Urmăriţi General în Rai

Copii dispăruţi în „împrejurări suspecte”. Au trecut ani la rând de când au fost văzuţi ultima oară. De când au zâmbit, de când au plâns, julindu-şi genunchii, de când s-au bucurat de o bomboană. De atunci, ei nu mai sunt decât în dosarele Poliţiei. Urmăriţi General.

 

Din 2005, de când am început campania pentru copiii dispăruţi, şi până astăzi, le-am învăţat chipurile şi numele pe de rost.

Sunt peste 200 de cazuri vechi, copii preşcolari dispăruţi din faţa casei, copii de 10 ani pe care nu i-a mai văzut nimeni vreodată, adolescenţi în cazul cărora nu se poate da verdictul de „plecare voluntară”. În unele dosare, ancheta a mers pe „suspiciune de omor”.

În altele, cele mai multe, ancheta a bătut pasul pe loc. Acolo unde poliţiştii au încercat să-şi facă meseria, procurorul a dovedit lipsă de interes. Sau nu şi-a văzut decât propriul interes. Ca să încerci să probezi un omor în lipsa cadavrului, trebuie să fii cu adevărat un profesionist. Să crezi în ceea ce faci şi să fii bun. Copiii dispăruţi, Urmăriţi General în Rai, nu au parte, post-mortem, de procurori curajoşi. Moartea unui copil oarecare nu are nici un fel de miză. Fără un cadavru care să apară la ştiri în prime-time, fără bocetele părinţilor în jurul lui şi parastase otevizate, fără reflectoarele şi presiunea mass-media, moartea violentă a unui copil nu are nici o însemnătate în România. Nepedepsirea ucigaşului e o consecinţă, la fel de banală, a inerţiei în reacţii a societăţii.

 

Astăzi este Ziua Internaţională a Copiilor Dispăruţi. Mass-media vor fi pline de statistici optimiste, de „plecaţi voluntar” de acasă care au fost readuşi în sânul familiei, de sfaturi cu „ce să faci ca să nu ţi se întâmple”…

Despre cei Urmăriţi General în Rai, Poliţia nu va sufla nici un cuvânt. Copiii dispăruţi despre care nu se vorbeşte nu există. Varga Ecaterina, Badea Mihaela Ligia, Sbenghea Nicu Eduard. Sunt poveştile copiilor peste care ne-am aplecat după ani întregi de la dispariţia lor în împrejurări suspecte.

 

Simon Andreea şi Ghioca Elvira sunt alte două cazuri pe care le-am readus în atenţia opiniei publice de-a lungul timpului. E datoria noastră să nu-i uităm pe aceşti copii. Nici pe ei, nici pe aceia care le-au făcut rău.

Începem astăzi serialul „Urmăriţi General în Rai”, pe care l-am scris din respect pentru memoria unor suflete nevinovate. Cu speranţă că mai există pe lumea asta şi procurori, şi poliţişti judiciarişti care cred în meseria lor. Şi cu încredere că Dumnezeu, martorul tuturor faptelor bune şi fărădelegilor de pe lumea asta, va face ca adevărul să iasă la lumină…

 

Adriana Oprea Popescu

Jurnalul Naţional (25 mai 2009)

 

Amprenta timpului, proba neputinţei

URMÃRIŢI GENERAL ÎN RAI

 

Simon Andreea. Ghioca Elvira Loredana. Ionela şi Cristian Alecsa. Vîrtan Mădălina Vasilica. Copii dispăruţi în împrejurări suspecte. Nume pe nişte dosare în care ancheta bate pasul pe loc. Din nepricepere, din nepăsare, din amândouă, amestecate sub formula oficială – „din lipsă de probe”. Ca să ai probe, trebuie să le cauţi. Iar ca să le găseşti, trebuie să te pricepi…

 

Simon Andreea Simona a dispărut în seara zilei de 15 decembrie 2005 din Miercurea Ciuc. S-a dus să facă cumpărături la un supermarket aflat la câţiva zeci de metri de blocul în care locuia. Fata a fost surprinsă de camerele de supraveghere ale magazinului, cumpărând exact ce îi ceruse mama: patru sticle cu apă minerală, o duzină de chibrituri, o cutie cu smântână şi un caiet. Acolo s-a întâlnit cu doi copii, prieteni de-ai ei, cu care s-a jucat câteva minute în zăpada din faţa magazinului, după care s-a îndreptat spre casă. N-a mai ajuns.

 

„Stai liniştită, nu s-a întâmplat nimic”

 

Mama s-a alarmat după 20 de minute de la plecarea Andreei. S-a dus în căutarea ei şi, pentru că nu a găsit-o, a sunat la 112. Timp de câteva luni, poliţiştii au scotocit oraşul şi împrejurimile. Coordonatorii anchetei credeau, chiar şi la jumătate de an de la dispariţie, că e posibil ca fata să fi fugit de acasă. Deşi nu găsiseră nici măcar sacoşa în care Andreea avea, repetăm, patru sticle pline de apă. Ce copil ar fi fugit în lume cu o plasă grea şi zgomotoasă?

În septembrie 2006, Burcuţă Tiberiu, un fost cunoscut de-al mamei, îi mărturisea acesteia că în seara dispariţiei a mers cu Andreea pe drumul spre casă. S-a întâlnit cu fetiţa pe trotuarul din faţa magazinului, în timp ce ea aştepta să traverseze. Iar el s-a oferit să o ajute să ajungă pe celălalt trotuar, în siguranţă. Pentru că afară era frig şi ea era îmbrăcată subţire, doar în nişte pantaloni de trening, fără căciulă pe cap şi cu nişte adidaşi în picioare, Andreea a ales probabil drumul cel mai scurt spre casă. Şi cel mai puţin circulat – prin spatele blocului, pe lângă nişte garaje. În dreptul acestora, suspectul susţine că s-a despărţit de ea şi că a luat-o pe aleea care ducea înspre blocul lui. Locuia în apropiere, dincolo de parc. De aici şi până la scara ei, Andreea mai avea de mers vreo 50 de metri. Nu există nici un martor care să o fi văzut pe această ultimă bucată de drum. Mai mult, suspectul povesteşte că, în timp ce se îndepărta de fată, a auzit portiera unei maşini trântită cu putere. Zice că s-a întors şi a văzut o maşină demarând în trombă, iar Andreea nu mai era acolo. Nu s-a îngrijorat, i-a povestit el mamei mai târziu, „flerul” i-a spus că fata a fost luată poate de nişte prieteni de familie şi dusă acasă. Ioana Munteanu, mama Andreei, îşi mai aduce aminte că, în noaptea în care fetiţa a dispărut, l-a sunat, să-i spună că nu o mai găseşte. „Stai liniştită, nu s-a întâmplat nimic”, i-a replicat el.

După ce Burcuţă i-a făcut mamei mărturisirea, femeia a informat imediat anchetatatorii. Burcuţă a devenit suspect, fiind ultimul martor care văzuse fetiţa în viaţă. Dosarul a fost preluat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, deoarece calitatea suspectului impunea acest lucru. Era şi este de profesie poliţist!

 

Suspectul, coleg cu anchetatorii…

 

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Dan Petru, s-a oferit să instrumenteze el însuşi dosarul. „Atunci, imediat după dispariţie, conducerea Poliţiei a făcut o şedinţă în care s-a prelucrat cazul şi le-a cerut tuturor ofiţerilor să facă investigaţii şi cine are ceva date să le spună. El a tăcut din gură. După aia s-a aflat că el a avut un concubinaj cu mama fetei şi că, după ce femeia s-a măritat cu un ofiţer de armată, el mai ţinea legătura cu ea, se mai sunau. Şi l-am întrebat – de ce n-ai spus că ai avut relaţii, că o cunoşti pe fetiţă, că ai umblat în familie, că vă mai întâlneaţi? A dat o explicaţie care n-are nici un sens – «N-am vrut să ştie conducerea Poliţiei că eu am relaţii cu părinţi ai căror copii sunt dispăruţi»„, a declarat „Jurnalului Naţional” procurorul Dan Petru. Interogat, Burcuţă Tiberiu, care n-are nici un alibi pentru noaptea în care a dispărut Andreea, a dat mai multe declaraţii contradictorii. Testat la poligraf, l-a picat de 4 (patru!) ori.
În timpul unei audieri din noiembrie 2007, el a indicat drept loc unde ar putea fi ascuns cadavrul fetiţei lacul Frumoasa. În iulie 2008, procurorul Dan Petru a făcut scotociri în lac cu doi scafandri amatori. Trei luni mai târziu a repetat căutările, fără nici un rezultat. Abia anul acesta, în aprilie, procurorul a trimis pe fundul apei scafandrii profesionişti de la ISU Cluj. 17 scafandri, cu echipamente performante, au scotocit lacul în zona dinspre drum. N-au găsit nimic. Perseverent într-o singură direcţie, procurorul nu se lasă. Spune că vrea să-i mai cheme o dată pe cei de la ISU, să caute şi-n jumătatea cealaltă a lacului. Deocamdată însă nu se mai fac scotociri niciunde. Procurorul aşteaptă. Un semn providenţial, un vis prevestitor, o idee genială…, doar el ştie! Astăzi, suspectul în uniformă lucrează la câţiva metri de biroul poliţiştilor care anchetează cazul. Însă nu numai acest amănunt, semnificativ, credem noi, ar putea afecta investigaţiile. Avem indicii temeinice că ancheta, sub conducerea actualului procuror, va duce ori spre un NUP, ori spre clasarea cazului. N-o să ne legăm de faptul că în 1999 procurorul general Dan Petru a fost eliberat din funcţie de ministrul Justiţiei de atunci, Valeriu Stoica, pentru „lipsă de eficienţă”, şi nici de măreaţa nota 7 cu care acelaşi procuror a trecut, în 2007, testarea scrisă a examenului pentru numirea în funcţia de conducere. Nu suntem cusurgii… Ne bazăm afirmaţiile pe „succesurile” profesionale obţinute de Dan Petru în cazuri cu mult mai „interesante” decât o amărâtă de suspiciune de omor fără cadavru…

 

Dan Petru n-a „Discovery” nimic

 

Pe 7 octombrie 2004, într-un cotidian central apărea următoarea ştire-bombă: „O echipă a canalului Discovery filmează, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, un documentar despre o crimă care a avut loc în urmă cu doi ani în judeţul Harghita şi ai cărei autori nu au fost încă identificaţi.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Dan Petru, a declarat, miercuri, într-o conferinţă de presă, că, în aprilie 2002, o fetiţă de clasa a VIII-a care învaţă în Gheorgheni, L.D., a dispărut, fiind găsită moartă, după trei săptămîni, în reţeaua de canalizare dintre Gheorgheni şi Joseni. Fetiţa era complet dezbrăcată, avea picioarele legate cu un şiret şi avea urme de violenţă. «Dosarul în acest caz conţine 12 volume şi foarte mulţi suspecţi, dar nu am reuşit să stabilim criminalul. Vă spun că am apelat la tot ce era omeneşte posibil ca să elucidam cazul, chiar şi la clarvăzători», a declarat Dan Petru. Procurorul general speră ca echipa de la Discovery să afle mai multe despre această crimă, întrucât oferă recompensă pentru informaţiile care ar putea duce la depistarea criminalului. Potrivit lui Dan Petru, procurorii mureşeni au cerut sprijinul echipei Discovery şi pentru depistarea autorilor unei alte crime, petrecute tot în judeţul Harghita, în urmă cu 12 ani, cînd o fetiţă de 11 ani şi bunica ei de 59 de ani au fost găsite moarte în cadă. «Ne grăbim, pentru că se apropie termenul de prescripţie de 15 ani», a spus Dan Petru. El a afirmat că judeţul Harghita deţine recordul la rata criminalităţii la nivel naţional. Filmul realizat de Discovery va fi prezentat şi la cîteva televiziuni din România.”

Ancheta în dosarele mai sus pomenite, un omor deosebit de grav şi un dublu asasinat, a fost coordonată de însuşi procurorul general Dan Petru.

 

Dublul asasinat

 

Dosarul 73/P/1992. Pe 7 iulie 1992, în baia dintr-o locuinţă aflată în localitatea Gheorghieni au fost găsite două cadavre. Balasz Ana (59 de ani) şi nepoata ei, Timar Csilla (11 ani). Corpurile erau aşezate unul peste celălalt, în cada plină cu apă. În urma expertizei medico-legale, s-a stabilit că cele două victime au fost lovite mai întâi în zona capului, cu un obiect dur, şi apoi înecate. Singura urmă care a putut fi exploatată de anchetatori: o muşcătură de om, pe umărul stâng al fetiţei. Deşi, conform declaraţiilor făcute presei în 2004, Dan Petru îşi asuma acest caz, astăzi, prin vocea purtătorului de cuvânt al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, el susţine că „după locul comiterii faptei şi natura infracţiunii, competenţa de instrumentare şi soluţionare a cauzei a revenit/revine Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita”. Două rânduri mai jos, în comunicatul primit la redacţie, se precizează: „menţionăm că, potrivit atribuţiilor specifice funcţiei, de atunci, de procurur şef secţie urmărire penală, cauza s-a aflat în atenţia şi coordonarea conducătorului parchetului nostru, dat fiind regimul cauzelor, de violenţă, cu autori necunoscuţi”. Conform rezoluţiei din data de 11 iunie 2007, dosarul a fost soluţionat, şi graţie eforturilor „coordonatorului” său, prin „încetarea urmăririi penale, întrucât a intervenit prescripţia”…

 

Cazul Lukacs Dalma

 

E un dosar de omor pe care Jurnalul Naţional l-a documentat în urmă cu ceva vreme, dat fiind că acest caz a plecat de la sesizarea dispariţiei unei minore. Lukacs Dalma (15 ani) era din Gheorgheni şi a dispărut pe 10 aprilie 2002. În acea zi de vineri, fata plecase de la bunica ei, în jurul orelor 20:00, la discoteca ce se ţinea în incinta Casei de Cultură din oraş. Era o adolescentă retrasă, educată şi respectată de colegi. Nu lipsise niciodată de la şcoală.

