Urmăriţi General în Rai

Copii dispăruţi în „împrejurări suspecte”. Au trecut ani la rând de când au fost văzuţi ultima oară. De când au zâmbit, de când au plâns, julindu-şi genunchii, de când s-au bucurat de o bomboană. De atunci, ei nu mai sunt decât în dosarele Poliţiei. Urmăriţi General.

 

Din 2005, de când am început campania pentru copiii dispăruţi, şi până astăzi, le-am învăţat chipurile şi numele pe de rost.

Sunt peste 200 de cazuri vechi, copii preşcolari dispăruţi din faţa casei, copii de 10 ani pe care nu i-a mai văzut nimeni vreodată, adolescenţi în cazul cărora nu se poate da verdictul de „plecare voluntară”. În unele dosare, ancheta a mers pe „suspiciune de omor”.

În altele, cele mai multe, ancheta a bătut pasul pe loc. Acolo unde poliţiştii au încercat să-şi facă meseria, procurorul a dovedit lipsă de interes. Sau nu şi-a văzut decât propriul interes. Ca să încerci să probezi un omor în lipsa cadavrului, trebuie să fii cu adevărat un profesionist. Să crezi în ceea ce faci şi să fii bun. Copiii dispăruţi, Urmăriţi General în Rai, nu au parte, post-mortem, de procurori curajoşi. Moartea unui copil oarecare nu are nici un fel de miză. Fără un cadavru care să apară la ştiri în prime-time, fără bocetele părinţilor în jurul lui şi parastase otevizate, fără reflectoarele şi presiunea mass-media, moartea violentă a unui copil nu are nici o însemnătate în România. Nepedepsirea ucigaşului e o consecinţă, la fel de banală, a inerţiei în reacţii a societăţii.

 

Astăzi este Ziua Internaţională a Copiilor Dispăruţi. Mass-media vor fi pline de statistici optimiste, de „plecaţi voluntar” de acasă care au fost readuşi în sânul familiei, de sfaturi cu „ce să faci ca să nu ţi se întâmple”…

Despre cei Urmăriţi General în Rai, Poliţia nu va sufla nici un cuvânt. Copiii dispăruţi despre care nu se vorbeşte nu există. Varga Ecaterina, Badea Mihaela Ligia, Sbenghea Nicu Eduard. Sunt poveştile copiilor peste care ne-am aplecat după ani întregi de la dispariţia lor în împrejurări suspecte.

 

Simon Andreea şi Ghioca Elvira sunt alte două cazuri pe care le-am readus în atenţia opiniei publice de-a lungul timpului. E datoria noastră să nu-i uităm pe aceşti copii. Nici pe ei, nici pe aceia care le-au făcut rău.

Începem astăzi serialul „Urmăriţi General în Rai”, pe care l-am scris din respect pentru memoria unor suflete nevinovate. Cu speranţă că mai există pe lumea asta şi procurori, şi poliţişti judiciarişti care cred în meseria lor. Şi cu încredere că Dumnezeu, martorul tuturor faptelor bune şi fărădelegilor de pe lumea asta, va face ca adevărul să iasă la lumină…

 

Adriana Oprea Popescu

Jurnalul Naţional (25 mai 2009)

 

„Moşul” unui băieţel de trei ani

URMÃRIŢI GENERAL ÎN RAI

 

În 2006, Iordache Marian, un băieţel de numai 2 ani din Botoşani a fost răpit şi ucis. După prinderea criminalului, poliţiştii şi-au dat seama că el mai fusese implicat, în 2002, în dispariţia unui copil din Timişoara – Sbenghea Nicu Eduard. Până atunci, în acel dosar bărbatul nu fusese nici măcar suspect. Acum, ancheta bate pasul pe loc.

 

Nicuşor Sbenghea avea 3 ani şi 7 luni când a dispărut din faţa blocului în care locuia, în Timişoara. În dimineaţa zilei de 17 iulie 2002 a ieşit la joacă şi a rămas nesupravegheat pentru aproape o jumătate de oră. De atunci, nu l-a mai văzut nimeni.

