persoană străină sunt rare, dar au, aproape întotdeauna, un final dramatic. Numeroase studii făcute în Canada şi SUA arată că un copil răpit este ucis, cel mai adesea, în primele trei ore după dispariţia sa. Prin asfixie, după ce, în cele mai multe cazuri, a fost abuzat sexual. Cei mai expuşi acestui tip de răpire sunt copiii între 6 şi 10 ani, în special fetele. Există şi o explicaţie: în această etapă a dezvoltării lor, copiii sunt mai puţin supravegheaţi de părinţi, sunt lăsaţi singuri pe drumul spre şcoală sau în parcuri. Copii sunt răpiţi din apropierea casei, de pe stradă sau de la locurile de joacă.

Un studiu întocmit de FBI în 1997 arată că răpirea comisă de un străin e asociată, în 58% din cazuri, cu dispariţia copilului dintr-un spaţiu deschis – stradă, parc, locuri publice. Doar în 22% din cazuri, răpirea s-a întâmplat de la domiciliul copilului şi în 17% din cazuri – în alte clădiri (cinematografe, magazine, etc…)

O mare din copii răpiţi de persoane străine este expusă şi altor tipuri de agresiuni, jafuri sau molestări sexuale. Răpitorii sunt, de obicei, bărbaţi (95%), adulţi (90%), de aceeaşi origine etnică cu victima. Adesea, ei au antecedente criminale. Contează pe forţa lor psihică, pe autoritatea pe care o are un adult asupra unui copil şi pe puterea pe care o exercită pentru a păcăli şi a atrage victimele. Sunt şireţi, nemiloşi şi manipulatori. Pentru a-şi găsi victimele, frecventează locurile de joacă ale copiilor şi participă la activităţile lor. Răpirea nu este un gest impulsiv, ci unul premeditat, iar răpitorii îşi pot organiza meticulos întâlnirea cu un copil. Adesea, utilizează Internetul pentru a-l „agăţa” şi pentru a-şi fixa o întâlnire cu el.

Cele mai multe crime împotriva copiilor se petrec după-amiaza, atrage atenţia FBI. Răpirile nu fac nici ele excepţie: 44% dintre ele se întâmplă între orele 12:00 – 18:00, 35% între orele 18:00 – 24:00 şi doar 15% dimineaţa, între orele 6:00 – 12:00.

E important de ştiut că şcoala nu e un loc în care răpitorii aleg să acţioneze (doar 5% din răpirile parentale, 4% din cele comise de cunoştinţe şi 3% din cele care au ca autor un străin se întâmplă în instituţiile de învăţământ).

 

RÃPITORI – CUNOŞTINŢE. FBI atrage atenţa că răpirile comise de cunoştinţe ale minorului (rude, prieteni, vecini…) sunt mult mai violente decât răpirile comise de străini. Sunt şi mult mai frectente (27% din totalul cazurilor) faţă de cele din urmă (24%). Ironic, urmând exemplul răpirilor parentale, cunoştinţele iau, cel mai adesea, copilul de acasă (63%). Conform graficelor făcute în funcţie de etatea victimei, se constată cu surprindere că, dacă în cazul răpirilor comise de străini, incidenţa cazurilor creşte după vârsta de 6 ani, la răpirile ce au ca autori cunoştinţe, vulnerabilă este grupa de vârstă 2-7 ani. Copii care sunt expuşi rănirilor minore (20% din cazuri) mai mult decât dacă ar avea de-a face cu un străin (13% din cazuri).

De asemenea, fetele care sunt răpite de cunoştinţe devin victimele abuzurilor sexuale (23% dintre ele) mai frecvent decât dacă autorul infracţiunii ar fi o persoană străină (14% dintre cazuri). Şi în cazul acestor tipuri de agresiuni, orarul urmat este acelaşi: 71% se întâmplă între orele 12:00 – 24:00.

