Uciderea unui copil – tratată cu NUP de un procuror fricos

URMÃRIŢI GENERAL ÎN RAI

 

Badea Mihaela Ligia, o fetiţă de 3 ani şi 6 luni, a fost răpită, în februarie ’90, de tatăl ei. După ce a încercat, fără succes, să o vândă bunicilor materni pe 10.000 de lei, Badea Gheorghe a păstrat-o şi a crescut-o numai în palme. În urma unei bătăi, tatăl şi-a ucis fetiţa. I-a ascuns cadavrul şi, deşi fapta e probată prin recunoaşterea ei de autori şi alte două martore, procurorul a pus NUP pe dosar. Fetiţa ucisă figurează în continuare ca fiind copil dispărut…

 

Fetiţa a fost ucisă în după amiaza zilei de 2 martie 1991. Vreme de un an de zile, deşi aveau indicii cu privire la suspiciunea de omor, poliţiştii n-au obţinut nici o probă. Abia în aprilie 1992, audiat pentru comiterea altor infracţiuni cu violenţă (viol şi vătămare corporală) Badea Gheorghe a mărturisit că a omorât fetiţa. Pe 5 mai 1992, mama lui, martoră la tragedie şi compice la ascunderea cadavrului, face un denunţ la poliţie. Pe 3 iunie 1992, „dovedită” la testul poligraf, cea de-a doua martoră cedează şi dă declaraţii complete anchetatorilor.

 

Singurul proces verbal: de reconstituire şi căutare

 

După ce a obţinut aceste trei mărturisiri, procurorul Poenaru a trecut la reconstituirea faptei, care a avut loc pe 7 iulie 1992, la un an şi patru luni de la dispariţia copilei. Reconstituire a rămas consemnată printr-un proces-verbal şi câteva fotografii cu cei trei ieşind din casă, apoi mergând pe drumul pe care pretind că l-au parcurs până pe ceair (câmpul din marginea satului situat în zona inundabilă a Dunării – n.r.). Casa cu pricina e despărţită de ceair printr-un drum şi-un şir de case. Ca să ajungă pe câmp, cei trei ar fi putut fie să trecă prin curtea vreunui vecin şi, apoi, de acolo, să coboare o pantă destul de abruptă, fie să ocolească pe drum casele aflate între ei şi câmp, distanţă de circa un sfert de ceas de mers pe jos. Timp în care chiar şi noaptea, la ţară – unde oamenii ies în curte să-şi facă nevoile -, aveau mari şanse să fie văzuţi. Dar, ori au avut noroc, ori n-au îngropat copilul pe ceair şi ar fi fost necesar un ochi mai ager aruncat chiar în curtea lor sau în casă.
„În zona indicată de cei trei s-au efectuat sondaje şi săpături şi s-au efectuat verificări cu detectorul de metale dar fără niciun rezultat”, s-a consemnat în procesul verbal. Detectorul de metale a fost folosit nu pentru a fi găsită fetiţa, ci cazmaua despre care Constantin Nastasia spunea că Badea ar fi aruncat-o într-un canal de irigaţii. La poligraf, lui Badea i s-a pus întrebarea: „ai aruncat cazmaua în canalul de irigaţii?”, el a răspuns „nu” şi „nu s-a remarcat prezenţa unor note ale comportamentului simulat”, după cum a specificat psihologul Chesnoiu. Mai mult, pentru găsirea cazmalei au fost aduşi şi doi scafandri militari, care au căutat în canal, „negăsindu-se nici un obiect care să intereseze cercetarea”, după cum se precizează în încheierea procesului verbal de reconstituire dar şi căutarea fetei. Este ultimul act procedural anexat la dosar.

Cu toate acestea, procurorul Traian Poenaru susţine că au mai fost şi alte căutări. „Nu se consemnează orice acţiune”, susţine el. „Nu mai ştiu ce acte s-au făcut, că eu am participat după ce el a recunoscut că a îngropat-o. Ãsta e doar un proces verbal (cel de reconstituire – practic, singurul existent în dosar), dar noi am fost de mai multe ori. Găsisem şi un specialist care prin nu ştiu ce metode zicea că găseşte şi petrol.” Dar pe fetiţă n-a găsit-o. Şi nici petrol. „S-a căutat atunci şi cu câine de cadavru” a continuat procurorul „a fost o mare desfăşurare de forţe. S-a căutat şi în grădină”. Însă toate acestea scotociri nu apar în dosar, nici măcar menţionate în treacăt, fapt cel puţin ciudat într-o ţară în care pentru fiecare agrafă de birou se face câte un proces-verbal… Aşa că ne îndoim, justificat, că ele au fost aidoma în realitate.

Procurorul Poenaru susţine şi că nu mai există acte făcute de el în dosar deoarece, de la 1 iulie 1993, domnia sa s-a mutat de la Parchetul Tribunalului la cel al Curţii de Apel. Sub coordonarea cui a rămas dosarul 80/P/1993(!)? Am găsit o adresă mică, strecurată printre cele 73 de file, datată 8 februarie 1993 – deci înainte de „mutarea” procurorului Poenaru. „Către Poliţia Judeţeană Constanţa. În atenţia domnului Vasiliev. Vă trimit alăturat dosarul privind dispariţia la data de 2.03.1991 a minorei Badea Mihaela Ligia urmând a fi continuate verificările privind împrejurările în care cea în cauză a dispărut. După definitivarea cercetărilor dosarul va fi înaintat procuraturii cu propunerile corespunzătoare.” Semnează procurorul şef al Judeţului, M. Dărângă.