 

O POVESTE ÎNCURCATĂ

 

Viorel Sbenghea şi Nicoleta Truşcă, părinţii băieţelului, au fost un cuplu aproape 5 ani. Nu s-au căsătorit, dar au locuit împreună într-o garsonieră de la parterul unui bloc, pe Strada Buziaşului din Timişoara. În decembrie 2001, relaţia dintre cei doi a început să scârţâie. Femeia călca pe-alături, iar bărbatul i-a răbdat escapadele până în primăvară. „În aprilie 2002 i-am pus ţoalele în braţe şi am dat-o afară”, povesteşte Viorel Sbenghea.

A rămas singur cu Nicuşor, pe care îl lăsa ziua în grija unor vecini în vârstă, pentru ca el să poată merge la muncă. Mama n-a plecat prea departe. Şi-a găsit adăpost pe acelaşi palier cu fostul concubin, câteva uşi mai încolo, la moşii băieţelului ei (conform unei tradiţii regionale, moşii sunt ajutoarele naşilor de botez – n.r.) – Aurelia şi Ioan Lazăr. Era prietenă bună cu Aurelia, începuse o relaţie intimă cu fratele lui Ioan, iar Nicuşor crescuse alături de Adelina, fetiţa familiei Lazăr.

Viorel Sbenghea a depus o acţiune în instanţă pentru obţinerea custodiei lui Nicuşor. Voia să-l ia şi să se mute la ţară, în judeţul Dolj, la casa părintească. În septembrie 2002 ar fi avut prima înfăţişare la proces. În vara acelui an, Stela Sbenghea, bunica lui Nicuşor, a venit la Timişoara. „Maică-mea zicea să-l ia la ţară, ca să mă lase şi pe mine mai liber, că lucram la construcţii. Şi să nu mai plătesc pe altcineva să stea cu el”, povesteşte Viorel Sbenghea. La nici o săptămână după sosirea bunicii, Nicuşor a dispărut.

 

FILMUL UNEI ZILE DE COŞMAR

 

Miercuri, 17 iulie 2002, Nicuşor s-a trezit dis-de-dimineaţă. „Era în jur de ora 7:00, că nu plecasem încă eu la lucru”, îşi aminteşte tatăl. „De obicei plecam pe la 7:30-8:00… Şi a cerut să iasă afară. I-am zis că nu e nici un copil afară la ora aia. Eu aveam bicicleta aici pe scară, la bătrânul ăla care îmi mai avea grijă de copil. Am luat-o şi am plecat… Nicoleta, mama copilului, era aici, la prima garsonieră pe dreapta. Era uşa deschisă. Stătea la o vecină. Aia era plecată la ţară şi o lăsase să stea în casa ei. Erau prietene. Eu nu am văzut niciodată uşa deschisă acolo, decât în dimineaţa aia… Maică-mea a îmbrăcat băieţelul pe la ora 9:00, zice… L-a scos afară, i-a dat drumul la copii, până înmuia ea nişte rufe de-ale lui. Când a ieşit, nu l-a mai găsit. Ultima dată l-a văzut vânzătoarea care era atunci la butic aici, cu nişte copii. Maică-mea a crezut că poate a luat-o înainte şi s-a dus spre piaţă. Da’ nu se ducea băiatul singur…”, spune Viorel Sbenghea.

Când bătrâna Stela Sbenghea s-a întors de la cumpărături, a dat nas în nas cu asistenţii sociali de la primărie. Veniseră, chemaţi de Nicoleta Truşcă, să facă o anchetă socială. „Să vadă condiţiile în care stă copilul. Au venit la maică-mea, s-au uitat pe aici, au stat un pic de vorbă cu ea, dup-aia s-au dus la moaşa băiatului aici, i-a mai întrebat şi pe ei… Nu ştiu cât au stat, o oră, două… Când au venit înapoi, femeia de la asistenţă socială a întrebat că unde-i băieţelul, să-l vadă şi ea. Mama a zis că nu ştie, a crezut că s-a dus la mamă-sa. Dar nu era nici acolo. Atunci a început să caute maică-mea… Şi ea (Nicoleta, mama lui Nicuşor – n.r.) ar fi zis – «Uite, doamnă, vezi cum are grijă de copil?». Maică-mea a început să plângă, l-a căutat prin zonă pe aici, pe unde ştia şi ea, că nu era obişnuită cu zona. A trimis nişte băieţi la mine la lucru, să-mi spună. Au ajuns la mine pe la 12:30-13:00. Şi am venit cu bicicleta de la lucru. Eu am zis că sigur Nicoleta l-a luat, că băiatul nu pleca din faţa blocului. M-am dus la uşă la moaşă-sa, am bătut la uşă, mamă-sa era întinsă în pat, stătea lejer. Zic – «Măi, ce-i cu copilul? Unde e?». Ea zice – «Păi, nu ştiu nimica. A fost la tine, du-te şi caută-l! Ce mă-ntrebi pe mine?»”, povesteşte tatăl băieţelului.