După trei săptămîni şi jumătate de la dispariţie, pe 5 mai 2002, a fost găsită într-un canal de vizitare a conductei de ape pluviale, la circa 700 de m de casa bunicii. Canalul era acoperit cu un capac de beton ce cântărea peste 100 de kg. Fata fusese lovită, dezbrăcată şi violată. Avea picioarele legate cu un şiret, iar sutienul îi atîrna în jurul gîtului. În urma necropsiei, s-a stabilit că moartea survenise prin asfixie (înec) cu apa plină de reziduuri din canal. Dalma fusese aruncată acolo vie, probabil inconştientă, pentru că, la momentul decesului ei, apa din canal avea doar 30 de centimetri. Plămînii i-au fost inundaţi de mîl. În raportul de necropsie se mai menţionează şi că „victima prezintă deflorare recentă – cu cel mult 7-10 zile înaintea decesului, iar în secreţia vaginală se disting capete de spermatozoizi”. Data morţii s-a stabilit cu o marjă mare de eroare – intervalul 13-21 aprilie.

Cînd a fost găsită, fata avea cerceii de aur în urechi. Cînd plecase de acasă, nu luase la ea decît nişte mărunţiş. Din acest motiv, anchetatorii au exclus jaful ca mobil al crimei. Nici până acum, anchetatorii nu au stabilit dacă e vorba de un autor sau de mai mulţi, dacă a fost un act premeditat sau acţiunea spontană a unui dezaxat. La dosar nu există prea multe probe. Când s-a făcut CFL-ul, terenul de lângă canal era inundat. Nu s-au putut ridica amprente de pe inelul de fier al capacului de beton şi cu atît mai puţin urme de paşi sau de roţi de maşină. Singura probă – urma de lichid seminal găsită în vaginul fetei, la autopsie. A fost făcută analiza ADN, iar rezultatul ei a fost pus la dosar, „dar dacă nu avem cu ce să-l comparăm…”, spun anchetatorii. Au trecut 7 ani de la moartea violentă a unei adolescente, iar vinovaţii sunt în libertate. Şi acest caz a fost şi este coordonat în continuare tot de procurorul general Dan Petru…

Cât despre prezenţa celor de la „Discovery” în Mureş…. A fost o ţeapă. Echipa de reporteri străini era formată, de fapt, din jurnalistul Stelian Tănase şi producătorul Constantin (Titi) Popescu. Cei doi intenţionau să realizeze un documentar pe care să-l distribuie, ulterior şi eventual, celor de la Discovery. Celebrul canal de televiziune britanic nu a difuzat niciodată cazul Lukacs Dalma. „Documentarul există, numai că nu este montat”, ne-a precizat, anul trecut, Stelian Tănase. „Aşteptăm rezultatele anchetei”, a completat jurnalistul. Şi noi le aşteptăm. Deşi, sunt atât de previzibile…

 

Dispărută de lângă casa bunicii

 

O chema Elvira Loredana Ghioca, dar toată lumea o striga Bianca. Avea 9 ani. A dispărut la 21 februarie 2007 din oraşul Berbeşti (Vâlcea). În acea zi, în jurul orei 10:00, fetiţa s-a dus cu o vecină să ia apă de la cişmeaua aflată peste calea ferată. Bianca a venit cu pet-urile pline, le-a pus pe pat şi, spune mama, „a zis că se duce la tanti Maria, o femeie d’aici, de la noi”. În jurul orelor 14:00, femeia a strigat-o pe geam, să vină la masă. A auzit-o plângând, în parcul de lângă bloc, se văita că n-o lasă un băieţel să se dea în tobogan. De atunci, n-a mai văzut-o vreodată… Nu s-a îngrijorat din prima seară, a crezut că fetiţa e plecat de vale, la bunica ei. Abia a doua zi dimineaţă, a aflat de la bătrână că nu-i acolo. Atunci a reclamat dispariţia la postul de Poliţie.

În primele zile, fetiţa a fost căutată pe o rază de 4 km, prin scări de bloc, subsoluri, în bazinele de apă de peste calea ferată, prin curţi şi albia râului Tăria. Fără nici un rezultat. Conform informaţiilor obţinute de anchetatori, în ziua dispariţiei Bianca a ieşit la joacă în jurul orei 11:30. Pe la ora 13:00 a fost văzută în faţa blocului de un vecin. Cam pe la aceeaşi oră, fochistul centralei termice aflate lângă bloc declară că a văzut-o lângă magazia de lemne şi că i-a dat nişte sticle, rugând-o să-i aducă apă. Drumul spre cişmea trece pe lângă cantonul de cale ferată, unde Bianca a mai primit două sticle de la acar. Fata s-a întors cu apa la cantonier în jurul orei 13:30, a lăsat sticlele şi şi-a văzut de drum. La fochist însă n-a mai ajuns cu ele. Sau cel puţin aşa le-a declarat el anchetatorilor. Bărbatul a testat cu poligraful şi apoi exclus din cercul de suspecţi pentru că, susţin poliţiştii, există persoane care au văzut-o pe fetiţă şi după ora la care ea s-ar fi întâlnit cu fochistul. Între orele 14:00 şi 15:00, fata a fost văzută pe strada principală, lângă o cantină din Berbeşti. La 16:30, doi vecini au zărit-o din nou, la ghena din spatele blocului – în zona locului de joacă. Între 16:30 şi 17:00 a fost văzută la ieşirea din Berbeşti, pe drumul către bunica. Ultima oară, fetiţa ar fi fost văzută între 16:30 şi 17:15, de o profesoară din Berbeşti, la aproximativ 100 de metri de calea ferată care traversează drumul principal din Berbeşti. De acolo, fata mai avea 300 de metri până la casa bunicii.

Cazul „Elvira Ghioca” a devenit dosar penal cu AN abia în mai 2007. Iniţial, de instrumentarea lui s-a ocupat Ramona Măndică, prim-procuror interimar, detaşat pentru un an la Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu. În iunie 2008, dosarul a ajuns la procurorul Dan Marian Pena. Acum două luni, l-am deranjat cu o întrebare despre acest caz. „Ghioca… (n.r. – pauză lungă) Parcă e un caz… de acum 2-3 ani, nu?”. Nu ştia despre ce-i vorba în propoziţie şi nici nu voia să-şi bată capul…

Singura ipoteză de lucru a poliţiştilor care se ocupă de caz e că Bianca a fost răpită şi dusă, „undeva, pe-afară, la cerşit”. Fetiţa a fost dată în urmărire prin Interpol din martie 2007. Au trecut doi ani de când se bătătoreşte acest drum, „schimb de informaţii cu ofiţerii de legătură din Italia şi Spania” şi n-a apărut nici măcar un indiciu concret care să sprijine teoria poliţiştilor.

Comisarul Valeriu Piron, şef Serviciu Investigaţii Criminale din IPJ Vâlcea nu vede însă altă ipoteză plauzibilă – „dacă era să fie moartă undeva, că era moartă în Berbeşti, se afla imediat, că era moartă în Bălceşti se afla, că era moartă la Râmnicu Vâlcea, că apărea la Deva, că apărea la Bucureşti… oricum apărea un os undeva…”. Acelaşi comisar recunoaşte şi că, până acum, în practica judiciară nu a întâlnit cazuri de copii răpiţi de pe stradă pentru a fi traficaţi în străinătate. De altfel, în toată istoria dispariţiilor de copii, a existat un singur caz de trafic de persoane. O adolescentă care a fost găsită în străinătate şi care, ulterior, a plecat din nou afară, de bună voie…

 

Amprenta timpului

 

Un omor în care nu se găseşte cadavrul poate fi camuflat uşor într-o dispariţie. O ştiu poliţiştii, o ştiu şi criminalii… Sute de crime, pasionale sau având ca mobil jaful, crime comise de psihopaţi sexuali sau crime casnice, „de bucătărie”, au fot rezolvate plecându-se de la o banală sesizare a dispariţiei victimei. Teoria e valabilă şi în cazul majorilor, dar şi al minorilor dispăruţi.

Există aceleaşi piste de lucru: plecare voluntară, suicid, rătăcire (variantă luată în calcul în cazul minorilor cu vârste mici, dar şi în cazul tuturor dispăruţilor ce suferă de dizabilităţi psihice), suspiciunea de înec (dacă circumstanţele şi locul dispariţiei duc înspre ea), omorul (voluntar sau din culpă – LCM, accident casnic sau rutier). Eliminarea ipotezelor de lucru se face în urma unei anchete profesioniste: cercetare la faţa locului, audierea familiei şi a martorilor, stabilirea profilului victimei şi a circumstanţelor dispariţiei. Teoretic, o anchetă bine făcută n-are cum să-ţi furnizeze mai multe variante de lucru, toate cu aceeaşi probabilitate. Pistele se elimină singure, rând pe rând, în urma verificărilor amănunţite…

Poţi însă, ca anchetator, să foloseşti drept paravan „plecarea voluntară” sau „traficul de persoane”, atunci când la dosar nu ai probe suficiente care să-ţi susţină vreo altă ipoteză plauzibilă. Practica însă te va contrazice: „plecările voluntare” au grad ridicat de soluţionare, iar cazuri de minori dispăruţi şi traficaţi nu prea avem…

Poţi însă ca anchetator, să încerci să-ţi maschezi dezinteresul sau lipsa de profesionalism. Cine se prinde? Şi care vor fi probele? Una singură, „regina” lor, – anii care se aştern peste dosarele rămase nerezolvate. Amprenta timpului…

 

Alte dispariţii în împrejurări suspecte

 

Ionela şi Cristian Alecsa au dispărut de acasă pe 11 noiembrie 1998. Locuiau cu mama lor pe strada Sibiu, din Bucureşti. Fetiţa avea numai 2 ani, iar băiatul (foto) – 8. Nu părinţii au fost cei care au reclamat la poliţie dispariţia copiilor, ci preşedintele asociaţiei de locatari din blocul unde cei doi micuţi locuiau împreună cu mama lor, Valerica. Pe 14 noiembrie, omul a sunat la Secţia 22 şi le-a spus poliţiştilor că nu i-a mai văzut de aproape 3 zile pe copiii familiei Alecsa. Administratorul a adăugat că, atunci când a întrebat-o pe Valerica unde sunt, aceasta i-ar fi spus că, după o ceartă cu soţul ei, Petru Alecsa, ea a luat copiii şi i-a lăsat la poarta unui orfelinat. „Soţii Alecsa aveau conflicte foarte dese”, a mai declarat poliţiştilor preşedintele asociaţiei.

 

Abuz sexual şi tentativă de suicid

 

Când au audiat-o pe mamă, anchetatorii au aflat altă poveste. Femeia le-a spus că, în noaptea de 11 noiembrie, a plecat singură de acasă, lăsându-i pe cei mici cu tatăl lor, şi că, atunci când s-a întors, nu i-a mai găsit nici pe copii, dar nici actele casei şi cheile.

Pe 19 noiembrie, şi tatăl copiilor a sesizat la Poliţie dispariţia lor. Bărbatul le-a povestit poliţiştilor că era despărţit de mama copiilor şi nu mai locuiau împreună. În seara de 11 noiembrie 1998, spune el, a fost în vizită la ea, pentru a le duce de mâncare celor mici. A plecat în aceeaşi noapte, iar Ionela şi Cristian au rămas cu mama lor. Pe 17 noiembrie, bărbatul spune că s-a întors la locuinţa soţiei şi nu a mai găsit copiii. Ea i-ar fi spus că nu i-a mai văzut din seara de 11 noiembrie. Poliţiştii l-au îndrumat pe Petru Alecsa să-şi caute copiii în centrele de plasament din Bucureşti.

Abia pe 20 noiembrie 1998, poliţiştii de la Secţia 22, împreună cu tatăl, au mers la locuinţa din strada Sibiu, pentru cercetarea la faţa locului. Au găsit uşa asigurată cu lanţ. Bărbatul a desfăcut lanţul din exterior şi, când au intrat, poliţiştii au găsit-o pe Valerica Alecsa leşinată pe pat, cu un tub de pastile lângă ea. A fost transportată la spital, iar medicii au reuşit să o salveze. Lângă patul în care femeia zăcea inconştientă, anchetatorii au găsit un bilet lăsat de ea, pe care scrisese că Petru Alecsa îşi violase fiica de numai 2 ani şi că a răpit copiii.

Tatăl a fost supus la testul poligraf şi depistat „nesincer” la două întrebări cheie. La data dispariţiei, Ionela Nicoleta Alecsa (2 ani şi 3 luni) era îmbrăcată într-un trening negru şi purta o căciulă bleu cu roşu. Ca semn particular, avea o cicatrice pe frunte. Fetiţa avea ochii căprui şi părul blond. Familia nu a pus la dispoziţia poliţiştilor nici o fotografie de-a ei. Fratele Ionelei, Cristian Alecsa (8 ani) avea 1,20 m înălţime, 36 kilograme, ochi căprui şi păr castaniu. Purta un trening bleumarin şi era încălţat cu tenişi albi. (Andreea Sminchişe)

 

„Plecată” cu banii de pâine

 

Un alt caz de dispariţie în împrejurări suspecte este cel al unei fetiţe de 12 ani din localitatea Făgăraş (Braşov). Vîrtan Mădălina Vasilica (foto) locuia împreună cu tatăl ei vitreg, mama fiind plecată la muncă, în Grecia. Pe 1 mai 2002, fetiţa a dispărut de la domiciliu. Tatăl vitreg le-a declarat poliţiştilor că, în acea zi, el a plecat de acasă în timp ce Mădălina dormea. I-a lăsat fetei un bileţel prin care îi spunea să meargă la magazin, să cumpere alimente. Alături de bilet, i-a lăsat şi suma de 300.000 de lei vechi, pentru cumpărături. Când s-a întos acasă, mai susţine tatăl vitreg, fetiţa şi banii lipseau. Din descrierile lui, Mădălina era îmbrăcată, la data dispariţiei, cu un trening negru cu dungi albe. Poliţiştii au căutat-o pe fata la rudele mamei şi la bunicii din Mândra, localitate învecinată cu Făgăraş. Au mediatizat în presa locală şi centrală fotografia şi semnalmentele fetei, însă n-au primit nici o informaţie că ea ar mai fi fost văzută în viaţă de cineva, ulterior datei dispariţiei. Tatăl vitreg, suspectat de anchetatori că i-ar fi făcut ceva Mădălinei, a fost supus testului poligraf. L-a trecut. Dosarul Vîrtan Mădălina Vasilica e încă unul din sutele de cazuri de copii dispăruţi şi încă negăsiţi. Mama fetei a plecat în urmă cu un an din ţară, la muncă în Italia. S-a despărţit, între timp, şi de „tatăl vitreg”, care s-a recăsătorit şi s-a mutat şi el din localitate. La 12 km de Făgăraş, în comuna Şoarş.

