Copii rãpiţi pentru organe

 

Vã dau o veste bunã şi un rea. Nu existã niciun caz real de copii rãpiţi pentru organe. Existã însã mai multe cazuri de copii rãpiţi, abuzaţi sexual şi ucişi. Bazaconia cu „l-au luat din braţele mamei, i-au scos ficatul şi l-au abandonat cu flori pe piept” e o legendã urbanã fãrã niciun sâmbure de adevãr.

„Modus operandi”: „abordeazã copilul pe stradã, la ieşirea de la grãdiniţã sau de la şcoalã, sau unde are obiceiul sã se joace. Îl întreabã ceva, o adresã sau altceva despre care copilul ar trebui sã ştie, îl cheamã mai aproape de maşinã, iar acolo încearcã sã îl urce în maşinã fie cu vorba bunã (sã îi conducã sã le arate adresa, care este aleasã deliberat aproape), fie cu forţa, daca nu e nimeni prin preajmã. Îl anesteziazã imediat cu o cârpã înmuiatã cu cloroform – pusã pe gurã, apoi îl transportã la „baza de operaţiuni”, de obicei o dubã, în care urcã copilul leşinat. Acolo, un mãcelar anesteziazã copilul şi mai puternic, îl taie, îi scoate rapid toate organele care pot fi folosite la transplant, apoi copilul mort este bãgat într-un sac de gunoi şi aruncat la o ghenã de gunoi sau la groapa de gunoi. Organele sunt pãstrate la gheaţã şi duse peste graniţã, unde sunt vândute pe piaţa neagrã de organe. De obicei, operaţiile au loc în clinici private din Israel, unde legislaţia nu pune prea multe întrebari privind provenienţa organelor de transplant. Pentru un astfel de organ, se plãteste între 3 şi 30 de mii de euro, în funcţie de gradul de compatibilitate (şi raritatea organului respectiv în bazele de organe) cu pacientul la care se face transplantul.”

E scheletul informaţional pe care se brodeazã apoi, în funcţie de imaginaţia povestitorului. Un bullsheet. Fraierii de la Smurd, care transportã cu elicopterele organele prelevate de la donatori aflaţi în moarte clinicã spre beneficiarii cãrora li s-au fãcut sute de teste de compatibilitate, se grãbesc inutil, de vreme de organul rezistã pânã-n Israel într-o gãleatã cu gheaţã. Chirurgul care preleveazã organul ce urmeazã a fi transplantat e un tipicar cusurgiu, de vreme ce orice mãcelar poate face asta. Naivul care asigurã condiţia asepticã a sãlii de operaţie e un pãcãlici, de vreme ce prelevarea organelor poate fi fãcutã în orice dubiţã. A, am înţeles, e dubiţa neagrã ş-atunci însãşi prezenţa lui Ninja autentificã lipsa oricãror microbi în zonã. Dacã vã imaginaţi cã transplantul de organe se poate face ca-n desene animate, puteţi sã credeţi în legenda spintecãtorilor de copii.

De şase ani de zile mã ocup însã de copii dispãruţi. Visez copii dispãruţi, le ştiu fizionomia, numele şi semnele particulare pe de rost. Le urmãresc cazurile, peste luni şi ani, ştiu care a fost gãsit, cum, unde, cine şi de ce. N-am avut în acest an niciun caz de copil reclamat dispãrut din zonele unde circulã aceste poveşti. N-am avut niciun copil dispãrut şi gãsit eviscerat (nici cu flori pe piept, nici cu bani în gurã). N-am avut nici un copil dispãrut şi adus apoi în faţa uşii casei, ras în cap şi fãrã un rinichi. Mai nou, aflãm la Jurnalul Naţional de toate dispariţiile de copii, în acelaşi timp cu poliţia. Oamenii ne sunã şi ne spun: „din parcul cutare a fost rãpit un copil de 7 ani” (nu a dispãrut, a fost rãpit!). Panã acum, toţi acesti copii au fost gãsiţi, niciunul dintre ei n-a fost victima infracţiunii de lipsire de libertate, niciunul n-avea vreun organ lipsã. Se rãtãciserã. Dispariţiile de copii sunt mult mai simple şi mult mai tragice decat vã puteti imagina.