La Poliţie au putut face sesizare abia a doua zi dimineaţă. Conform procedurilor de la acea vreme, poliţiştii puteau aştepta până la 48 de ore pentru a înregistra o dispariţie. „Mi-au cerut o poză cu băiatul şi le-am dat-o. Apoi au venit acasă, au fotografiat, au luat amprente…”, îşi aminteşte Viorel Sbenghea primele contacte cu anchetatorii.

Părinţii, rudele, vecinii, moşii şi naşii lui Nicuşor au fost audiaţi în primele săptămâni de cercetări. Viorel şi Nicoleta au fost supuşi şi la testul poligraf. „Detectorul de minciuni” a indicat că femeia ar fi fost nesinceră când a răspuns la întrebările cheie ale interogatoriului. Şi tatăl băiatului crede că fosta lui concubină ştie unde îi e copilul. „Dacă mă întrebaţi pe mine, eu cred că numai ea ar fi putut să-l ia, să-l dea cuiva sau… să-l scoată în afară. Ea a mai avut şi un amant, care zice că era la vamă. Poliţist de frontieră. Altminteri, nu pleca copilul. Să vină cineva străin să-l ia, la 9:00 dimineaţa, ţipa, îl auzea cineva. Dacă vedea ţigani, el fugea, îi era frică. Şi cu altcineva nu se ducea. Erau doamne din bloc care îi ziceau să se ducă cu ele până la butic aicea, să-i cumpere ceva, bomboane, şi nu se ducea. În al doilea rând, copilul meu stătea afară aproape toată ziua, se juca singur, cu copiii de lângă blocuri… Eu veneam seara. Cum de n-a dispărut când era în grija bătrânilor vecini şi tocmai când a venit maică-mea şi a zis că-l ia la ţară a dispărut?”, se întreabă bărbatul. E un munte de om, dar îi dau lacrimile când vorbeşte despre copilul lui. „Tot ce mi-a rămas e speranţa. Nu pot să mă gândesc că Nicuşor nu mai e în viaţă… Tot visez că poate e într-o casă de copii şi într-o zi o să-l găsesc.”

Bărbatul munceşte acum în Germania, la un abator. Vine acasă de două ori pe an. În Timişoara are o concubină care îl aşteaptă în vechea garsonieră. Pune deoparte toţi banii pe care Viorel îi trimite în ţară. „Vrem să strângem bani, să vindem garsoniera şi să cumpărăm un apartament cu două camere. Dacă găsim băiatul, acum e mare, trebuie să aibă camera lui”, spune tatăl lui Nicuşor şi, pentru o clipă, ochii i se luminează ca după un vis frumos.

În comuna Carpen din judeţul Dolj, Stela Sbenghea, bunica băieţelului dispărut, se roagă în fiecare zi în faţa icoanei pentru o minune. Nu şi-a iertat nici acum faptul că Nicuşor a dispărut când era în grija ei. Când i-am spus la telefon de ce vrem să discutăm cu ea, a izbucnit în plâns – „L-aţi găsit, doamnă? Aşa e că l-aţi găsit?”.