 

Adriana Oprea-Popescu

Jurnalul Naţional (30 mai 2009)

 

„Moşul” unui băieţel de trei ani

URMÃRIŢI GENERAL ÎN RAI

 

În 2006, Iordache Marian, un băieţel de numai 2 ani din Botoşani a fost răpit şi ucis. După prinderea criminalului, poliţiştii şi-au dat seama că el mai fusese implicat, în 2002, în dispariţia unui copil din Timişoara – Sbenghea Nicu Eduard. Până atunci, în acel dosar bărbatul nu fusese nici măcar suspect. Acum, ancheta bate pasul pe loc.

 

Nicuşor Sbenghea avea 3 ani şi 7 luni când a dispărut din faţa blocului în care locuia, în Timişoara. În dimineaţa zilei de 17 iulie 2002 a ieşit la joacă şi a rămas nesupravegheat pentru aproape o jumătate de oră. De atunci, nu l-a mai văzut nimeni.

 

O POVESTE ÎNCURCATĂ

 

Viorel Sbenghea şi Nicoleta Truşcă, părinţii băieţelului, au fost un cuplu aproape 5 ani. Nu s-au căsătorit, dar au locuit împreună într-o garsonieră de la parterul unui bloc, pe Strada Buziaşului din Timişoara. În decembrie 2001, relaţia dintre cei doi a început să scârţâie. Femeia călca pe-alături, iar bărbatul i-a răbdat escapadele până în primăvară. „În aprilie 2002 i-am pus ţoalele în braţe şi am dat-o afară”, povesteşte Viorel Sbenghea.

A rămas singur cu Nicuşor, pe care îl lăsa ziua în grija unor vecini în vârstă, pentru ca el să poată merge la muncă. Mama n-a plecat prea departe. Şi-a găsit adăpost pe acelaşi palier cu fostul concubin, câteva uşi mai încolo, la moşii băieţelului ei (conform unei tradiţii regionale, moşii sunt ajutoarele naşilor de botez – n.r.) – Aurelia şi Ioan Lazăr. Era prietenă bună cu Aurelia, începuse o relaţie intimă cu fratele lui Ioan, iar Nicuşor crescuse alături de Adelina, fetiţa familiei Lazăr.

Viorel Sbenghea a depus o acţiune în instanţă pentru obţinerea custodiei lui Nicuşor. Voia să-l ia şi să se mute la ţară, în judeţul Dolj, la casa părintească. În septembrie 2002 ar fi avut prima înfăţişare la proces. În vara acelui an, Stela Sbenghea, bunica lui Nicuşor, a venit la Timişoara. „Maică-mea zicea să-l ia la ţară, ca să mă lase şi pe mine mai liber, că lucram la construcţii. Şi să nu mai plătesc pe altcineva să stea cu el”, povesteşte Viorel Sbenghea. La nici o săptămână după sosirea bunicii, Nicuşor a dispărut.

 

FILMUL UNEI ZILE DE COŞMAR

 

Miercuri, 17 iulie 2002, Nicuşor s-a trezit dis-de-dimineaţă. „Era în jur de ora 7:00, că nu plecasem încă eu la lucru”, îşi aminteşte tatăl. „De obicei plecam pe la 7:30-8:00… Şi a cerut să iasă afară. I-am zis că nu e nici un copil afară la ora aia. Eu aveam bicicleta aici pe scară, la bătrânul ăla care îmi mai avea grijă de copil. Am luat-o şi am plecat… Nicoleta, mama copilului, era aici, la prima garsonieră pe dreapta. Era uşa deschisă. Stătea la o vecină. Aia era plecată la ţară şi o lăsase să stea în casa ei. Erau prietene. Eu nu am văzut niciodată uşa deschisă acolo, decât în dimineaţa aia… Maică-mea a îmbrăcat băieţelul pe la ora 9:00, zice… L-a scos afară, i-a dat drumul la copii, până înmuia ea nişte rufe de-ale lui. Când a ieşit, nu l-a mai găsit. Ultima dată l-a văzut vânzătoarea care era atunci la butic aici, cu nişte copii. Maică-mea a crezut că poate a luat-o înainte şi s-a dus spre piaţă. Da’ nu se ducea băiatul singur…”, spune Viorel Sbenghea.

Când bătrâna Stela Sbenghea s-a întors de la cumpărături, a dat nas în nas cu asistenţii sociali de la primărie. Veniseră, chemaţi de Nicoleta Truşcă, să facă o anchetă socială. „Să vadă condiţiile în care stă copilul. Au venit la maică-mea, s-au uitat pe aici, au stat un pic de vorbă cu ea, dup-aia s-au dus la moaşa băiatului aici, i-a mai întrebat şi pe ei… Nu ştiu cât au stat, o oră, două… Când au venit înapoi, femeia de la asistenţă socială a întrebat că unde-i băieţelul, să-l vadă şi ea. Mama a zis că nu ştie, a crezut că s-a dus la mamă-sa. Dar nu era nici acolo. Atunci a început să caute maică-mea… Şi ea (Nicoleta, mama lui Nicuşor – n.r.) ar fi zis – «Uite, doamnă, vezi cum are grijă de copil?». Maică-mea a început să plângă, l-a căutat prin zonă pe aici, pe unde ştia şi ea, că nu era obişnuită cu zona. A trimis nişte băieţi la mine la lucru, să-mi spună. Au ajuns la mine pe la 12:30-13:00. Şi am venit cu bicicleta de la lucru. Eu am zis că sigur Nicoleta l-a luat, că băiatul nu pleca din faţa blocului. M-am dus la uşă la moaşă-sa, am bătut la uşă, mamă-sa era întinsă în pat, stătea lejer. Zic – «Măi, ce-i cu copilul? Unde e?». Ea zice – «Păi, nu ştiu nimica. A fost la tine, du-te şi caută-l! Ce mă-ntrebi pe mine?»”, povesteşte tatăl băieţelului.

La Poliţie au putut face sesizare abia a doua zi dimineaţă. Conform procedurilor de la acea vreme, poliţiştii puteau aştepta până la 48 de ore pentru a înregistra o dispariţie. „Mi-au cerut o poză cu băiatul şi le-am dat-o. Apoi au venit acasă, au fotografiat, au luat amprente…”, îşi aminteşte Viorel Sbenghea primele contacte cu anchetatorii.

Părinţii, rudele, vecinii, moşii şi naşii lui Nicuşor au fost audiaţi în primele săptămâni de cercetări. Viorel şi Nicoleta au fost supuşi şi la testul poligraf. „Detectorul de minciuni” a indicat că femeia ar fi fost nesinceră când a răspuns la întrebările cheie ale interogatoriului. Şi tatăl băiatului crede că fosta lui concubină ştie unde îi e copilul. „Dacă mă întrebaţi pe mine, eu cred că numai ea ar fi putut să-l ia, să-l dea cuiva sau… să-l scoată în afară. Ea a mai avut şi un amant, care zice că era la vamă. Poliţist de frontieră. Altminteri, nu pleca copilul. Să vină cineva străin să-l ia, la 9:00 dimineaţa, ţipa, îl auzea cineva. Dacă vedea ţigani, el fugea, îi era frică. Şi cu altcineva nu se ducea. Erau doamne din bloc care îi ziceau să se ducă cu ele până la butic aicea, să-i cumpere ceva, bomboane, şi nu se ducea. În al doilea rând, copilul meu stătea afară aproape toată ziua, se juca singur, cu copiii de lângă blocuri… Eu veneam seara. Cum de n-a dispărut când era în grija bătrânilor vecini şi tocmai când a venit maică-mea şi a zis că-l ia la ţară a dispărut?”, se întreabă bărbatul. E un munte de om, dar îi dau lacrimile când vorbeşte despre copilul lui. „Tot ce mi-a rămas e speranţa. Nu pot să mă gândesc că Nicuşor nu mai e în viaţă… Tot visez că poate e într-o casă de copii şi într-o zi o să-l găsesc.”

Bărbatul munceşte acum în Germania, la un abator. Vine acasă de două ori pe an. În Timişoara are o concubină care îl aşteaptă în vechea garsonieră. Pune deoparte toţi banii pe care Viorel îi trimite în ţară. „Vrem să strângem bani, să vindem garsoniera şi să cumpărăm un apartament cu două camere. Dacă găsim băiatul, acum e mare, trebuie să aibă camera lui”, spune tatăl lui Nicuşor şi, pentru o clipă, ochii i se luminează ca după un vis frumos.

În comuna Carpen din judeţul Dolj, Stela Sbenghea, bunica băieţelului dispărut, se roagă în fiecare zi în faţa icoanei pentru o minune. Nu şi-a iertat nici acum faptul că Nicuşor a dispărut când era în grija ei. Când i-am spus la telefon de ce vrem să discutăm cu ea, a izbucnit în plâns – „L-aţi găsit, doamnă? Aşa e că l-aţi găsit?”.

 

ANCHETĂ DETURNATĂ

 

Principalul suspect al poliţiştilor din Timişoara a fost, de la începutul anchetei, Nicoleta Truşcă. Femeia se încurcase cu mai mulţi bărbaţi şi, spun anchetatorii, nu părea prea afectată de dispariţia lui Nicuşor. În plus, testul Poligraf o dovedise „nesinceră”. „I-am luat o mulţime de declaraţii, am ajuns la un moment dat să facem şi filaj pe urmele ei, doar-doar vom găsi copilul… Dar n-am ajuns la nici un rezultat”, spune comisarul Adrian Cioară, şeful compartimentului Urmăriri din cadrul IPJ Timiş. Timp de peste patru ani s-au jucat poliţiştii de-a şoarecele şi pisica. La sfârşitul lui septembrie 2006, ancheta a luat însă o cu totul altă turnură. O crimă petrecută în celălalt capăt al ţării a schimbat cursul cercetărilor şi principalul suspect în dosarul Sbenghea.

 

CRIMĂ DIN GELOZIE

 

Roxana Iordache locuieşte în comuna Hăneşti din judeţul Botoşani. În 2005 îşi câştiga banii prostituându-se. Avusese o relaţie cu un bărbat din Săveni, oraşul cel mai apropiat de Hăneşti, se despărţise de el şi creştea singură un copil din flori – pe Marian.

În 2006 l-a cunoscut pe Ioan Lazăr. Bărbatul, cu peste 20 de ani mai în vârstă decât ea, îi devenise client fidel. I-a propus să renunţe la prostituţie şi să înceapă o relaţie cu el. Tânăra a acceptat şi, spuneau oamenii din sat, o vreme cei doi s-au înţeles bine. Locuiau împreună la Hăneşti, în aceeaşi casă cu mama şi cei doi fraţi ai Roxanei Iordache.

Vineri, 29 septembrie 2006, Marian Iordache, băieţelul de 2 ani al Roxanei, a dispărut din curtea casei. Mama îl lăsase cu fraţii ei şi plecase la Săveni, la fostul ei concubin. Cei doi adolescenţi au lăsat copilul jucându-se şi au plecat la barul din comună, pentru o jumătate de oră de biliard. Când s-au întors, nu l-au mai găsit. După ce l-au căutat prin casă şi prin grădină, s-au dus la Poliţie împreună cu Ioan Lazăr şi au sesizat dispariţia.

Roxana Iordache l-a bănuit de la început pe Lazăr că îi luase copilul, ca să o sperie. „Era gelos rău de tot. Îmi făcea scandal. Voiam să plec în Italia cu cel din Săveni. În ziua când a dispărut Mari, mi-a dispărut şi paşaportul. Sigur el l-a luat, ca să nu plec… Mi-e frică să nu-l fi luat tot el şi pe copil, pentru că de-atunci îmi repetă într-una să stau liniştită, că apare. De unde e el aşa sigur?”, povestea mama lui Marian la două zile după dispariţie.

Şi Roxana, şi fraţii ei, dar şi Ioan Lazăr au fost supuşi testului poligraf. Ultimul dintre ei a fost singurul care l-a picat. Paşaportul Roxanei Iordache a fost găsit pe malul iazului din Hăneşti. Băieţelul ei a fost căutat de poliţişti, jandarmi, pompieri şi voluntari în zona comunei timp de 3 zile. Trupul lui a fost găsit la 19 octombrie, într-un puţ dezafectat, la 17 kilometri de locul dispariţiei. Zăcea printre animalele moarte, aruncate de localnici. Mâinile şi picioarele îi fuseseră tăiate, ochii îi fuseseră scoşi, iar limba smulsă. Mama a reuşit să-l recunoască după păr. Imediat după găsirea cadavrului, po-liţiştii au început căutările în subsolul blocului din Săveni, unde Lazăr avea un apartament la parter. Au găsit hanoracul cu care fusese îmbrăcat Marian Iordache în ziua dispariţiei, iar în buzunarul acestuia, ochii micuţului.

Anchetatorii botoşăneni povesteau, în timpul anchetei, că ucigaşul lui Marian Iordache mai fusese implicat în dispariţia unui copil, cu câţiva ani în urmă, la Timişoara. Acolo însă, copilul nu a mai fost găsit niciodată.

Ioan Lazăr, criminalul din Botoşani, era unul şi acelaşi cu Ioan Lazăr, moşul lui Nicuşor Sbenghea, din Timişoara. Până la tragedia din Moldova însă, nici un poliţist din Banat nu i-a luat lui Lazăr mai mult de o declaraţie în dosarul acelei dispariţii.

 

ASEMĂNĂRI ŞI ÎNTREBĂRI FĂRĂ RĂSPUNS

 

„Nu l-am luat în calcul pe Lazăr ca suspect decât după crima din Moldova”, mărturiseşte comisarul Adrian Cioară, de la IPJ Timiş. „După ce ne-au transmis colegii ce s-a întâmplat acolo, am luat de la capăt cercetările”, mai spune poliţistul. La Botoşani, Lazăr îşi amenajase în apartament o crescătorie de porumbei. La Timişoara, poliţiştii nu făcuseră nici o percheziţie în garsoniera care aparţinuse familiei Lazăr. S-au dus să o vadă în 2006. Au descoperit că bărbatul crescuse porumbei şi aici şi că îşi făcuse un tunel din baia locuinţei până într-o boxă din subsolul blocului, unde creştea iepuri. „Am scos toată apa şi dejecţiile din subsolul inundat, cu o vidanjă, dar n-am reuşit să găsim nimic”, spune comisarul Cioară. Nici cu Lazăr n-au reuşit să mai vorbească. Imediat după găsirea cadavrului copilului din Botoşani, Lazăr a susţinut că nu are nici o legătură cu crima. Apoi a intrat în silentio stampa. A refuzat categoric să dea vreo declaraţie la Parchet şi n-a vrut să vorbească nici în instanţă. „Nu spunea decât un singur lucru – că nu i-a făcut nimic copilului”, povesteşte Aurel Simion, procurorul care a anchetat crima de la Botoşani.