Vestea tristã e ca existã copii rãpiţi în Romania. Mulţi dintre ei nu mai sunt gãsiţi niciodatã. Au fost victime ale unor psihopaţi care i-au abuzat şi i-au ucis. Vreţi, ca jurnalişti, subiecte dramatice? Luaţi de-aici: https://copiidisparuti.wordpress.com. E fãrã imagini de la pastatas, deocamdatã. Dar aveţi povesti dramatice, poze îndoite şi îngãlbenite de vreme, lacrimi de pãrinţi.

Legenda copiilor rãpiţi pentru organe e o minciunã sfruntatã. Gândiţi-vã, dacã s-ar fi gasit un singur copil mort şi tãiat pe piept, presa, avidã dupã morbid, n-ar fi ratat înmormantarea lui. E ultimul argument care-mi vine-n minte… Aveţi însã grijã de copiii voştri! Rãul existã, chiar daca nu umblã cu ambulanţa neagrã!

 Adriana Oprea – Popescu
(„Jurnalul Naţional”)

 

Răpirile

1174492_59327093

Dispariţii grave – răpiţi

şi ucişi pentru sex

 

Răpirile sunt cele mai grave dispariţii. De obicei, agresorul este o cunoştinţă a copilului. Vecin, prieten de familie, rudă.

De ce sunt răpiţi copii? Pentru recompensă sau din răzbunare, pentru profit financiar (adopţii pe piaţa neagră, exploatare sexuală, cerşetorie), pentru a obţine o satisfacţie sexuală sau din dorinţa de a ucide. Conform unui studiu făcut de Departamentul de Justiţie al SUA (NISMART), 2/3 din răpiri au ca motivaţe agresiunea sexuală a victimei.

Agresorii acţionează într-un spaţiu pe care-l cunosc bine şi unde se simt în siguranţă. Un studiu întocmit de FBI arată că în 63% din cazurile în care răpitorul e o cunoştinţă a copilului, agresiunea se produce lângă domiciliul victimei. Răpitorul – persoană străină acţionează cu predilecţie (58%) în spaţiu deschis (stradă, parc, locuri publice). Cele mai multe crime împotriva copiilor se petrec după-amiaza. Răpirile nu fac nici ele excepţie: 80% dintre ele se întâmplă între orele 12:00 – 24:00.

FBI atrage atenţa că răpirile comise de cunoştinţe ale minorului (rude, prieteni, vecini…) sunt mai frecvente şi mult mai violente decât răpirile comise de străini. Copiii cred adesea că pot recunoaşte uşor un răpitor. „E o persoană oribilă care oferă cadouri”. Nu e deloc aşa. În cazul răpirilor urmate de crimă din România (Andreea Dodan, Larisa Chelaru, Bila Adina, Claudia Mihai, Ionela Hurdela, Narcisa Huştiu) răpitorii erau persoane cunoscute, în care părinţii victimei aveau încredere.

Potenţialele victime şi agresorii lor interacţionează în timpul unor activităţi obişnuite. Agresiunea apare din interacţiunea între un delicvent motivat, o ţintă disponibilă şi absenţa unui părinte vigilent care să o împiedice.

 

Cum arată răpitorii de copii?

 

Conform studiului FBI, sunt în general bărbaţi şi tind să-şi aleagă victima din aceeaşi etnie. Modul în care este comisă infracţiunea variază în funcţie de motivaţie şi de relaţia pe care o au cu victima. Majoritatea agresorilor care şi-au asasinat victimele au antecedente în violenţă.

Vârsta medie a răpitorilor de copii este de 27 de ani. Sunt cel mai adesea celibatari (85%), jumătate din ei trăiesc singuri sau cu părinţii lor, jumătate nu au un loc de muncă sau prestează munci necalificate. Sunt persoane cunoscute ca având probleme legate de sex, alcool sau probleme psihologice, oameni marginalizaţi social. Cei mai mulţi dintre ei şi-au schimbat adesea domiciliul.

Un copil răpit este ucis, cel mai adesea, în primele trei ore după dispariţia sa. Prin asfixie, după ce, în cele mai multe cazuri, a fost abuzat sexual. Statististicile FBI spun că 44% din victime au fost ucise în mai puţin de-o oră de la răpire, iar 74% – în primele trei ore.