 

ANCHETĂ DETURNATĂ

 

Principalul suspect al poliţiştilor din Timişoara a fost, de la începutul anchetei, Nicoleta Truşcă. Femeia se încurcase cu mai mulţi bărbaţi şi, spun anchetatorii, nu părea prea afectată de dispariţia lui Nicuşor. În plus, testul Poligraf o dovedise „nesinceră”. „I-am luat o mulţime de declaraţii, am ajuns la un moment dat să facem şi filaj pe urmele ei, doar-doar vom găsi copilul… Dar n-am ajuns la nici un rezultat”, spune comisarul Adrian Cioară, şeful compartimentului Urmăriri din cadrul IPJ Timiş. Timp de peste patru ani s-au jucat poliţiştii de-a şoarecele şi pisica. La sfârşitul lui septembrie 2006, ancheta a luat însă o cu totul altă turnură. O crimă petrecută în celălalt capăt al ţării a schimbat cursul cercetărilor şi principalul suspect în dosarul Sbenghea.

 

CRIMĂ DIN GELOZIE

 

Roxana Iordache locuieşte în comuna Hăneşti din judeţul Botoşani. În 2005 îşi câştiga banii prostituându-se. Avusese o relaţie cu un bărbat din Săveni, oraşul cel mai apropiat de Hăneşti, se despărţise de el şi creştea singură un copil din flori – pe Marian.

În 2006 l-a cunoscut pe Ioan Lazăr. Bărbatul, cu peste 20 de ani mai în vârstă decât ea, îi devenise client fidel. I-a propus să renunţe la prostituţie şi să înceapă o relaţie cu el. Tânăra a acceptat şi, spuneau oamenii din sat, o vreme cei doi s-au înţeles bine. Locuiau împreună la Hăneşti, în aceeaşi casă cu mama şi cei doi fraţi ai Roxanei Iordache.

Vineri, 29 septembrie 2006, Marian Iordache, băieţelul de 2 ani al Roxanei, a dispărut din curtea casei. Mama îl lăsase cu fraţii ei şi plecase la Săveni, la fostul ei concubin. Cei doi adolescenţi au lăsat copilul jucându-se şi au plecat la barul din comună, pentru o jumătate de oră de biliard. Când s-au întors, nu l-au mai găsit. După ce l-au căutat prin casă şi prin grădină, s-au dus la Poliţie împreună cu Ioan Lazăr şi au sesizat dispariţia.

Roxana Iordache l-a bănuit de la început pe Lazăr că îi luase copilul, ca să o sperie. „Era gelos rău de tot. Îmi făcea scandal. Voiam să plec în Italia cu cel din Săveni. În ziua când a dispărut Mari, mi-a dispărut şi paşaportul. Sigur el l-a luat, ca să nu plec… Mi-e frică să nu-l fi luat tot el şi pe copil, pentru că de-atunci îmi repetă într-una să stau liniştită, că apare. De unde e el aşa sigur?”, povestea mama lui Marian la două zile după dispariţie.

Şi Roxana, şi fraţii ei, dar şi Ioan Lazăr au fost supuşi testului poligraf. Ultimul dintre ei a fost singurul care l-a picat. Paşaportul Roxanei Iordache a fost găsit pe malul iazului din Hăneşti. Băieţelul ei a fost căutat de poliţişti, jandarmi, pompieri şi voluntari în zona comunei timp de 3 zile. Trupul lui a fost găsit la 19 octombrie, într-un puţ dezafectat, la 17 kilometri de locul dispariţiei. Zăcea printre animalele moarte, aruncate de localnici. Mâinile şi picioarele îi fuseseră tăiate, ochii îi fuseseră scoşi, iar limba smulsă. Mama a reuşit să-l recunoască după păr. Imediat după găsirea cadavrului, po-liţiştii au început căutările în subsolul blocului din Săveni, unde Lazăr avea un apartament la parter. Au găsit hanoracul cu care fusese îmbrăcat Marian Iordache în ziua dispariţiei, iar în buzunarul acestuia, ochii micuţului.

Anchetatorii botoşăneni povesteau, în timpul anchetei, că ucigaşul lui Marian Iordache mai fusese implicat în dispariţia unui copil, cu câţiva ani în urmă, la Timişoara. Acolo însă, copilul nu a mai fost găsit niciodată.

Ioan Lazăr, criminalul din Botoşani, era unul şi acelaşi cu Ioan Lazăr, moşul lui Nicuşor Sbenghea, din Timişoara. Până la tragedia din Moldova însă, nici un poliţist din Banat nu i-a luat lui Lazăr mai mult de o declaraţie în dosarul acelei dispariţii.