 

PROFIL DE CRIMINAL

 

Ioan Lazăr este originar din judeţul Dolj. E recidivist. Înainte de 1989 a fost condamnat la 2 ani de închisoare pentru vătămare corporală. După dispariţia lui Nicuşor Sbenghea din Timişoara, i-a interzis Aureliei, soţia lui, să mai vorbească cu mama băieţelului. La scurt timp, cei doi s-au despărţit. Femeia a plecat împreună cu fiica lor în Săveni, judeţul Botoşani, acolo unde se născuse. Lazăr a urmat-o. Ce s-a întâmplat între ei nu ştie nimeni. Vecinii din Timişoara spun că se certau din când în când, ca orice cuplu, dar nu au auzit niciodată scandaluri mari din locuinţa lor. Aurelia Lazăr n-a stat mult timp la Săveni. Şi-a luat fetiţa şi a plecat în Italia.

Viorel Sbenghea spune că a aflat cu surprindere, de la televizor, despre crima din Botoşani. „Nu mi-aş fi putut închipui niciodată că ar putea să facă aşa ceva. După cât îl cunoşteam eu… Era un om calm… Era bun… Mai făcuse el ceva puşcărie pentru o bătaie sau aşa ceva. Dar era un om calm. Cu nevastă-sa n-am auzit certuri. Poate se certau şi ei acolo în casă, ca oamenii, dar nu i-am văzut aşa… distanţi. N-a ştiut nimeni de ce s-au despărţit. N-au spus la nimeni. Noi, eu şi el, nu aveam o relaţie foarte bună. Deh, frate-su se încurcase cu Nicoleta… Dar el era sociabil. Vorbea cu oamenii. Nu părea un om aşa… distant… închis…”, îşi aminteşte bărbatul.

Nicoleta Truşcă a plecat, de aproape doi ani, în Italia la muncă. Ne-a povestit prin telefon că nu l-ar fi crezut niciodată pe Lazăr în stare de crimă. „Era moşul băiatului meu… Nicuşor a crescut alături de fetiţa lor. Eram vecini… M-au ţinut la ei după ce m-am despărţit de tatăl lui Nicuşor. Nu puteam să bănuiesc nimic. Eu cu el n-am avut nici o treabă. Nici el n-a încercat niciodată nimic cu mine. Eram prietenă bună cu soţia lui”, spune femeia.

În Botoşani, Ioan Lazăr nu avea prieteni. Poliţiştii spun că rupsese orice legătură şi cu părinţii lui, care locuiau în judeţul Dolj. Pe Roxana Iordache, mama băieţelului omorât, o cunoştea de 3 luni. Începuse o relaţie cu ea după ce i-a plătit, de câteva ori, serviciile sexuale.

După dispariţia lui Marian Iordache, poliţiştii botoşăneni l-au reţinut 24 de ore pentru întreţinere de relaţii sexuale cu o minoră de 13 ani. Fapta se petrecuse cu câteva luni înainte, în iulie 2006, se pare cu consimţământul fetei.

Psihologii care i-au evaluat discernământul lui Lazăr au stabilit că are un IQ de 80-90, dublă personalitate şi că, pentru el, oamenii nu sunt decât nişte obiecte. Lucruri care îi aparţin sau nu. Pe Roxana Iordache o considera posesiunea lui. Şi a fost în stare de crimă atunci când aceasta l-a ameninţat că îl părăseşte.

După descoperirea cadavrului lui Marian Iordache, Ioan Lazăr a fost arestat sub acuzaţia de omor calificat. A fost condamnat de Tribunalul Botoşani la 30 de ani de închisoare. A făcut apel, iar instanţa care l-a judecat la Suceava i-a redus pedeapsa la 25 de ani. Recursul se judecă în prezent, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pe parcursul proceselor, Lazăr a intrat de câteva ori în greva foamei în semn de protest pentru judecarea sa în stare de arest preventiv şi a depus mai multe acţiuni pentru suspendarea acestei măsuri. Nici una dintre instanţe nu s-a lăsat impresionată.

Dosarul dispariţiei lui Nicuşor Sbenghea s-a aflat, în urmă cu câteva săptămâni, la Inspectoratul General al Poliţiei Române, pentru analiză. „De la Bucureşti s-a dispus reaudierea tuturor celor implicaţi, audierea lui Lazăr şi stabilirea profilului ADN al copilului. O să ne plece în curând un coleg în Italia şi îl vom ruga să ia un kit ADN de la mamă, care e acolo”, spune comisarul Adrian Cioară. Deşi cunosc mobilul crimei de la Botoşani, poliţiştii timişoreni spun că nu ştiu de ce l-ar fi răpit Lazăr pe Nicuşor Sbenghea. „Noi n-am stabilit că ar fi fost vreo relaţie între mama băiatului şi Lazăr. Deci nu ştim dacă e vorba tot de gelozie…”, spune comisarul Cioară.

Deşi este vorba despre o dispariţie în condiţii suspecte, dosarul Sbenghea nu a fost preluat de un procuror. Asta înseamnă că, procedural, poliţiştii de la IPJ Timiş sunt limitaţi în acţiunile pe care le fac în anchetă. Acum, ei lucrează sub coordonarea şefilor de la Bucureşti. „Nu ştim decoamdată ce s-a întâmplat.

Nu avem indicii că ar fi vorba despre omor sau ceva asemănător, ca să solicităm coordonarea unui procuror”, susţine comisarul Adrian Cioară. Pentru percheziţia domiciliară făcută la 4 ani după dispariţia lui Nicuşor Sbenghea în fosta locuinţă a lui Ioan Lazăr din Timişoara, poliţiştii nu au avut mandat. „Am discutat cu proprietara actuală a garsonierei, iar ea ne-a dat voie să intrăm să facem percheziţia. N-a fost nevoie de acte procedurale”, mai spune poliţistul.

 

„De obicei plecam pe la 7:30-8:00… Nicuşor a cerut să iasă afară. I-am zis că nu e nici un copil afară la ora aia. Eu aveam bicicleta aici pe scară, la bătrânul ăla care îmi mai avea grijă de copil. Am luat-o şi am plecat… Nicoleta, mama copilului, era aici, la prima garsonieră pe dreapta. Era uşa deschisă. Stătea la o vecină. Maică-mea a îmbrăcat băieţelul pe la ora 9:00, zice… L-a scos afară, i-a dat drumul la copii, până înmuia ea nişte rufe de-ale lui. Când a ieşit, nu l-a mai găsit. Ultima dată l-a văzut vânzătoarea care era atunci la butic aici, cu nişte copii. Maică-mea a crezut că poate a luat-o înainte şi s-a dus spre piaţă. Da’ nu se ducea băiatul singur…”,

Viorel Sbenghea

 

„Era gelos rău de tot. Îmi făcea scandal. Voiam să plec în Italia cu cel din Săveni. În ziua când a dispărut Mari, mi-a dispărut şi paşaportul. Sigur el l-a luat, ca să nu plec… Mi-e frică să nu-l fi luat tot el şi pe copil, pentru că de-atunci îmi repetă într-una să stau liniştită, că apare. De unde e el aşa sigur?”,

Roxana Iordache

 

Andreea Sminchişe

Jurnalul Naţional (29 mai 2009)

 

Ioan Lazăr

 

 

Uciderea unui copil – tratată cu NUP de un procuror fricos

URMÃRIŢI GENERAL ÎN RAI

 

Badea Mihaela Ligia, o fetiţă de 3 ani şi 6 luni, a fost răpită, în februarie ’90, de tatăl ei. După ce a încercat, fără succes, să o vândă bunicilor materni pe 10.000 de lei, Badea Gheorghe a păstrat-o şi a crescut-o numai în palme. În urma unei bătăi, tatăl şi-a ucis fetiţa. I-a ascuns cadavrul şi, deşi fapta e probată prin recunoaşterea ei de autori şi alte două martore, procurorul a pus NUP pe dosar. Fetiţa ucisă figurează în continuare ca fiind copil dispărut…

 

Fetiţa a fost ucisă în după amiaza zilei de 2 martie 1991. Vreme de un an de zile, deşi aveau indicii cu privire la suspiciunea de omor, poliţiştii n-au obţinut nici o probă. Abia în aprilie 1992, audiat pentru comiterea altor infracţiuni cu violenţă (viol şi vătămare corporală) Badea Gheorghe a mărturisit că a omorât fetiţa. Pe 5 mai 1992, mama lui, martoră la tragedie şi compice la ascunderea cadavrului, face un denunţ la poliţie. Pe 3 iunie 1992, „dovedită” la testul poligraf, cea de-a doua martoră cedează şi dă declaraţii complete anchetatorilor.

 

Singurul proces verbal: de reconstituire şi căutare

 

După ce a obţinut aceste trei mărturisiri, procurorul Poenaru a trecut la reconstituirea faptei, care a avut loc pe 7 iulie 1992, la un an şi patru luni de la dispariţia copilei. Reconstituire a rămas consemnată printr-un proces-verbal şi câteva fotografii cu cei trei ieşind din casă, apoi mergând pe drumul pe care pretind că l-au parcurs până pe ceair (câmpul din marginea satului situat în zona inundabilă a Dunării – n.r.). Casa cu pricina e despărţită de ceair printr-un drum şi-un şir de case. Ca să ajungă pe câmp, cei trei ar fi putut fie să trecă prin curtea vreunui vecin şi, apoi, de acolo, să coboare o pantă destul de abruptă, fie să ocolească pe drum casele aflate între ei şi câmp, distanţă de circa un sfert de ceas de mers pe jos. Timp în care chiar şi noaptea, la ţară – unde oamenii ies în curte să-şi facă nevoile -, aveau mari şanse să fie văzuţi. Dar, ori au avut noroc, ori n-au îngropat copilul pe ceair şi ar fi fost necesar un ochi mai ager aruncat chiar în curtea lor sau în casă.
„În zona indicată de cei trei s-au efectuat sondaje şi săpături şi s-au efectuat verificări cu detectorul de metale dar fără niciun rezultat”, s-a consemnat în procesul verbal. Detectorul de metale a fost folosit nu pentru a fi găsită fetiţa, ci cazmaua despre care Constantin Nastasia spunea că Badea ar fi aruncat-o într-un canal de irigaţii. La poligraf, lui Badea i s-a pus întrebarea: „ai aruncat cazmaua în canalul de irigaţii?”, el a răspuns „nu” şi „nu s-a remarcat prezenţa unor note ale comportamentului simulat”, după cum a specificat psihologul Chesnoiu. Mai mult, pentru găsirea cazmalei au fost aduşi şi doi scafandri militari, care au căutat în canal, „negăsindu-se nici un obiect care să intereseze cercetarea”, după cum se precizează în încheierea procesului verbal de reconstituire dar şi căutarea fetei. Este ultimul act procedural anexat la dosar.

Cu toate acestea, procurorul Traian Poenaru susţine că au mai fost şi alte căutări. „Nu se consemnează orice acţiune”, susţine el. „Nu mai ştiu ce acte s-au făcut, că eu am participat după ce el a recunoscut că a îngropat-o. Ãsta e doar un proces verbal (cel de reconstituire – practic, singurul existent în dosar), dar noi am fost de mai multe ori. Găsisem şi un specialist care prin nu ştiu ce metode zicea că găseşte şi petrol.” Dar pe fetiţă n-a găsit-o. Şi nici petrol. „S-a căutat atunci şi cu câine de cadavru” a continuat procurorul „a fost o mare desfăşurare de forţe. S-a căutat şi în grădină”. Însă toate acestea scotociri nu apar în dosar, nici măcar menţionate în treacăt, fapt cel puţin ciudat într-o ţară în care pentru fiecare agrafă de birou se face câte un proces-verbal… Aşa că ne îndoim, justificat, că ele au fost aidoma în realitate.

Procurorul Poenaru susţine şi că nu mai există acte făcute de el în dosar deoarece, de la 1 iulie 1993, domnia sa s-a mutat de la Parchetul Tribunalului la cel al Curţii de Apel. Sub coordonarea cui a rămas dosarul 80/P/1993(!)? Am găsit o adresă mică, strecurată printre cele 73 de file, datată 8 februarie 1993 – deci înainte de „mutarea” procurorului Poenaru. „Către Poliţia Judeţeană Constanţa. În atenţia domnului Vasiliev. Vă trimit alăturat dosarul privind dispariţia la data de 2.03.1991 a minorei Badea Mihaela Ligia urmând a fi continuate verificările privind împrejurările în care cea în cauză a dispărut. După definitivarea cercetărilor dosarul va fi înaintat procuraturii cu propunerile corespunzătoare.” Semnează procurorul şef al Judeţului, M. Dărângă.

 

Prescripţia, în litera şi spiritul Legii

 

Dosarul a stat la IPJ timp de 7 ani şi s-a întors, respectând indicaţiile. Cu o ţidulă-n frunte: „Înaintăm alăturat dosarul de cercetare penală…” Bla, bla, bla… „S-au efectuat cercetări în cauză sub aspectul comiterii infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută şi pedepsită de articolul 183 Cod Penal. Suspect de comiterea infracţiunii fiind tatăl minorei, Badea Gheorghe, însă nefiind găsit cadavrul minorei, nu a putut să fie învinuit de comiterea acestei infracţiuni. În temeiul art.10, lit.g şi art.11, pct.1, lit.a din Codul de Procedură Penală, propunem clasarea cauzei întrucât conform art.122, lit.c din Codul Penal a intervenit prescripţia. Dosarul conţine 73 de file.” Semnează şeful Inspectoratului, General de Brigadă Cârlig Ion.