 

RÃPITORI – PÃRINŢI. Sunt cele mai paşnice tipuri de răpiri şi sunt mult mai frecvente decât răpirile stereotipe. Se produc, cel mai adesea, după o separare sau un divorţ al cuplului. Studiile arată că părintele care răpeşte copilul fie suferă de instabilitate psihică, fie încearcă să obţină cu forţa o reconcilere a cuplului sau încearcă să-şi pedepsească fostul partener. Un alt motiv al răpirilor parentale este părerea celui care comite infracţiunea că astfel protejează copilul de acte de abuz, neglijenţă sau violenţă. Conform FBI, răpirile parentale sunt comise, în general, de femei, mai frecvent asupra copiilor sub 6 ani, iar victimele sunt de ambele sexe. Cea mai mare parte din părinţi îşi organizează singuri răpirea, chiar la domiciliul copilului (84%), şi primesc apoi ajutor de la rude sau de la prieteni.

Părinţii răpitori prezintă un profil variat, dar studiile făcute de canadieni arată că ei exercită o profesie care le permite să se deplaseze şi să găsească de lucru în diferite locuri. Mai puţin de jumătate au studii secundare şi doar câţiva sunt absolvenţii unor studii universitare.

Traumele suferite de copil depind foarte mult de vârsta pe care el o are în momentul răpirii, de tratamentul la care este supus, de motivele care i se dau pentru a i se explica separarea de celălalt părinte (ex. „a murit” sau „nu te mai vrea”)… Dacă minorul ştie că celălalt părinte e în viaţă, se poate învinovăţi pentru că nu a încercat să comunice cu el. Copiii de vârste mici uită repede de părintele care-l caută, în vreme ce cei mai mari resimt furie şi confuzie.

 

COPIII FUGARI. Fuga reprezintă principala cauză a dispariţiilor de minori. Cele mai expuse sunt fetele aflate în pragul adolescenţei, iar categoria de vârstă cea mai vulnerabilă e între 13 şi 17 ani.

Copiii fug pentru că au de înfruntat probleme grave, acasă, la şcoală, cu prietenii, iar pentru ei a pleca e cea mai bună metodă de a evita problema sau de a atrage atenţia asupra lor. Fugarii se simt neglijaţi şi nedoriţi, dau semne de tulburări emoţionale şi psihice şi primul semn că randamentul lor e în prăbuşire e catalogul de la şcoală. Pleacă, se întorc acasă, în speranţa că situaţia s-a schimbat dar, dacă lucrurile nu stau aşa, fug din nou.

Fugarii sunt de obicei recidivişti. E important de ştiut că, pentru copiii care fug prima oară, riscurile sunt mai mari şi cresc pe măsură ce se prelungeşte timpul petrecut pe stradă. Descoperind viaţa de noapte a marilor oraşe, devin victime ale delicvenţei, drogurilor, prostituţiei şi se expun unei „victimizări în paralel”. În Canada, cazul unui fugar este considerat „alarmă de gradul 0” dacă persoana dispărută are sub 13 ani, este sub tratament medical sau prezintă handicap fizic sau psihic. Poliţia se mobilizează rapid şi dacă deţine informaţii că minorul se găseşte în companiaunor persoane care pot constitui o ameninţare. Tot canadienii au ajuns la concluzia că mulţi dintre copiii fugari sunt victime ale abuzului şi neglijenţei părinţilor.

Şi în România, într-un raport dat publicităţii de IGP în 2003, se arăta că „o formă extremă de manifestare a apărării copiilor în faţă violenţei este fuga de acasă – cauză invocată maximal de copiii străzi. Aceştia au suferit toate formele de abuz, de la neglijare la bătaie, iar alegerea străzii ca refugiu este un act disperat de protejare şi supravieţuire”. În acelaşi an, 653 de copii au fost victime ale abuzurilor sexuale săvârşite asupra lor de către membri ai familiei: 284 de copii cu vârste cuprinse între 0-13 ani au fost abuzaţi sexual, 129 au fost supuşi perversiunilor sexuale, 39 – victime ale incestului şi 79 de copii cu vârsta sub 14 ani au fost violaţi. Tot în 2003, numai în prima jumătate a anului, 144 de copii au suferit vătămări corporale din partea membrilor familiei, 45 au fost victimele unei tentative de omor, iar 72 au fost ucişi.

Nu există o evidenţă a minorilor români fugari. Aşa cum nu există nici o evidenţă a copiilor străzi, printre care ei ar putea fi găsiţi. Dacă ar fi căutaţi.