 

ASEMĂNĂRI ŞI ÎNTREBĂRI FĂRĂ RĂSPUNS

 

„Nu l-am luat în calcul pe Lazăr ca suspect decât după crima din Moldova”, mărturiseşte comisarul Adrian Cioară, de la IPJ Timiş. „După ce ne-au transmis colegii ce s-a întâmplat acolo, am luat de la capăt cercetările”, mai spune poliţistul. La Botoşani, Lazăr îşi amenajase în apartament o crescătorie de porumbei. La Timişoara, poliţiştii nu făcuseră nici o percheziţie în garsoniera care aparţinuse familiei Lazăr. S-au dus să o vadă în 2006. Au descoperit că bărbatul crescuse porumbei şi aici şi că îşi făcuse un tunel din baia locuinţei până într-o boxă din subsolul blocului, unde creştea iepuri. „Am scos toată apa şi dejecţiile din subsolul inundat, cu o vidanjă, dar n-am reuşit să găsim nimic”, spune comisarul Cioară. Nici cu Lazăr n-au reuşit să mai vorbească. Imediat după găsirea cadavrului copilului din Botoşani, Lazăr a susţinut că nu are nici o legătură cu crima. Apoi a intrat în silentio stampa. A refuzat categoric să dea vreo declaraţie la Parchet şi n-a vrut să vorbească nici în instanţă. „Nu spunea decât un singur lucru – că nu i-a făcut nimic copilului”, povesteşte Aurel Simion, procurorul care a anchetat crima de la Botoşani.

 

PROFIL DE CRIMINAL

 

Ioan Lazăr este originar din judeţul Dolj. E recidivist. Înainte de 1989 a fost condamnat la 2 ani de închisoare pentru vătămare corporală. După dispariţia lui Nicuşor Sbenghea din Timişoara, i-a interzis Aureliei, soţia lui, să mai vorbească cu mama băieţelului. La scurt timp, cei doi s-au despărţit. Femeia a plecat împreună cu fiica lor în Săveni, judeţul Botoşani, acolo unde se născuse. Lazăr a urmat-o. Ce s-a întâmplat între ei nu ştie nimeni. Vecinii din Timişoara spun că se certau din când în când, ca orice cuplu, dar nu au auzit niciodată scandaluri mari din locuinţa lor. Aurelia Lazăr n-a stat mult timp la Săveni. Şi-a luat fetiţa şi a plecat în Italia.

Viorel Sbenghea spune că a aflat cu surprindere, de la televizor, despre crima din Botoşani. „Nu mi-aş fi putut închipui niciodată că ar putea să facă aşa ceva. După cât îl cunoşteam eu… Era un om calm… Era bun… Mai făcuse el ceva puşcărie pentru o bătaie sau aşa ceva. Dar era un om calm. Cu nevastă-sa n-am auzit certuri. Poate se certau şi ei acolo în casă, ca oamenii, dar nu i-am văzut aşa… distanţi. N-a ştiut nimeni de ce s-au despărţit. N-au spus la nimeni. Noi, eu şi el, nu aveam o relaţie foarte bună. Deh, frate-su se încurcase cu Nicoleta… Dar el era sociabil. Vorbea cu oamenii. Nu părea un om aşa… distant… închis…”, îşi aminteşte bărbatul.

Nicoleta Truşcă a plecat, de aproape doi ani, în Italia la muncă. Ne-a povestit prin telefon că nu l-ar fi crezut niciodată pe Lazăr în stare de crimă. „Era moşul băiatului meu… Nicuşor a crescut alături de fetiţa lor. Eram vecini… M-au ţinut la ei după ce m-am despărţit de tatăl lui Nicuşor. Nu puteam să bănuiesc nimic. Eu cu el n-am avut nici o treabă. Nici el n-a încercat niciodată nimic cu mine. Eram prietenă bună cu soţia lui”, spune femeia.