Dosarul este unul subţirel şi firav, ca şi fetiţa căutată fără spor, conform acţiunilor cuprinse într-însul. Pe lângă adresele pe care şi le-au trimis posturile de poliţie, şi cele câteva pe care le-a întocmit IPJ-ul – Direcţia Judeţeană pe-atunci – , mai cuprinde declaraţiile a 10 martori, pe lângă cele ale cercetaţilor în cauză, un raport cu rezultatul testării poligraf, un proces verbal de depistare a lui Badea în Bucureşti şi procesul verbal de reconstituire şi căutare. Atât. Ultimul act făcut cu sârg, la împlinirea termenului de prescripţie a faptei, este acel referat al IPJ, cu propunerea de clasare a cauzei. Practic, un rezumat al dosarului, în care se specifică din nou că din cercetări şi din declaraţii „rezultă cu certitudine că infracţiunea de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte a fost comisă de Badea Gheorghe, iar la ascunderea prin îngroparea corpului neînsufleţit al minorei au participat efectiv mama şi concubina autorului.” Şi se referă şi la perioada februarie 93 – august 2000 în care dosarul a stat la Serviciul Poliţiei Judiciare. „Cercetările ulterioare nu au dus la alte concluzii decât cele stabilite şi recunoscute de autor şi cele două femei, Badea Gheorghe a fost ulterior arestat pentru comiterea infracţiunii de viol şi, deşi s-au luat măsuri de cercetare în penitenciar, nu s-au obţinut date şi indicii precise cu privire la locul ascunderii cadavrului.” Se mai specifică, în treacăt, că nu s-au obţinut date şi indicii din care să rezulte că minora ar fi în viaţă şi se încheie apoteotic: „În cauză nu a fost începută urmărirea penală deoarece nu a fost găsit cadavrul victimei, fapt pentru care Badea Gheorghe deşi îşi recunoaşte fapta nu poate fi învinuit sau inculpat în cauză. Întrucât de la data comiterii faptei s-a scurs termenul de prescripţie de 8 ani (de la data comiterii faptei trecuresă, în 2000, 9 ani, dar timpul de prescriere se scurge nu de la data comiterii faptei, ci de la data întocmirii ultimului act procedural, în cazul acesta fiind procesul verbal de reconstituire din 7 iulie 1992 – n.r.) urmează ca (…) dosarul să fie înaintat Parchetului dpl Tribunalul Constanţa cu propunerea de clasare a cauzei”. Semnează organ de cercetare penală, Enache Petrache.

 

Rezoluţia NUP

 

Procurorul Lazăr Claudiu, cel la care a ajuns dosarul pentru studiere şi clasare, ne-a spus că, după ce a constatat că ultimul act procedural a fost făcut în iulie 1992, şi că s-a scurs termenul de prescripţie al răspunderii penale, conform legii, trebuia să dispună neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitori. El ne-a explicat că, dacă s-ar mai fi făcut un act procedural în 1997, de pildă, termenul de prescripţie ar fi fost anul 2005. „În timp s-au mai făcut acţiuni”, ne asigură procurorul, „că erau anual acţiuni comune cu poliţia pe dosarele nesoluţionate”. De ce nu s-a consemnat nimic în dosar, procurorul nu a ştiut să spună.

Fiecare nou act procedural din dosar ar fi lungit termenul de prescripţie, iar dosarul rămânea deschis în vreun fişet şi târât ca o tinichea de coadă. Aşa că s-a ales soluţia cea mai simplă: să nu se mai consemneze nimic şi, în consecinţă, dosarul să se închidă de la sine, conform Legii.

În finalul rezoluţiei, procurorul a decis că soluţia nu se comunică. De ce? Nici el nu ştie, spune că aşa a considerat atunci. Dar pentru că soluţia nu s-a comunicat, mama fetei nu a aflat nici că Badea a recunoscut omorul, şi nici soluţia dată de Parchet. Prin urmare, nici nu a putut depune o plângere împotriva acesteia, în perioada în care legea i-ar fi dat dreptul să o conteste. Iuliana Stanca, născută Dan, avea să afle abia în 2007, întâmplător, că Badea a povestit cum a ucis-o pe cea mică…

 

25 mai 2007 – Recidiva

 

Pe data de 25 mai 2007, Radu Mihaela din comuna Lunguleţu, judeţul Dâmboviţa, reclama la postul de poliţie al oraşului Titu faptul că Badea Gheorghe, concubinul ei, cu care are doi copii, pe Radu Robert (3 ani) şi pe Radu Cătălin Marian (5 ani), a plecat cu copilul cel mare din data de 14 mai, împotriva voinţei ei, şi că de atunci nu mai ştie nimic de copil. Femeia spunea că a sesizat acest fapt la postul de poliţie din Lunguleţu încă din 14 mai… Radu Mihaela mai specifica în declaraţia dată că, deşi nu mai locuia cu Badea Gheorghe de o lună, acesta a venit la domiciliul mamei ei pe data de 14 mai şi a luat de mână copilul, spunându-le că merge cu el să-i ia dulciuri. „Cu toate că eu m-am opus, el a fost chiar violent verbal şi fizic. A luat copilul şi a plecat cu el. Eu i-am urmărit şi, la un moment dat, l-am întâlnit pe şeful de post, domnul Aron, căruia i-am spus că Badea Gheorghe vrea să-mi ia copilul, însă şeful de post mi-a spus că nu e de el şi e treaba instanţei. După aceea, l-am văzut pe Badea Gheorghe cum a fugit prin cimitir cu copilul şi de atunci nu i-am mai văzut. Consider că acesta poate să-i facă rău copilului, mai ales atunci când bea, că devine violent.”

Femeia a fost de acord cu mediatizarea dispariţiei copilului şi presa i-a bătut în poartă. Nu numai ei. Aflând antecedentele lui Badea, o echipă TV a ajuns şi la uşa Iulianei Stanca, să o întrebe de fetiţa ei, dispărută cu 16 ani în urmă, în împrejurări similare. „Am fost la Lunguleţu când a luat copilul ăla, cu Realitatea, că m-am gândit că l-or găsi ăia, să-l întreb şi eu ce-a făcut cu fata. L-am văzut la TV atunci şi a zis că nu ştie de fată. Apoi am mers la IPJ şi s-a întâmplat să fiu lângă o poliţistă – purtător de cuvânt la IPJ Dâmboviţa – când vorbea la telefon cu comandantul. Şi spunea ea la telefon, fără să ştie cine sunt eu, că Badea e cel care a omorât fetiţa aia din Constanţa în 1991. Era să cad jos, când am auzit-o pe femeia aia… Când a recunoscut omorul, mie de ce nu mi s-a comunicat? Puteau să facă o comunicare la post. Să-mi spună: ce-aveţi de gând? Îl daţi în judecată, îl trageţi la răspundere pentru copilul ăla sau nu? Să am şi eu nişte opţiuni… Altfel, în fiecare an mă chemau la poliţie. Grija lor era să dau declaraţii că nu primesc alocaţia copilului, nu să-i intereseze dacă o mai fi sau n-o mai fi copilul.”

Radu Cătălin Marian a fost găsit, în viaţă, la Cochirleni, în Constanţa, unde Badea-l dusese la un văr de-al lui. Soluţia în acest dosar, în care Badea Gheorghe era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de privare de libertate, a fost tot NUP. Gheorghe Florian, prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari, l-a motivat susţinând că Badea Gheorghe are aceleaşi drepturi asupra minorului ca şi mama lui.

Deşi în spatele dosarului se află un cazier de 5 fapte cu violenţă ale lui Badea, deşi în dosar a fost audiată şi mama Mihaelei Ligia, fetiţă asupra căreia tatăl îşi manifestase din plin drepturile. „E un alt caz, un alt dosar, n-aveam eu treabă cu el”, a declarat procurorul când i-am expus cazul din Constanţa. „Nu puteam să risc trimiterea lui în instanţă. Iar dacă soluţia pe care am dat-o nu convenea cuiva, puteau face plângere împotriva ei, dar n-a făcut nimeni, pentru că cei doi, Radu Mihaela şi Badea Gheorghe, s-au împăcat.”

 

„N-am riscat să trimit dosarul în instanţă”

 

Procurorul Traian Poenaru, care acum e la secţia Urmăriri Penale a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, a acceptat să ne povestească, atât cât îşi mai amintea, cum a decurs cercetarea în cazul Badea Mihaela Ligia. „Pe vremea aceea era în vogă povestea cu înfierile şi atunci el a încercat iniţial să creeze o astfel de confuzie. Prin sat erau zvonuri de-astea, că era o maşină în zonă care-ar fi putut-o răpi, pe asta am luat-o în calcul. O altă ipoteză a fost că el a vândut-o. S-au făcut căutări atunci acasă şi nu era copilul” îşi aminteşte el. Reamintim că Poenaru a deschis dosarul după ce Badea şi-a mărturisit crima. „Pentru că se ştia că o bătea pe fetiţă, i s-a pus pus întrebarea, atunci când a fost cercetat. El s-a bazat pe faptul că a ascuns foarte bine copilul”, ne-a explicat procurorul.

Nu i-a plăcut însă că am insistat să aflăm de ce dosarul nu a ajuns în instanţă. „Nu puteam să trimit dosarul în instanţă pentru că riscam achitarea sau în cel mai bun caz restituirea”. (Asta cu riscatul am auzit-o de la toţi procurorii cu care-am vorbit. Şi i-am întrebat de ce „riscaţi?”. Am fost lămuriţi că, dacă un procuror are achitări înseamnă că nu e bun, că nu a instrumentat bine cazul. Mai bine laşi dosarul să se închidă singur, nu rişti nimic, deci eşti bun.)

„Aici aveam doar declaraţiile lor, iar legea spune că declaraţiile trebuie coroborate cu alte mijloace de probă. Dacă nu s-a găsit cadavrul, n-ai cum să stabileşti dacă a fost o bătaie continuă sau un accident, trebuia să găsim şi cadavrul şi leziuni ca să putem proba omorul. În legislaţia noastră, recunoaşterea nu e regina probelor. Testul poligraf nu ne-a ajutat, ne-a spus doar că s-ar putea să aibă dreptate. Părerea mea e că cele două femei au declarat ce-au declarat, sugestionate de el. Pentru ce să-l trimit în instanţă, că instanţa-l trimitea înapoi.”

Cu alte cuvinte, procurorul Poenaru nu a avut curajul să trimită dosarul în instanţă, dar nici să dea NUP. Drept scuză, se agaţă de o variantă de lucru, care nu se bazează pe nici o probă. Nu pe regina probelor, nici măcar pe un majordom de probă… „A rămas în picioare ipoteza că el (Badea – n.r.) a dat-o contra cost, gândindu-se că, dacă nu va fi găsit cadavrul, el nu va fi tras la răspundere”, spune astăzi procurorul.

Când am ajuns la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, să studiem dosarul, grefiera l-a pus pe birou spunând „bine că n-aţi venit mai târziu, că nu-l mai găseaţi”. „De ce? Pleacă undeva?”, am întrebat-o cu speranţă că poate n-om fi singurii interesaţi de el. „Da. La topit. Păi, nu vedeţi? S-a închis în 2000 şi are termen de arhivare 9 ani”…

 

Epilog

 

Eram în postul Paştelui când am vizitat-o pe Constantin Nastasia. Ea încă trăieşte în Cochirleni, pe Caraulă, cu noul concubin. Are 72 de ani. Când a auzit că ne interesăm de fetiţa lui Badea Gheorhe, ne-a întrebat „care? Că are vreo 13 copii. Are şi nepoţi…” Şi ne-a zis că nu mai vrea să-l vadă pe fiu-său, Gheorghe, că i-a adus poliţia pe cap. Se referă la cazul nou, din 2007, nu la al Mihaelei. Despre Mihaela spune că nu mai ştie nimic de când a dispărut. „A plecat, o fi luat-o cineva, nu ştiu…”, zice ea cu un sfert de gură, privind în jos. „Păi, am văzut o declaraţie în care spuneaţi că a fost un accident, că fiul dumneavoastră a lovit-o când dumneavoastră făceaţi clătite…”. „Ce clătite? De ce să face eu clătite, poate nevastă-sa”, răspunde ea, iritată. „Aşa, şi ce s-a-ntîmplat cu fetiţa, a fost lovită?”. „Mergeţi şi întrebaţi-l pe el, că-i fiică-sa”.

Ivan Anişoara a fugit în Turcia când Badea era în puşcărie, de groaza lui. Acum are şi familie acolo. Atâta s-a mai chinuit mama ei, Floarea, să o smulgă de lângă Gheorghe că acum parcă se şi bucură că-i în Turcia chit că-i cam departe. Aici îi duc dorul părinţii, dar şi fata ei, Gabi, care acum are 18 ani. Fata lui Badea. Ultima oară a venit acum 4 ani dar şi atunci… „nici nu putea să se uite la fata asta, zicea că-i aminteşte de el. Atâta l-a mai urât pe omul ăla!”. Bunica lăcrimează, fata plânge „eu ce vină am?”. Despre ce s-a întâmplat în acea zi de martie, bătrâna zice că Ani nu i-a spus nimic. „Că dacă ea ştia ceva şi-mi spunea mie, păi eu mergeam la poliţie, ăla era arestat şi închis. Ea, dacă mi-ar fi spus mie, poate nici nu pleca din ţară. Ştiu că mi-a povestit un băiat de la noi de la post că, atunci când i-a dus la Cochirleni de-au scobit pe câmpul ăla, căutând fata Badea, era legat de mâini, ea era legată şi el spunea: cred că-i aici. Poliţiştii scobeau, nu găseau nimic. Apoi el mergea mai încolo şi, dacă Ani cumva se depărta de el, o trăgea lângă el, aşa legat cum era. Dar eu tot nu pot să înţeleg cum a putut să stea cu el, numai de frică, atâta amar de vreme”.

Badea Gheorghe e în zona Răcari – Lunguleţu. Dezmembrează când o Avicolă. când o fabrică de zahăr… Şi tot acolo locuieşte deocamdată – în chioşcul de pază a fabricii de zahăr din Răcari. Este tot cu Radu Mihaela, păzesc împreună. Împreună i-am şi găsit, pe ruinele unei foste Avicola. E vineţiu – poate şi din cauza tatuajelor – şi are mustaţă. Nu înţeleg cum de un om ca ăsta a putut vrăji atâtea muieri. Vorbeşte scurt şi repezit. Am avut o tentativă de dialog, întreruptă de tonul de harţă al interlocutorului. Care ne-a turnat numai gogoşi.