 

(N.r. În documentarea acestui articol s-au folosit articole din bazele de date ale Departamentului de Justitie SUA şi Serviciilor Naţionale de Poliţie Canada)

 

Copii vânduţi pentru prostituţie

 

O altă categorie de copii dispăruţi este cea a minorilor care emigrează fără însoţitor, de multe ori în speranţa că vor găsi o viaţă mai bună în ţările în care merg. Fără acte şi bani asupra lor, aceşti copiii (majoritatea au între 13 şi 17 ani) sunt vulnerabili şi pot dispărea într-o reţea unde sunt exploataţi sexual sau economic. Pentru că nu se cunoaşte identitatea sau trecutul lor, mijloacele de căutare clasice sunt insufiecte şi este nevoie de o colaborare strânsă între organele de poliţe din mai multe ţări…

Conform Direcţiei Generale de Combatere a Crimei Organizate citată de Raportul privind traficul de copiii din 2004 al Organizaţiei SalvaţI Copiii, numai în 2003 peste o mie de copii au fost returnaţi din Europa în România. Aproape 100 dintre cei 400 de minori intervievaţi până la întocmirea raportului au declarat ca au fost vânduţi pentru a fi exploataţi sexual sau prin muncă.

Recrutarea. Copii care părăsesc graniţa nu sunt răpiţi în ţară, ci pleacă de de bună voie datorită mai multor factori menţionaţi în studiu: nivelul scăzut al eucaţiei, părinţI alcolici, părinţii dezorganizate, sărăcia. Trăind în acest mediu micul îmbrăcat în zdrenţe are devine pradă uşoară a recrutanţilor. „Cea mai deasă modalitate de recrutare este promisiunea unui loc de muncă în străinătate venită din partea unor cunoştinţe recente, a unor prieteni sau rude. De cele mai multe ori recrutorii nu lasă prea mult timp de gândire, toate pregătirile pentru părăsirea ţării durând 2 sau trei zile”, se precizează în studiul întocmit de Salvaţi Copiii. Tot această organizaţie observă că altă modalitate de recrutare, mai rar întâlnită în rândul copiilor o reprezintă anunţurile din presă de locuri de muncă în străinătate iar cazurile de răpire sunt şi mai rare.

 

Promisiunile infernului. Conform declaraţiilor copiilor traficaficaţi şi recuperaţi de autorităţi, raportul face un profil al recrutorului „De cele mai multe ori (în cazul fetelor – n.r.) prima verigă în lanţul de traficare este o femeie între 34 şi 45 de ani, afişând bunăstare materială, prezentând istorii despre cât de uşor este să câştigi bani în străinătăte având o slujbă care nu necesită pregătire profesională specială. Ea îi arată de obicei fotografia altei fete, prezentând-o drept fiica ei, şI povestind despre situaţia extraordinară a acesteia în ţara de destinaţie”. După recrutare urmează trecerea graniţei, care de obicei se face legal. O dată ieşit din România minorul este preluat de diverse persoane pâjnă când ajunge la gruparea care urmează să-l exploateze. Principalele destinaţii începând cu anul 2003 sunt Spania, Italia, Franţa, Olanda Austria şi Grecia dar sau întâlnit cazuri izolate şi în Africa de Sud şi Cambogia.

 

Ce simte un copil traficat? Conform ghidului de bune practici pentru asistarea copiilor victime ale traficului în scopul exploatării sexuale, întocmit de Salvaţi Copiii în martie 2004, cele mai dese simptome prezente la victimele traficului sunt atacurile de panică, victima aşteptându-se ca trauma să se repete dintr-un moment în altul, autoculpabilizarea pentru proria suferinţă, dorinţa de a-şi lua viaţa, tulburări de comunicare, agresivitate şi mânie intensă. Autovindecarea este căutată în abuzul de alcool şi de medicamente, halucinaţii, idei paranoide. Asigurarea unei recuperări pshihlogice a acestor copii este prevăzută într-un plan naţional „de acţiune privind prevenirea şi combaterea traficului de copii şi protecţia copiilor victime” în care sunt implicate mai multe instituţii ale statului şi ONG-uri.