În Botoşani, Ioan Lazăr nu avea prieteni. Poliţiştii spun că rupsese orice legătură şi cu părinţii lui, care locuiau în judeţul Dolj. Pe Roxana Iordache, mama băieţelului omorât, o cunoştea de 3 luni. Începuse o relaţie cu ea după ce i-a plătit, de câteva ori, serviciile sexuale.

După dispariţia lui Marian Iordache, poliţiştii botoşăneni l-au reţinut 24 de ore pentru întreţinere de relaţii sexuale cu o minoră de 13 ani. Fapta se petrecuse cu câteva luni înainte, în iulie 2006, se pare cu consimţământul fetei.

Psihologii care i-au evaluat discernământul lui Lazăr au stabilit că are un IQ de 80-90, dublă personalitate şi că, pentru el, oamenii nu sunt decât nişte obiecte. Lucruri care îi aparţin sau nu. Pe Roxana Iordache o considera posesiunea lui. Şi a fost în stare de crimă atunci când aceasta l-a ameninţat că îl părăseşte.

După descoperirea cadavrului lui Marian Iordache, Ioan Lazăr a fost arestat sub acuzaţia de omor calificat. A fost condamnat de Tribunalul Botoşani la 30 de ani de închisoare. A făcut apel, iar instanţa care l-a judecat la Suceava i-a redus pedeapsa la 25 de ani. Recursul se judecă în prezent, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pe parcursul proceselor, Lazăr a intrat de câteva ori în greva foamei în semn de protest pentru judecarea sa în stare de arest preventiv şi a depus mai multe acţiuni pentru suspendarea acestei măsuri. Nici una dintre instanţe nu s-a lăsat impresionată.

Dosarul dispariţiei lui Nicuşor Sbenghea s-a aflat, în urmă cu câteva săptămâni, la Inspectoratul General al Poliţiei Române, pentru analiză. „De la Bucureşti s-a dispus reaudierea tuturor celor implicaţi, audierea lui Lazăr şi stabilirea profilului ADN al copilului. O să ne plece în curând un coleg în Italia şi îl vom ruga să ia un kit ADN de la mamă, care e acolo”, spune comisarul Adrian Cioară. Deşi cunosc mobilul crimei de la Botoşani, poliţiştii timişoreni spun că nu ştiu de ce l-ar fi răpit Lazăr pe Nicuşor Sbenghea. „Noi n-am stabilit că ar fi fost vreo relaţie între mama băiatului şi Lazăr. Deci nu ştim dacă e vorba tot de gelozie…”, spune comisarul Cioară.

Deşi este vorba despre o dispariţie în condiţii suspecte, dosarul Sbenghea nu a fost preluat de un procuror. Asta înseamnă că, procedural, poliţiştii de la IPJ Timiş sunt limitaţi în acţiunile pe care le fac în anchetă. Acum, ei lucrează sub coordonarea şefilor de la Bucureşti. „Nu ştim decoamdată ce s-a întâmplat.

Nu avem indicii că ar fi vorba despre omor sau ceva asemănător, ca să solicităm coordonarea unui procuror”, susţine comisarul Adrian Cioară. Pentru percheziţia domiciliară făcută la 4 ani după dispariţia lui Nicuşor Sbenghea în fosta locuinţă a lui Ioan Lazăr din Timişoara, poliţiştii nu au avut mandat. „Am discutat cu proprietara actuală a garsonierei, iar ea ne-a dat voie să intrăm să facem percheziţia. N-a fost nevoie de acte procedurale”, mai spune poliţistul.

 

„De obicei plecam pe la 7:30-8:00… Nicuşor a cerut să iasă afară. I-am zis că nu e nici un copil afară la ora aia. Eu aveam bicicleta aici pe scară, la bătrânul ăla care îmi mai avea grijă de copil. Am luat-o şi am plecat… Nicoleta, mama copilului, era aici, la prima garsonieră pe dreapta. Era uşa deschisă. Stătea la o vecină. Maică-mea a îmbrăcat băieţelul pe la ora 9:00, zice… L-a scos afară, i-a dat drumul la copii, până înmuia ea nişte rufe de-ale lui. Când a ieşit, nu l-a mai găsit. Ultima dată l-a văzut vânzătoarea care era atunci la butic aici, cu nişte copii. Maică-mea a crezut că poate a luat-o înainte şi s-a dus spre piaţă. Da’ nu se ducea băiatul singur…”,