„Ce să vă povestesc? E în urmă cu 20 de ani. Am fost cercetat, arestat…”. „Aţi fost arestat pentru asta?”. „Păi?!”. „Nu e dispărută?”. „Eu de unde să ştiu? Dacă eu eram la serviciu!? Erau acasă maică-mea şi soţia mea de-atunci”. „Dar de ce v-au arestat? V-au bănuit pe dumneavoastră?”. „M-au ţinut în curs de cercetări”. „Şi, s-a aflat ceva?”. „Nimic”. „Şi ele, ce v-au povestit că s-a-ntâmplat?”. „C-a dispărut! Altceva, ce să-mi spună?!”. „Probabil v-or fi spus ceva, că ‘oţi fi întrebat şi dumneavoastră ce s-a-ntâmplat”. „Ce v-am spus: c-a dispărut din curte”. „Şi, s-a căutat atunci? Aţi dat-o dispărută?”. „Da’ cum… Imediat ce-am venit de la serviciu, am fost la poliţie!” (asta cu serviciu e tare! – n.r.). „Şi, a căutat poliţia?”. „Păi, cum să nu caute?! Anunţi un organ şi el să nu caute? Când îl sesizezi, să nu ia măsuri?”. „Se mai întâmplă…”. „S-o fi întâmplând în alte cazuri, dar nu atunci. În alte cazuri, normal, se-ntâmplă multe…” „Cum au căutat-o?”. „Cum se făcea pe timpurile alea”. „Dar cum au ajuns să vă cerceteze?”. „Mai aveam o altă faptă şi m-au arestat cu aia. Bine, da’ normal, au fost probe, au fost martori – colegi de serviciu”. „Ce credeţi că s-a-ntâmplat? A luat-o cineva, a vândut-o?”. „Păi, mai repede-i luată…!”. „Şi credeţi că trăieşte?”. „Cred că sigur!”. „Aţi dat o declaraţie în care aţi zis totuşi că a fost ceva…”. „Păi, mai eram aicea? Din ’94, mai eram în libertate? Că din ’92 în ’94 am avut de executat şi, când am ieşit, n-am păţit nimic, nici amendă, nici avertisment…”. „Cum o chema p’aia mică?”, îi punem o ultimă întrebare, văzând că i s-au umflat venele. „Badea Marilena.”

 

Caz similar, procuror de nota 10

 

Topliţa, judeţul Harghita. Seara zilei de 16 decembrie 2006. Bocskai Zsolt şi soţia sa, Tunde Maria, locuiau într-un canton CFR, alături de băieţelul lor de 5 luni şi de Biro Timea- Maria, fetiţa de 3 ani provenită dintr-o căsătorie anterioară a femeii. Zsolt o loveşte pe fetiţă cu palmele peste cap, Timea cade cu faţa de linoleum, i se umflă buza şi începe să-i curgă sânge din gură. Apoi, familia merge la culcare. Dimineaţa, fetiţa era moartă. Vreme de patru zile, cadavrul ei a stat pe acelaşi pat, acoperit cu lenjerie. Pe 21 decembrie, Zsolt şi soţia sa au pus fetiţa într-un sac, pe care l-au îndesat apoi în gura unei sobe metalice. Pentru că nu încăpea, cadavrul a fost fracturat de la mijloc şi, ca sa ardă mai bine, peste el au fost puse bucăţi de slănină. A doua zi, cei doi au aruncat cenuşa şi resturile de oase într-un decantor de lângă locuinţă. Dispariţia Timeei a fost sesizată de mama lui Tunde abia în mai 2008. Întrebând de cea mică şi aflând de la fiica şi ginerele ei ce s-a întâmplat, femeia a sesizat poliţia. În cantonul CFR nu a mai fost găsită nici o probă. Din decantor au fost fost adunate 118 fragmente de oase, însă toate erau de natură animală.

Singurele probe din dosar: declaraţiile celor doi soţi, care recunoaştea fapta, şi declaraţiile martorilor ulteriori. Dacă esti procuror, te „rişti”? Pe 20 august 2008, procurorul Cristea Moise, de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, a întocmit rechizitoriul, trimiţându-i în judecată pe Bocskai Zsolt şi pe Bocskai Tunde Maria, sub acuzaţia de omor de „omor calificat”. Prima instanţă, Tribunalul Harghita, i-a condamnat pe cei doi la 23 de ani de detenţie şi interzicerea unor drepturi!

 

Paula Anastasia Tudor

Jurnalul Naţional (28 mai 2009)

 

Badea Gheorghe

 

 

 

Răpită şi ucisă în bătaie

URMÃRIŢI GENERAL

ÎN RAI

 

Pe 2 martie 1991, Badea Mihaela Ligia, o fetiţă de 3 ani şi 6 luni, avea să dispară fără urmă.

O crimă rămasă nepedepsită, chiar dacă toţi cei implicaţi şi-au recunoscut fapta. Un dosar care a fost ţinut deschis numai ca să treacă timpul şi să se închidă singur. Un dosar care zugrăveşte mizeria, batjocura şi nepăsarea care au însoţit soarta cruntă a unui copil, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte.

 

 

Iuliana Dan şi Badea Gheorghe s-au cunoscut prin ’86. Ea avea pe-atunci 18 ani, iar el 26. După câteva luni, femeia a rămas însărcinată şi, după alte câteva luni, „a început calvarul”, acestea fiind chiar cuvintele Iulianei. Pe 3 septembrie 1987, s-a născut Mihaela Ligia iar în noiembrie tatăl ei a plecat la Bucureşti, unde-şi găsise de muncă, cu ziua, la S.P.I. Berceni. Şi-a luat şi femeia cu el, chit că bătăile şi înjurăturile curgeau de ceva vreme asupra ei. Copilul a fost lăsat în grija părinţilor Iulianei, la Ulieşti. În Bucureşti, Badea „s-a încârduit cu una şi pe mine m-a lăsat cu ochii-n soare”, îşi aminteşte astăzi Iuliana. Ea s-a întors la Ulieşti. După o perioadă femeia, a cunoscut un alt bărbat cu care, mai târziu, s-a şi căsătorit. Au plecat împreună în Bucureşti, unde soţul îşi găsise de lucru. Fetiţa a rămas în grija bunicilor materni. Mama venea cât putea de des, s-o vadă şi să mai stea cu ea. Şi, din când în când, mai primeau şi vizita lui Badea care îi ameninţa, îi bătea sau mai dărâma ceva prin casă, de nervi că Iuliana s-a măritat cu altul.

 

„Nu mă lăsa, tataie!”

 

La începutul lui februarie ’90, într-o noapte, pe la 1:00, Badea a intrat în casă peste bunici şi a luat copila. Fetiţa plângea şi striga „nu mă lăsa tataie!”. Tataie striga şi el la Badea „lasă măi, fata”, dar îi era prea frică să i-o smulgă din braţe, că el era bătrân iar pe Badea îl ştia foarte violent.

„După ce-a luat-o, am făcut plângere la postul nostru de poliţie şi ne-au zis să aşteptăm, să vedem pe unde e. Eu ştiam că el e prin Bucureşti, că stă în gazdă”, spune Iuliana. „Şi oricum mi s-a spus că, şi dacă vor da de el, n-au cum să-i ia copilul, că e şi al lui, fiindcă eu n-aveam hotărâre judecătorească de încredinţare. În timp, am aflat că a ajuns la Cochirleni, în Constanţa, că îşi luase acolo mă’sa casă şi stătea la ea. Imediat ce-am aflat, ne-am dus la Târgovişte să facem plângere, să găsesc pe cineva să mă ajute, să mă înveţe ce să fac, ca să-mi iau copilul. Am stat de vorbă cu comandatul poliţiei. Ştiu că am declarat că e posibil să o vândă, cum erau pe-atunci scenariile alea…”

În noiembrie ’90, Badea s-a întors însă singur cu fetiţa la Ulieşti. A tras la sora lui, care stătea chiar peste drum de părinţii Iulianei. Dan Mihai, bunicul fetei, auzind asta, s-a dus la el, să-i ceară copilul. „Am vrut să iau fetiţa dar Badea Gheorghe mi-a spus să-i dau 10 mii de lei. Eu, neavând n-am putut lua fetiţa dar ea mi-a spus plângând s-o iau la mine că taică-său o omoară în bătaie. Când am văzut fetiţa nici nu am mai recunoscut-o, aşa vânătă pe faţă şi slabă era”, avea să declare poliţei bătrânul pe 25 martie 1991. Bunicul a murit peste câţiva ani, dar s-a dus cu speranţa că nepoţica lui e în viaţă…

Neputând s-o valorifice, Badea a luat copila şi s-a întors la Cochirleni. „După aceea”, continuă Iuliana, „m-am tot dus la Târgovişte, să văd ce pot face, să-l dau în judecată să-mi iau copilul, mai ales că, după o perioadă de timp, a venit la noi soţul mamei lui Badea, din Cochirleni, şi i-a întrebat pe ai mei de ce nu se duc să ia fetiţa, că Badea o bătea zilnic şi că, până la urmă, o s-o omoare în bătaie. Dar nu ne-am dus, că şi mie şi tatălui meu ne era frică să ne apropiem de casa acestui om. Trebuia să obţin înainte o hotărâre judecătorească şi apoi să apelez la poliţie”. Nu au reuşit să facă nimic, iar după alte câteva luni, în martie 1991, au primit o vizită de la poliţiştii din comună. Veniseră să verifice dacă fetiţa este la ei acasă, deoarece Badea o dăduse dispărută.

 

2 martie 1991 – „dispariţia”

 

În mai 1990 mama lui Badea, Constantin Nastasia, îşi cumpărase o casă-n Cochirleni. Casa în care Badea s-a instalat imediat, cu tot cu fetiţă de nici 3 ani şi cu concubina însărcinată. În aceeaşi casă locuia şi fratele lui, Badea Toma. Din declaraţiile vecinilor rezultă că el era singurul care mai şi muncea, Gheorghe neavând nici un loc de muncă între aprilie 1990 şi martie 1991. După cum reiese din spusele celor care le treceau pragul, copila trăia acolo un coşmar continuu. Avea doar 3 ani şi era bătută ca un câine de tatăl ei care, neavând de lucru, îşi făcea: bea şi-şi lovea copila şi pe toţi cei care-i lua apărarea.

În după-amiaza zilei de 2 martie 1991, Constantin Nastasia şi Ivan Anişoara au început să bată pe la porţile sătenilor din Cochirleni, plângând şi întrebând de Mihaela. A doua zi, poliţiştii postului de poliţie Rasova au fost sesizaţi de către Badea Gheorghe că fiica lui de 3 ani şi 6 luni, Badea Mihaela Ligia, a dispărut. Badea şi-a încheiat atunci declaraţia exprimându-şi suspiciunea că fetiţa ar fi fost luată de mama ei naturală, Iuliana.

Pe 4 martie, de la postul de poliţie Rasova a pornit o adresă către postul de poliţie Ulieşti – Dâmboviţa, prin care se solicitau verificări la locuinţa lui Dan Iuliana. Răspunsul, venit pe 20 martie, menţiona că minora nu se află la domiciliul familiei Dan din Ulieşti şi că „din relatarea numitei D. Iuliana rezultă că numitul Badea Gheorghe este un om violent iar în anul 1990 a luat cu forţa de la părinţii acesteia pe Badea Mihaela. Pe raza comunei Ulieşti circulă zvonul că Badea Gheorghe a fost recent prin sat (fapt dovedit şi de noi) şi a afirmat faţă de un văr de-al său că a bătut-o pe minoră fiind beat şi a omorât-o după care a îngropat-o în grădina casei sale.”

„Noi, imediat după ce ne-au dat înştiinţare poliţiştii de la noi din comună că fetiţa e dată dispărută, ne-am dus la Constanţa”, povesteşte mama fetiţei. „Era în perioada în care se transforma miliţia în poliţie şi era o debandadă… Ne-am dus la IPJ, sau cum se numea atunci, şi-am stat ore-n şir pe holurile alea, să ne bage cineva în seamă. Ţin minte că am rugat un procuror – procuror era, că am auzit un poliţist că aşa i s-a adresat – să trimită doi poliţişti acolo, să mergem împreună, să căutăm în casă. Mie-mi era frică să intru la ei în casă fără poliţie. Taică-miu era şi el bătrân şi fricos… Le-am spus că e violent, dar n-au vrut să trimită pe nimeni.” Prima noapte au petrecut-o în gara din Constanţa, iar dimineaţa au plecat spre Cochirleni. „Am stat la o mătuşă de-a lui. Dar n-am avut curaj să mă duc la el acasă”, mărturiseşte Iuliana. „Le-am spus şi poliţiştilor de la post să meargă la el acasă, să caute, sau să ne ofere nouă protecţie ca să putem intra acolo, dar n-au vrut, au zis că nu pot. Era normal să meargă cineva să caute în curte, în casă, atunci, imediat, …putea să fie şi moartă în casă. Dar în 8 zile, cât am stat noi în sat, n-am văzut pe nimeni să meargă acolo. Nu s-a făcut o anchetă serioasă. Iar eu mi-am făcut fel şi fel de închipuiri, că nici nu vreau să-mi mai aduc aminte.”

În dosarul ce se află încă la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, aşteptând topirea, nu există nici un fel de proces verbal de cercetare la faţa locului, care să ateste că poliţiştii au căutat în casa şi în curtea lui Constantin Nastasia, deşi, la momentul respectiv, dispariţia era deja suspectă, ipoteza că fetiţa ar fi plecat singură de-acasă fiind înlăturată.

Cu ochii-n pământ mama Mihaelei continuă să depene, ca pentru ea… „Nu am avut sprijinul lor deloc, nu voiam să mă ţină în braţe, dar să caute dreptatea. Dacă nu fusese copilul văzut de nimeni, iar noi eram acolo, deci era clar că nu-i la noi, nu puteau să se gândească şi să caute şi-n casa aia?”.