 

Ce să faci să nu ţi se întâmple şi ţie o tragedie

 

În Canada, unde numărul de copii dispăruţi pe an este de o sută de ori mai mare decât în România, există campanii de informare a părinţilor pentru a se feri de o eventuală dispariţie a copiilor. Asociaţia copiilor dispăruţi din Canada, „Missing Children Society of Canada” (MCSC), îi sfătuieşte pe părinţi să le facă copiilor o listă cu persoanele cu care micuţul are voie să mergă, listă pe care copilul trebuie să o ştie. Mulţi dintre canadieni stabilesc împreună cu fiul sau fiica lor o parolă pe care mai apoi o încredinţează doar acelor persoane de pe listă astfel încât, atunci când sunt nevoiţi să trimită pe altcineva să-l ia pe cel mic de la şcoală sau de la grădiniţă, persoana trebuie să-i zică prichindelului parola. Dacă lucrurile vi se par prea complicate, încercaţi varianta „românească” învăţându-i pe copii de mici să nu vorbească cu stăinii. Învăţaţi-vă copiii că nu au voie, indiferent de motiv, să intre în casa unui străin sau în maşina acestuia. Încercaţi să vorbiţi cât mai mult cu copii dumneavoastră despre posibilitatea de a vă pierde unul de celălalt şi construiţi diverse scenarii şi planuri de acţiune corespunzătoare. De exemplu imaginaţi-vă că v-aţi pierdut de micuţ într-un magazin aglomerat. Spuneţi-i că în acest caz „planul” e să se ducă de urgenţă la un angajat al magazinului sau la un agent de pază, şi în nici un caz la un străin. Dacă intraţi într-un magazin împreună, stabiliţi-vă de la început un loc de întâlnire în cazul dispariţiei.

Copilul trebuie să ştie că în momentul în care se rătăceşte nu trebuie să plece în căutarea dumneavoastră, ci să rămână pe loc şi vă aştepte. De asemenea, pentru mai multă siguranţă, nu-l îmbrăcaţi cu haine sau accesorii pe care e înscripţionat numele lui, întrucât el va tinde să acorde atenţie celor care îl strigă pe nume. Fotografiaţi-l sau filmaţi-l de două-trei ori pe an, pentru a dispune de cât mai multe detalii ale chipului. În fiecare moment trebuie să cunoşteţi semnalmentele exacte ale copilului, greutatea şi înalţimea lui.

Încearcaţi să aflaţi, din diverse contexte, dacă urmează persoane necunoscute şi ce-l atrage să facă acest lucru. Copilul trebuie să ştie că e necesar să vă anunţe dacă un străin îi cere să îl ajute, îi oferă dulciuri sau daruri, devine prietenos prin orice metode. Trebuie să vă spună oricând dacă se simte în nesiguranţă cu oricine, fie el membru al familiei, prieten sau străin.

Încercaţi să vă învăţaţi copilul adresa şi numărul de telefon încă de timpuriu. Şi chiar un contact în plus al cuiva dintre apropiaţi. Dacă îl lăsaţi singur acasă, asiguraţi-vă că nu spune şi altora că e singur, că nu va deschide uşa străinilor şi că poate apela la 955 sau 112 în caz de urgenţă.

Învăţaţi-vă copilul cum să reacţioneze în momentul în care se rătăceşte într-o pădure. Iată câteva sfaturi date de Radu Şerban, preşedintele Cercetaşii României Sibiu: „Cumpăraţi-i copilului dumneavoastră un telefon mobil şi învăţaţi-l să-l ţină deschis! Învăţaţi-l să fluiere. Ia mai puţină energie decât strigătul şi se aude mai bine. Ajutaţi-l să ştie cum să se facă văzut de salvatori. Să stea lângă un copac care se află într-o zonă mai puţin deasă a pădurii. Învăţaţi-vă copilul ca, atunci când realizează că s-a pierdut în pădure, să ia în braţe un copac şi chiar să vorbească cu el. Astfel se va mai calma puţin, va sta pe loc şi va putea fi mai repede găsit. Dacă îl prinde noaptea, trebuie să ştie să-şi facă un culcuş de frunze uscate, la baza unui arbore căzut”. Învăţaţi să vă feriţi copilul de primejdia unei dispariţii! Se poate întâmpla oricui!

 

Adriana Oprea-Popescu

Jurnalul Naţional (septembrie 2005)