Viorel Sbenghea

 

„Era gelos rău de tot. Îmi făcea scandal. Voiam să plec în Italia cu cel din Săveni. În ziua când a dispărut Mari, mi-a dispărut şi paşaportul. Sigur el l-a luat, ca să nu plec… Mi-e frică să nu-l fi luat tot el şi pe copil, pentru că de-atunci îmi repetă într-una să stau liniştită, că apare. De unde e el aşa sigur?”,

Roxana Iordache

 

Andreea Sminchişe

Jurnalul Naţional (29 mai 2009)

 

Ioan Lazăr

 

 

Răpirile

1174492_59327093

Dispariţii grave – răpiţi

şi ucişi pentru sex

 

Răpirile sunt cele mai grave dispariţii. De obicei, agresorul este o cunoştinţă a copilului. Vecin, prieten de familie, rudă.

De ce sunt răpiţi copii? Pentru recompensă sau din răzbunare, pentru profit financiar (adopţii pe piaţa neagră, exploatare sexuală, cerşetorie), pentru a obţine o satisfacţie sexuală sau din dorinţa de a ucide. Conform unui studiu făcut de Departamentul de Justiţie al SUA (NISMART), 2/3 din răpiri au ca motivaţe agresiunea sexuală a victimei.

Agresorii acţionează într-un spaţiu pe care-l cunosc bine şi unde se simt în siguranţă. Un studiu întocmit de FBI arată că în 63% din cazurile în care răpitorul e o cunoştinţă a copilului, agresiunea se produce lângă domiciliul victimei. Răpitorul – persoană străină acţionează cu predilecţie (58%) în spaţiu deschis (stradă, parc, locuri publice). Cele mai multe crime împotriva copiilor se petrec după-amiaza. Răpirile nu fac nici ele excepţie: 80% dintre ele se întâmplă între orele 12:00 – 24:00.

FBI atrage atenţa că răpirile comise de cunoştinţe ale minorului (rude, prieteni, vecini…) sunt mai frecvente şi mult mai violente decât răpirile comise de străini. Copiii cred adesea că pot recunoaşte uşor un răpitor. „E o persoană oribilă care oferă cadouri”. Nu e deloc aşa. În cazul răpirilor urmate de crimă din România (Andreea Dodan, Larisa Chelaru, Bila Adina, Claudia Mihai, Ionela Hurdela, Narcisa Huştiu) răpitorii erau persoane cunoscute, în care părinţii victimei aveau încredere.

Potenţialele victime şi agresorii lor interacţionează în timpul unor activităţi obişnuite. Agresiunea apare din interacţiunea între un delicvent motivat, o ţintă disponibilă şi absenţa unui părinte vigilent care să o împiedice.

 

Cum arată răpitorii de copii?

 

Conform studiului FBI, sunt în general bărbaţi şi tind să-şi aleagă victima din aceeaşi etnie. Modul în care este comisă infracţiunea variază în funcţie de motivaţie şi de relaţia pe care o au cu victima. Majoritatea agresorilor care şi-au asasinat victimele au antecedente în violenţă.

Vârsta medie a răpitorilor de copii este de 27 de ani. Sunt cel mai adesea celibatari (85%), jumătate din ei trăiesc singuri sau cu părinţii lor, jumătate nu au un loc de muncă sau prestează munci necalificate. Sunt persoane cunoscute ca având probleme legate de sex, alcool sau probleme psihologice, oameni marginalizaţi social. Cei mai mulţi dintre ei şi-au schimbat adesea domiciliul.

Un copil răpit este ucis, cel mai adesea, în primele trei ore după dispariţia sa. Prin asfixie, după ce, în cele mai multe cazuri, a fost abuzat sexual. Statististicile FBI spun că 44% din victime au fost ucise în mai puţin de-o oră de la răpire, iar 74% – în primele trei ore.

După ce a ucis copilul, răpitorul ascunde cadavrul. Cel mai adesea, într-o zonă rurală, la mai puţin de 2 km de domiciliul victimei. Doar 5% din victime au fost descoperite în casa ucigaşului. Studiul realizat de Departamentul de Justiţie al SUA arată că în 72% din cazuri distanţa de la locul crimei până la locul în care este ascuns cadavrul e mai mică de 7 m.