 

„O bătea cu orice-i pica în mână”

 

Pe 25 martie 1991, cei din familia lui Badea au fost chemaţi de poliţişti, la audieri. Toţi au spus atunci aceeaşi poveste, cum că, pe data de 2 martie 1991, fetiţa era acasă împreună cu tatăl ei, Badea Gheorghe cu concubina lui, Anişoara Ivan, şi cu bunica, Constantin Nastasia, fratele lui, Badea Toma, fiind la muncă la IAS-ul din Rasova. Că femeile erau în casă, făceau clătite, Gheorghe stătea în pat, iar fetiţa era afară, în curte, şi se juca la leagăn. Şi că, pe la ora 15:00, Gheorghe le-a trimis s-o cheme şi pe cea mică la clătite dar, când au ieşit afară, fetiţa nu mai era. Că au început s-o caute prin rude şi prin vecini, dar n-au găsit-o, iar a doua zi au anunţat dispariţia la poliţie.

În aceeaşi zi, li s-au luat declaraţii şi apropiaţilor familiei: rude şi vecini. Toate persoanele intervievate au subliniat faptul că Badea Gheorghe îşi bătea crunt copila.

„Fetiţa în ultimul timp era foarte slabă. De Crăciun (în 1990 – n.r.), am fost la ei să iau o maşină de tocat carne şi am văzut-o pe fetiţă cu mâna vânătă şi umflată iar faţa ei era aproape tot timpul vânătă. Sora mea, Dobrescu Victoria, i-a zis să-i dea ei fetiţa să o crească dar Badea a zis că mai bine o omoară decât să o dea altei persoane”, scrie în declaraţie mătuşa Maria Matei. „Am văzut pe Badea Gheorghe cum o obliga pe fiica lui să mănânce şi dacă voma, o lua la bătaie, o punea jos, îi punea piciorul pe gât şi o bătea cu cureaua… Într-una din zile am văzut cum fetiţa a refuzat să mănânce şi Badea Gheorghe a legat-o de subţiori cu cureaua şi a agăţat-o în cui ţinând-o aşa în jur de o oră. Eu i-am spus «măi, o să omori copilul ăsta» iar el mi-a spus «o omor şi o îngrop în grădină»”, a declarat şi Matei Ioana – vară-sa. „Când a venit aici era grasă, frumoasă şi deşteaptă, dar după ce-a stat cu taică-său câteva luni copila a slăbit foarte mult şi se urâţise”, descrie şi Dobrescu Ion. Inclusiv Anişoara, concubina, povesteşte că „Badea Gheorghe o bătea pe motiv că nu avea poftă de mâncare lovind-o cu ce-i pica în mână: cu cureaua, cu pantoful, cu lemne de la sobă, cu mătura. Atât eu cât şi ceilalţi din familie luam apărarea fetiţei fiind ameninţaţi şi chiar bătuţi că de ce ne băgăm, că el îngrijeşte de fetiţă”. Lui Toma, fratelui lui, i-a dat cu o sticlă-n cap, pentru că acesta încercase să scoată copila din mâinile lui, după cum au povestit concubina şi mama lui.

Chiar şi acum, după aproape 20 de ani, vecinii îşi amintesc cum tatăl o punea pe fetiţă să alerge dintr-un perete în altul, de 100 de ori, „să facă sport”, zicea el. Motivul real – n-avea chef să fie deranjat. Dacă cea mică făcea gălăgie, se oprea sau nu fugea destul de repede, îi mai dădea câte o palmă zdravănă peste cap.

Iuliana, mama copilei, îşi aminteşte de ziua declaraţiilor pentru că „acolo, la poliţie, m-am întâlnit cu el faţă-n faţă şi, după cum l-am văzut, mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva. Apoi, poliţia de-acolo ne-a spus să plecăm, că ne anunţă ei dacă or s-o găsească. M-am întors acasă şi-am aşteptat. Veneam mereu la băieţii ăştia, la noi la post, dar ei tot îmi spuneau că n-a venit nicio înştiinţare… Ani de zile, asta a fost singura placă. După un an, am aflat că l-au reţinut să-l cerceteze şi am trimis şi o adresă la Constanţa, dar n-am primit nici un răspuns. Le-am cerut să ne spună cum decurge ancheta, dacă l-au găsit vinovat… Nimic. Apoi am înţeles că era anchetat pentru cu totul altceva, nu pentru asta.”

 

Mărturisirea criminalului şi denunţul mamei lui

 

Pe 27 martie 1991, de la Postul de Poliţie Rasova pleca un raport către Direcţia Judeţeană de Poliţie Constanţa (actualul IPJ), prin care se solicita o echipă de specialitate la faţa locului. În raport erau prezentate informaţiile deja obţinute de poliţişti care ridicau mari suspiciuni asupra celor declarate de Badea, şi anume: că minora nu se află la mama ei, iar din declaraţiile martorilor reiese că Badea o bătea adesea pe fetiţă şi că o luase cu forţa de la bunicii ei, că Badea a spus că nu o va da nimănui, chiar dacă o va bate până o va omorî, şi că ar fi afirmat în Ulieşti că a omorât-o şi a îngropat-o în grădină. Mai transmiteau şi faptul că Badea fusese până atunci condamnat de două ori pentru infracţiuni cu violenţă.

Următoarele acte din dosar au fost emise abia în 1992 de către IPJ Constanţa. Pe 30 martie, o adresă către Primăria oraşului Găeşti, cu solicitarea datelor de stare civilă ale fetei, şi o alta către Tribunalul Constanţa – unde s-a verificat dacă fetiţa a fost între timp înfiată. Atât.

În răstimp, Badea Gheorghe plecase din Cochirleni, mai întâi la Poiana de Jos din Dâmboviţa, unde locuiau părinţii Anişoarei, împreună cu ea şi cu copilul nou-născut – tot o fetiţă. După câteva luni, el a plecat la Bucureşti, să-şi caute de muncă. Iar prin aprilie 1992, după cum reiese din declaraţii, acesta căuta să plece în Germania. În acest timp, mama unei foste concubine de-a lui Badea făcuse plângere împotriva lui pentru vătămare corporală şi viol. Cu alte cuvinte, fosta soacră fusese mai întâi bătută crunt şi apoi vilată de Badea. Planurile de plecare i-au fost amânate, pentru că a fost depistat în Bucureşti şi arestat pentru viol.

În timpul audierilor, a fost luat din nou la întrebări şi despre dispariţia fetiţei. Atunci a recunoscut că a omorât-o, îşi aminteşte procurorul Traian Poenaru, cel care a preluat dosarul în 1992, în momentul apariţiei suspiciunii de omor. Şi tot atunci, Badea Gheorghe a început să fie cercetat penal pentru lovituri cauzatoare de moarte.

Câteva zile mai târziu, pe 5 mai 1992, mama lui, Constantin Nastasia, denunţa la poliţie omorul. „Pe 2 martie 1991, pe la 16 – 16:30, fiul meu a intrat în casă cu fetiţa în braţe mai mult moartă decât vie. Eu am început să ţip dar el mi-a spus să tac că mă omoară şi pe mine. Am încercat să o ud să-şi revină şi el a pus-o într-un cearşaf şi a băgat-o sub perne. Când am vrut să mă culc mi-a zis că în noaptea aceea trebuie să mergem împreună să îngropăm fetiţa. În jurul orei 12 noaptea m-au dus în camera lor (a lui şi a concubinei – n.r.) unde fetiţa era înfăşurată în cearceaf şi băgată în sac de celofan. Fiul meu a luat un cuţit şi sub ameninţarea acestuia că ne va omorî a luat sacul cu fetiţa pentru a merge să o îngropăm. Concubina a luat o sapă şi o cazma şi împreună am mers în afara satului, pe ceair, unde am îngropat-o. Din acel moment m-a ameninţat continuu să nu spun nimănui că altfel mă va omorî şi mă va îngropa lângă fetiţă. …”

Coincidenţă sau nu, în aceeaşi zi în care a fost dată declaraţia, şeful de atunci al IPJ Constanţa a dispus punerea în urmărirea generală a minorei Badea Mihaela Ligia. Ca să fie căutată printre cadavrele cu identitate necunoscută.

 

„Respira greu şi scotea spume pe gură”

 

Anişoara Ivan a fost cea care a cedat cel mai greu, nevrând să recunoască în ruptul capului că ar şti ceva de vreun omor, deşi ibovnicul şi mama lui spuseseră că ea a fost de faţă, şi la moartea copilei, şi la îngroparea ei. Procurorul a dispus, pe 2 iunie 1992, o confruntare între Badea Gheorghe şi Ivan Anişoara. Deşi Badea recunoştea că în ziua de 2 martie 1991, fiind în aceeaşi cameră cu mama lui şi cu concubina, i-a dat fetiţei o palmă, pentru că făcea gălăgie, iar copila s-a lovit cu capul de perete şi a rămas întinsă pe jos, Anişoara nu recunoştea nimic, susţinând în continuare prima declaraţie – că fetiţa a dispărut din curte. A doua zi, cei trei au fost testaţi la poligraf şi concubina a picat testul, ceilalţi doi recunoscând din nou omorul.

După ce detectorul de minciuni a „dovedit”-o, femeia a cedat, făcând şi ea „mărturisiri complete”, după cum s-a exprimat psihologul Chesnoiu în raportul său.

„În acea zi am intrat în casă cu Gheorghe şi cu soacră-mea şi între timp a chemat şi fetiţa. În timp ce făceam mâncare pe sobă, B. Gheorghe era în pat lungit, soacră-mea la fel iar fetiţa se plimba prin cameră. Gheorghe a dat o palmă fetiţei care a căzut cu tâmpla de ceva, nu ştiu de ce, lângă sobă şi a căzut. A ridicat-o soacră-mea de jos şi a luat-o în braţe crezând că-şi revine. După aceea a ieşit cu ea la aer, am stropit-o cu apă dar sufla foarte greu şi neregulat. Soacră-mea a intrat cu ea în casă în camera cea mare să nu ne vadă sau să nu ne audă cineva. A întins-o pe pat dar tot nu-şi revenea, în ultimul timp respira foarte greu, a început să scoată pe gură spume, Gheorghe îi sufla pe gură dar ea nu-şi revenea deloc. Am lăsat-o pe soacră-mea cu ea şi am plecat în camera cealaltă pentru că mi-era frică şi spunea Gheorghe că o să se spânzure sau ne omoară pe-amândouă. După puţin timp ne-a spus soacră-mea că a murit. El ne-a ameninţat din nou că ne taie cu cuţitul şi ne omoară pe-amândouă şi că ştie el ce să facă. Între timp ne-a pus să alarmăm vecinii şi lumea din sat (să spună că a dispărut – n.r.). Ghetuţele din picioare i le-a ars iar căciuliţa din cap m-a pus să i-o deşir ca să nu mai rămână lucruşoare de-ale ei prin casă. Nu ştiu în ce-a înfăşurat-o soacră-mea dar până la urmă când a ieşit cu ea din casă era într-un sac. Pe la orele 12 a ieşit soacră-mea cu ea în braţe şi Badea m-a împins şi pe mine afară. Dacă rămâneam în casă spunea că tot o să-l spun, aşa, dacă merg cu ei, de frică că o să păţesc ceva din cauza lui, să nu pot să merg la poliţie să-i spun, pentru că o să fac puşcărie, şi m-a luat soacră-mea cu ea. Am mers cu soacră-mea înainte iar când am ajuns la arătură a venit cu o cazma şi a luat sacul în spate. Când am ajuns unde a crezut el că-i bine s-a oprit şi a săpat o groapă unde a pus-o şi a aruncat pământ peste ea, după care ne-a scos pe alt drum şi a aruncat cazmaua în apa care era pe-acolo. Ne-a trecut şi pe noi apa şi ne-a scos prin altă parte să nu ne vadă cineva că venim din câmp…”

Cele trei mărturisiri seamănă în fond, între ele găsindu-se doar nişte mici diferenţe de nuanţă. Badea, de pildă, sublinia în mod dramatic scena în care el ar fi vrut să se spânzure, iar maică-sa şi concubina l-au oprit, venind cu ideea să o dea pe fetiţă dispărută, el fiind „într-o stare foarte depresivă”.

 

Paula Anastasia Tudor

Jurnalul Naţional (26 mai 2009)

 

Poze de la reconstituire 

 

 

Dispariţia unei fetiţe de 8 ani – suspiciune de omor

URMÃRIŢI GENERAL ÎN RAI

 

În iulie ar împlini 20 de ani. Dac-ar mai fi în viaţă… Varga Ecaterina a dispărut la 29 aprilie 1998 din centrul satului Boghiş, comuna Doba, judeţul Satu Mare. Era ora 6:00 după-amiaza, iar fetiţa avea asupra ei 2.000 de lei (un sfert din valoarea unui dolar american pe vremea aceea…).

 

”A dispărut în timp ce se plimba prin localitate”, susţine Poliţia în descrierea împrejurărilor dispariţiei din fişa ei. Era îmbrăcată în pantaloni de trening roz, o bluză de trening neagră şi nişte adidaşi albi în picioare. Mărimea 33. Avea doar 8 ani… O fetiţă slăbuţă, nu foarte înaltă, brunetă, cu ochii negri şi tenul smead.

 

DISPĂRUTE DE PE STRADĂ

 

Imaginează-ţi timpul şi locul din care a dispărut fetiţa: e mijlocul primăverii, afară e lumină, iar oamenii robotesc prin grădinile din curţile lor. Udă, sapă, pun răsaduri, ca la ţară… E o după-amiază de miercuri. Pe uliţă trece o fetiţă îmbrăcată în pantaloni roz. Îi vezi, fără să vrei, printre ulucile gardului. Copila se plimbă fără rost pe drumul satului, în căutarea unor tovarăşi de joacă, aşa cum fac toţi cei mici de la ţară, lăsaţi să umble brambura, nesupravegheaţi, pe uliţe. Sau merge poate la magazin, să-şi cumpere o îngheţată din banii pe care-i avea în buzunar. Nu mai ajunge niciunde. Dispare. Ca şi cum în mijlocul drumului s-ar fi căscat un crater care ar fi înghiţit-o… Au trecut de atunci 11 ani şi Varga Ecaterina n-a mai fost găsită vreodată.

La o lună şi jumătate de la dispariţia ei, o altă fetiţă, din acelaşi sat, se face nevăzută. Sabina Renata Meşterca. Avea 6 ani. Două zile mai târziu, copila a fost găsită moartă.