După ce a ucis copilul, răpitorul ascunde cadavrul. Cel mai adesea, într-o zonă rurală, la mai puţin de 2 km de domiciliul victimei. Doar 5% din victime au fost descoperite în casa ucigaşului. Studiul realizat de Departamentul de Justiţie al SUA arată că în 72% din cazuri distanţa de la locul crimei până la locul în care este ascuns cadavrul e mai mică de 7 m.

 

Care este profilul victimei ?

 

Cei mai expuşi sunt copiii între 6 şi 10 ani, în special fetele. În această etapă a dezvoltării lor, copiii sunt mai puţin supravegheaţi de părinţi. Studiul realizat de Departamentul de Justiţie al SUA arată că „victima, în majoritatea răpirilor, era un copil obişnuit, care ducea o viaţă normală, într-o familie normală. 76% din ele erau fete. În 80% din cazuri, contactul iniţial între victimă şI răpitor a avut loc la mai puţin de 400 de m de casa victimei”.

Nu există însă un profil standard al victimei. Răpitorii acţionează atunci când apare oportunitatea. În consecinţă, toţi copiii sunt expuşi riscului şi trebuie protejaţi. Copiii care nu au încredere în ei şi cei care petrec mult timp nesupravegheaţi sunt însă mai vulnerabili.

 

Cum să preveniţi

 

Vorbiţi-i copilului dumneavoastră despre cum se poate apăra de pericole. Nu dându-i sentimentul că trăieşte într-o lume total nesigură, ci mărindu-i încredea în forţele proprii şi în capacitatea de a lua decizii corecte.

Învăţaţi-vă copilul că nu are voie, indiferent de motiv, să plece cu cineva, fără să vă ceară permisiunea. Încearcaţi să aflaţi, din diverse contexte, dacă urmează acest sfat şi vedeţi ce anume îl atrage să nu facă acest lucru. Aflaţi astfel care e punctul lui vulnerabil. Copilul trebuie să ştie că e necesar să vă anunţe dacă cineva îi cere să-l ajute, îi oferă dulciuri sau daruri, devine prietenos prin orice metode. Trebuie să ştie că un adult nu are nevoie niciodată de ajutorul unui copil. Nici să-şi caute un animal pierdut, nici să găsească o adresă. Şi că cel care cere ajutorul îi întinde o capcană pe care el e destul de isteţ ca să o evite.

Nu vă trimiteţi copilul la cumpărături după lăsarea întunericului. Nici măcar la buticul din faţa blocului! Învăţaţi-vă copilul să meargă şi să vină de la şcoală în grup, indiferent de vârsta pe care o are. Învăţaţi-vă copilul să vă spună dacă se simte în nesiguranţă cu oricine, fie el membru al familiei, prieten sau străin. Învăţaţi-l să spună NU şi aveţi încredere în instinctul lui. Dacă nu vrea să fie pupat sau îmbrăţişat de cineva, nu înseamnă că e nepoliticos, ci că nu se simte confortabil. Încurajaţi-l să-şi exercite dreptul de a spune NU. Învăţaţi-l ca, dacă cineva foloseşte forţa pentru a-l reţine, să ţipe cu putere, să bată din picioare, să strige. Asta îl va face pe agresor să renunţe.

Nu permiteţi nici unui necunoscut să vă fotografieze copilul, la plajă, în parc, pe stradă. Cei care au motive profesionale să facă asta se vor legitima înainte şi vă vor cere permisiunea. Nu vă îmbrăcaţi copilul cu haine sau accesorii pe care e înscripţionat numele lui, pentru că el va tinde să acorde atenţie celor care îl strigă pe nume. Dacă îl lăsaţi singur acasă, asiguraţi-vă că nu spune şi altora că e singur, că nu va deschide uşa nimănui şi că poate apela la 112 în caz de urgenţă.

 

Situaţii de evitat

 

Într-un ghid editat în SUA, Beverly Huttinger („Asociaţia Naţională pentru Copiii Dispăruţi”) enumeră situaţiile în care copiii pot deveni ţinte ale răpitorilor: merge singur la şcoală şi de şcoală acasă; se joacă în parc sau în locuri publice până seara târziu sau se joacă fără a fi supravegheat, indiferent de oră; trece prin spaţii izolate şi/sau neiluminate (scări, coridoare); merge singur într-un centru comercial sau în alte locuri publice aglomerate.

 

Jurnalul Naţional (23 mai 2007)