 

Care este profilul victimei ?

 

Cei mai expuşi sunt copiii între 6 şi 10 ani, în special fetele. În această etapă a dezvoltării lor, copiii sunt mai puţin supravegheaţi de părinţi. Studiul realizat de Departamentul de Justiţie al SUA arată că „victima, în majoritatea răpirilor, era un copil obişnuit, care ducea o viaţă normală, într-o familie normală. 76% din ele erau fete. În 80% din cazuri, contactul iniţial între victimă şI răpitor a avut loc la mai puţin de 400 de m de casa victimei”.

Nu există însă un profil standard al victimei. Răpitorii acţionează atunci când apare oportunitatea. În consecinţă, toţi copiii sunt expuşi riscului şi trebuie protejaţi. Copiii care nu au încredere în ei şi cei care petrec mult timp nesupravegheaţi sunt însă mai vulnerabili.

 

Cum să preveniţi

 

Vorbiţi-i copilului dumneavoastră despre cum se poate apăra de pericole. Nu dându-i sentimentul că trăieşte într-o lume total nesigură, ci mărindu-i încredea în forţele proprii şi în capacitatea de a lua decizii corecte.

Învăţaţi-vă copilul că nu are voie, indiferent de motiv, să plece cu cineva, fără să vă ceară permisiunea. Încearcaţi să aflaţi, din diverse contexte, dacă urmează acest sfat şi vedeţi ce anume îl atrage să nu facă acest lucru. Aflaţi astfel care e punctul lui vulnerabil. Copilul trebuie să ştie că e necesar să vă anunţe dacă cineva îi cere să-l ajute, îi oferă dulciuri sau daruri, devine prietenos prin orice metode. Trebuie să ştie că un adult nu are nevoie niciodată de ajutorul unui copil. Nici să-şi caute un animal pierdut, nici să găsească o adresă. Şi că cel care cere ajutorul îi întinde o capcană pe care el e destul de isteţ ca să o evite.

Nu vă trimiteţi copilul la cumpărături după lăsarea întunericului. Nici măcar la buticul din faţa blocului! Învăţaţi-vă copilul să meargă şi să vină de la şcoală în grup, indiferent de vârsta pe care o are. Învăţaţi-vă copilul să vă spună dacă se simte în nesiguranţă cu oricine, fie el membru al familiei, prieten sau străin. Învăţaţi-l să spună NU şi aveţi încredere în instinctul lui. Dacă nu vrea să fie pupat sau îmbrăţişat de cineva, nu înseamnă că e nepoliticos, ci că nu se simte confortabil. Încurajaţi-l să-şi exercite dreptul de a spune NU. Învăţaţi-l ca, dacă cineva foloseşte forţa pentru a-l reţine, să ţipe cu putere, să bată din picioare, să strige. Asta îl va face pe agresor să renunţe.

Nu permiteţi nici unui necunoscut să vă fotografieze copilul, la plajă, în parc, pe stradă. Cei care au motive profesionale să facă asta se vor legitima înainte şi vă vor cere permisiunea. Nu vă îmbrăcaţi copilul cu haine sau accesorii pe care e înscripţionat numele lui, pentru că el va tinde să acorde atenţie celor care îl strigă pe nume. Dacă îl lăsaţi singur acasă, asiguraţi-vă că nu spune şi altora că e singur, că nu va deschide uşa nimănui şi că poate apela la 112 în caz de urgenţă.

 

Situaţii de evitat

 

Într-un ghid editat în SUA, Beverly Huttinger („Asociaţia Naţională pentru Copiii Dispăruţi”) enumeră situaţiile în care copiii pot deveni ţinte ale răpitorilor: merge singur la şcoală şi de şcoală acasă; se joacă în parc sau în locuri publice până seara târziu sau se joacă fără a fi supravegheat, indiferent de oră; trece prin spaţii izolate şi/sau neiluminate (scări, coridoare); merge singur într-un centru comercial sau în alte locuri publice aglomerate.

 

Jurnalul Naţional (23 mai 2007)