„Un ucigaş şi violator de copii umblă liber prin ţară”, titra un cotidian central la 16 iunie 1998, adăugând: „Duminică, o fetiţă de 6 ani din satul Boghiş, judeţul Satu Mare, a fost găsită moartă în tufişurile de la marginea localităţii. Necropsia arată că fetiţa a fost violată, supusă perversiunilor sexuale, iar moartea a fost violentă şi s-a datorat asfixierii mecanice, prin strangulare.

Sabina Renata Meşterca a dispărut de acasă vineri, în jurul orei 14:00. Familia a căutat-o toată noaptea fără rezultat. Duminică s-a cerut ajutorul Unităţii de Jandarmi. Cadavrul fetiţei a fost descoperit în boscheţii de la marginea satului, într-o poziţie nefirească, cu o leziune în jurul gâtului, iar braţul drept rupt. Cercetările arată că fetiţa a fost supusă perversiunilor sexuale (sex oral şi anal), după care a fost ucisă. Sătenii din Boghiş sunt îngroziţi de faptele petrecute, mai ales că în urmă cu şase săptă­mâni a mai dispărut o fetiţă, Ecaterina Varga, de 8 ani, care nu a fost găsită nici până azi”. A doua zi, acelaşi cotidian publica următoarele: „Ucigaşul de copii din Boghiş ar putea fi un ţigan nebun. Sătenii ameninţă că vor incendia toate casele ţiganilor dacă se va dovedi că criminalul este dintre ei. Ieri a fost înmormântată Sabina Meşterca, fetiţa de 6 ani ucisă vineri în satul Boghiş din judeţul Satu Mare. (…) În timpul ceremoniei funerare, principalul suspect, un ţigan cu vârsta cuprinsă între 25 şi 30 de ani, a fost dus la sediul IJP Satu Mare pentru cercetări.

Echipa de anchetă, formată din comandantul Poliţiei criminale, col. Ioan Leahu, adjunctul comandantului Inspectoratului, col. Alexandru Molnar, şi procurorul criminalist Sever Spătaru, a interogat până în prezent zeci de suspecţi. Potrivit ultimelor date, în Boghiş există 18 bolnavi psihic înregistraţi în evidenţe. Numărul lor este însă mai mare. Peste 100 de jandarmi, grăniceri şi poliţişti au continuat s-o caute pe fetiţa de 8 ani care a dispărut acum şase săptămâni şi încă nu a fost găsită. Se pare că Ecaterina Varga a dispărut în condiţii similare cu cele ale Sabinei Meşterca, iar anchetatorii speră să dea şi de urma ei. Sătenii ame­ninţă că, dacă se va dovedi că un ţigan este ucigaşul Sabinei, vor incendia toate casele de ţigani”.

Ironic pentru ignoranţa homofobilor, şi Ecaterina Varga era de etnie romă. Ucigaşul? Nu ştim… Nici n-are importanţă. El a fost prins şi dovedit pentru uciderea Sabinei Meşterca. Redăm povestea, aşa cum a fost ea relatată de comisarul-şef Traian Tandin în cartea „Cei mai odioşi 100 criminali români”…

 

VIOLATĂ ŞI SUGRUMATĂ LA MARGINEA SATULUI

 

„La începutul verii anului 1998, principalele jurnale de ştiri ale televiziunilor, precum şi prima pagină a ziarelor prezentau cazul unui psihopat din Satu Mare care, într-un interval de timp scurt, a violat şi ucis cu bestialitate câteva fetiţe.

În ciuda ordinului de mobilizare generală dat de IPJ Satu Mare, cercul suspecţilor «s-a încăpăţânat» să se închidă de multă vreme. În fine, când sita a cernut trei suspecţi, cercetările s-au împotmolit, pentru că lipseau probele care să indice cu precizie criminalul. Puţină lume ştie că acest caz a fost elucidat, la trei ani după producerea crimelor, de specialiştii Institutului de Medicină Legală din Craiova. În baza expertizei ADN a fost identificat cu o precizie de sută la sută psihopatul, în persoana lui Otto Varadi. Arestarea lui a fost decisă de câteva fire din zona pubiană, găsite pe corpul unei victime, caz pe care îl prezentăm în continuare.

În după-amiaza zilei de 12 iunie 1998, Tereza şi Andrei Meşterca, domiciliaţi în satul Boghiş, comuna Doba, judeţul Satu Mare, au sesizat dispariţia fetiţei lor, Sabina Renata, în vârstă de 6 ani. În ajutorul lor au sărit vecinii, cunoscuţii şi rudele, care au început căutarea micuţei. Cada­vrul acesteia a fost găsit după două zile la marginea localităţii, într-un loc viran, acoperit cu vegetaţie înaltă. Din raportul medico-legal de autopsie, întocmit de Laboratorul de Medicină Legală al judeţului Satu Mare, rezultă că moartea ino­centei a fost violentă, datorându-se asfixiei mecanice prin sugrumare.

Surpriza a apărut în urma examenului atent al cadavrului: orificiul anal prezenta o fisură perianală, indiciu clar că existase un raport sexual nefiresc cu victima. Totodată, pe obraji s-au descoperit echimoze, pe gât şi pe coapsa dreaptă escoriaţii, precum şi fractura, produsă post-mortem, a diafizei humerale drepte. O dată cu efectuarea autopsiei, s-au recoltat probe de sânge, fragmente de organe pentru exa­menele histopatologic şi toxicologic, se­creţii vaginale şi anale şi, cel mai important, fire de păr. Poliţia a demarat cerce­tările la scurt timp după găsirea cadavrului, zona fiind efectiv «periată» în căutarea unor indicii clare care să ducă la identificarea autorului.

Trei zile mai târziu, criminaliştii au alcătuit un prim cerc al suspecţilor din care făceau parte Ferenc Gereben, Otto Varadi, Viorel Varga şi Laszlo Hamza. Prin rezo­luţie a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare s-a dispus efectuarea unei ex­pertize asupra firelor de păr găsite pe corpul şi îmbrăcămintea victimei şi compa­rarea lor, din punct de vedere morfologic, cu cele recoltate din zona capului şi cea pubiană a bănuiţilor.

Prin raportul de ex­pertiză întocmit, Institutul de Criminalistică al IGP a concluzionat că «firele de păr recoltate din zona feselor victimei prezentau elemente asemănătoare (nuanţa culorii, grosimea, aspectul canalului medular şi al bulbului) cu modelele de comparaţie recoltate din regiunea similară a bănuitului Otto Varadi, 22 ani». Prea puţin pentru ca bănuitul să fie inculpat.

Ca urmare, în ziua de 17 iunie 1998, Serviciul Criminalistic al IPJ Satu Mare a examinat îmbrăcămintea (cea declarată de el) purtată de bănuit în urmă cu cinci zile, respectiv un hanorac, o cămaşă şi o pereche de pantaloni, recoltându-se fire de păr şi particule de noroi, care au fost trimise pentru examinare la Institutul Naţional de Medicină Legală «Prof. Dr Mina Minovici» din Bucureşti.

Noua expertiză a stabilit că «între firele de păr uman capilar recoltate de pe hanoracul lui Varadi şi cele provenite de la victimă existau asemănări din punct de vedere al lungimii, al diametrului mediu, structurii şi, mai ales, din punct de vedere al diversităţii coloristice. În plus, firul vegetal recoltat de pe hanoracul lui Varadi prezenta asemănări morfologice şi structurale cu firele vegetale ridicate de pe pulovărul victimei Renata Sabina Meşterca». Chiar dacă lucrurile deveneau foarte clare, nici una dintre probe nu era aptă a produce condamnarea lui Varadi.”

 

ANALIZA ADN ÎN PREMIERĂ NAŢIONALĂ

 

„Toate rapoartele întocmite de specialiştii criminalişti (medici legişti şi ingineri chimişti) concluzionau că Otto Varadi este autorul omorului şi al perversiunilor sexuale. Totuşi, lipsea dovada elocventă în baza căreia să fie întocmit rechizitoriul, chiar dacă la dosar se afla declaraţia dată de Varadi în ziua în care a fost reţinut, respectiv 16 iunie 1998. În această declaraţie, el precizează că în ziua de 12 iunie 1998 a ademenit-o pe Renata în acel loc viran (lângă care a fost descoperit cadavrul), situat la circa 300 de metri de marginea localităţii Boghiş, unde prin forţă a încercat să aibă un raport sexual normal cu victima.

Întrucât nu a reuşit, a întreţinut raport sexual oral şi anal, după care a sugrumat-o, luându-i cerceii şi lănţişorul. Cadavrul l-a acoperit cu vegetaţie. Însă ancheta a efectuat o întoarcere cu 180°, atât cu ocazia primei prezentări a materialului de urmărire penală (efectuată de procuror la data de 29 octombrie 1998), cât şi a prezentării în faţa instanţei (în ziua de 26 ianuarie 1999), când Otto Varadi nu a mai recunoscut faptele imputate, declarând că el nu cunoaşte nimic în legătură cu împrejurările în care a decedat Renata Sabina Meşterca.

Aflat în faţa unui rechizitoriu foarte subţire, Tribunalul Satu Mare a dispus restituirea cauzei la procuror pentru completarea cercetărilor. La rândul său, reprezentantul Parchetului a formulat o cerere prin care se solicita încuviinţarea instanţei privind efectuarea unei expertize medico-legale pentru identificarea genetică prin tipizare. Cum singurul institut legal din România capabil să efectueze o asemenea expertiză, prin folosirea de până la 13 gene, era cel de la Craiova, prin Ordonanţa de la 14 decembrie 2000, procurorul a cerut ca pe baza materialului pus la dispoziţie (fire de păr de la victimă şi agresor) să se efectueze o expertiză pentru a se stabili dacă vreunul sau mai multe fire de păr ridicate de pe corpul şi îmbrăcămintea victimei proveneau de la inculpatul Otto Varadi sau erau ale Renatei.”

Prin Raportul de expertiză nr. 1389 din 7 iunie 2001, Institutul de Medicină Legală Craiova a stabilit că „din firele de păr prelucrate s-a reuşit extracţia ADN, aceasta folosindu-se pentru analiza a 9 gene (loci), folosite în sistemul inter­na­ţional de identificări genetice. Altele determinate la firele de păr pubian recoltate de pe fesele victimei coincid în totalitate (proporţie de 100%) cu cele ale bănuitului… luând în calcul frecvenţele allelelor prezente la probe, probabilitatea de coincidenţă cu altă probă întâmplătoare este de 1 la 621 miliarde de indivizi. Concluzia finală este aceea că firele de păr provin de la Varadi Otto”. În baza acestei expertize prin Rechizitoriul nr. 195/P/1998 din 25 iunie 2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare l-a trimis în judecată pe Varadi Otto, cinci clase, necăsătorit, fără antecedente penale, pentru comiterea infracţiunilor de tentativă de viol, perversiune sexuală, tâlhărie şi omor deosebit de grav. Fără contribuţia decisivă a specialiştilor din cadrul IML Craiova, condus de Ioan Lulu Groza, Otto Varadi putea rămâne nepedesit, atâta vreme cât probele deţinute de organele de anchetă nu erau concludente. A fost condamnat la închisoare pe viaţă.

 

DESPRE ECATERINA, NIMIC…

 

Cazul de mai sus a fost primul din România în care s-a apelat la expertiza ADN. Otto Varadi n-a fost condamnat pe viaţă, ci la 28 de ani de închisoare. Îi execută pentru Sabina Meşterca. Pentru Varga Ecaterina nu pătimeşte nimic. Cei care o mai caută (teoretic) pe fetiţa de 8 ani n-au ştiut sau n-au avut cum să-l strângă cu uşa pe ticălos. El nu are mustrări de conştiinţă şi nici chef de spovedanie. Am încercat să stăm de vorbă cu el şi am trimis o solicitare către Penitenciarul Oradea, locul de detenţie al pedofilului. Ne-a răspuns chiar Varadi, printr-o declaraţie olografă şi analfabetă: „Subsemnatul: Varadi Otto năs la 3.03.1979 Fiul lui Gheorge şi Tereza. Condamnat la 28 de ani pt. Omor Deosebit de Grav, Prin prezenta declar că am fost informat de D-ul subcomisat Tica Gabriel despre solicitarea ziarului Jurnalul Naţional pentru realizarea unui interviu cu mine, şi Tot odată âmi exprim refuzul de a acorda acest interviu despre viaţa me-a de dinaintea comiteri faptei pentru care am fost condamnat. Aceasta este Declaraţia pe care o dau şi o susţin”.

La data comiterii ororilor din satul Boghiş, Otto Varadi abia împlinise 19 ani…

 

CINE-O MAI CAUTĂ?

 

Vie sau moartă… Practic, n-o mai caută nimeni. Singurul care ar putea spune unde se află Varga Ecaterina e Otto Varadi. Iar el nu vrea să facă nici o declaraţie. Vreme de 11 ani, poliţiştii din Satu Mare n-au avansat cu ancheta în acest caz.

Singura modificare în datele problemei: printr-o eroare de dactilografiere, dispăruta a „îmbătrânit” cu 3 ani… „O fetiţă de 11 ani din localitatea Boghiş, judeţul Satu Mare, a dispărut de pe raza comunei în anul 1998”, ne informează astăzi IPJ Satu Mare. „La data de 30.04.1998, mama minorei a sesizat Poliţia, precizând că fiica sa a dispărut de la domiciliu în ziua anterioară. Din investigaţiile efectuate de poliţişti a rezultat faptul că minora Varga Ecaterina obişnuia să se joace singură şi nu era supravegheată de aparţinători, aceştia muncind ca zilieri în diferite gospodării din localitate, revenind seara la domiciliu.

În cauză a fost demarată de urgenţă ancheta, poliţiştii efectuând cercetarea la faţa locului, audieri de martori, verificări în mai multe localităţi, unde au existat indicii că minora s-ar putea afla, precum şi la toate unităţile teritoriale de Poliţie din judeţ şi la Inspectoratele Judeţene de Poliţie, întocmindu-se formalităţile necesare urmăririi la nivel naţional a minorei.

Dispariţia minorei a fost mediatizată în mod repetat, în presa locală şi centrală, prezentându-se fotografiile şi semnalmentele minorei, informaţii publicate şi pe site-ul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Satu Mare, precum şi la secţiunea «Copii dispăruţi» pe site-ul Poliţiei Române. În prezent, cazul a fost preluat de poliţiştii Direcţiei de Investigaţii Criminale din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, cercetările continuând.”

 

Adriana Oprea Popescu

Jurnalul Naţional (25 mai 2009)