 

Prescripţia, în litera şi spiritul Legii

 

Dosarul a stat la IPJ timp de 7 ani şi s-a întors, respectând indicaţiile. Cu o ţidulă-n frunte: „Înaintăm alăturat dosarul de cercetare penală…” Bla, bla, bla… „S-au efectuat cercetări în cauză sub aspectul comiterii infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută şi pedepsită de articolul 183 Cod Penal. Suspect de comiterea infracţiunii fiind tatăl minorei, Badea Gheorghe, însă nefiind găsit cadavrul minorei, nu a putut să fie învinuit de comiterea acestei infracţiuni. În temeiul art.10, lit.g şi art.11, pct.1, lit.a din Codul de Procedură Penală, propunem clasarea cauzei întrucât conform art.122, lit.c din Codul Penal a intervenit prescripţia. Dosarul conţine 73 de file.” Semnează şeful Inspectoratului, General de Brigadă Cârlig Ion.

Dosarul este unul subţirel şi firav, ca şi fetiţa căutată fără spor, conform acţiunilor cuprinse într-însul. Pe lângă adresele pe care şi le-au trimis posturile de poliţie, şi cele câteva pe care le-a întocmit IPJ-ul – Direcţia Judeţeană pe-atunci – , mai cuprinde declaraţiile a 10 martori, pe lângă cele ale cercetaţilor în cauză, un raport cu rezultatul testării poligraf, un proces verbal de depistare a lui Badea în Bucureşti şi procesul verbal de reconstituire şi căutare. Atât. Ultimul act făcut cu sârg, la împlinirea termenului de prescripţie a faptei, este acel referat al IPJ, cu propunerea de clasare a cauzei. Practic, un rezumat al dosarului, în care se specifică din nou că din cercetări şi din declaraţii „rezultă cu certitudine că infracţiunea de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte a fost comisă de Badea Gheorghe, iar la ascunderea prin îngroparea corpului neînsufleţit al minorei au participat efectiv mama şi concubina autorului.” Şi se referă şi la perioada februarie 93 – august 2000 în care dosarul a stat la Serviciul Poliţiei Judiciare. „Cercetările ulterioare nu au dus la alte concluzii decât cele stabilite şi recunoscute de autor şi cele două femei, Badea Gheorghe a fost ulterior arestat pentru comiterea infracţiunii de viol şi, deşi s-au luat măsuri de cercetare în penitenciar, nu s-au obţinut date şi indicii precise cu privire la locul ascunderii cadavrului.” Se mai specifică, în treacăt, că nu s-au obţinut date şi indicii din care să rezulte că minora ar fi în viaţă şi se încheie apoteotic: „În cauză nu a fost începută urmărirea penală deoarece nu a fost găsit cadavrul victimei, fapt pentru care Badea Gheorghe deşi îşi recunoaşte fapta nu poate fi învinuit sau inculpat în cauză. Întrucât de la data comiterii faptei s-a scurs termenul de prescripţie de 8 ani (de la data comiterii faptei trecuresă, în 2000, 9 ani, dar timpul de prescriere se scurge nu de la data comiterii faptei, ci de la data întocmirii ultimului act procedural, în cazul acesta fiind procesul verbal de reconstituire din 7 iulie 1992 – n.r.) urmează ca (…) dosarul să fie înaintat Parchetului dpl Tribunalul Constanţa cu propunerea de clasare a cauzei”. Semnează organ de cercetare penală, Enache Petrache.

 

Rezoluţia NUP

 

Procurorul Lazăr Claudiu, cel la care a ajuns dosarul pentru studiere şi clasare, ne-a spus că, după ce a constatat că ultimul act procedural a fost făcut în iulie 1992, şi că s-a scurs termenul de prescripţie al răspunderii penale, conform legii, trebuia să dispună neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitori. El ne-a explicat că, dacă s-ar mai fi făcut un act procedural în 1997, de pildă, termenul de prescripţie ar fi fost anul 2005. „În timp s-au mai făcut acţiuni”, ne asigură procurorul, „că erau anual acţiuni comune cu poliţia pe dosarele nesoluţionate”. De ce nu s-a consemnat nimic în dosar, procurorul nu a ştiut să spună.

Fiecare nou act procedural din dosar ar fi lungit termenul de prescripţie, iar dosarul rămânea deschis în vreun fişet şi târât ca o tinichea de coadă. Aşa că s-a ales soluţia cea mai simplă: să nu se mai consemneze nimic şi, în consecinţă, dosarul să se închidă de la sine, conform Legii.

În finalul rezoluţiei, procurorul a decis că soluţia nu se comunică. De ce? Nici el nu ştie, spune că aşa a considerat atunci. Dar pentru că soluţia nu s-a comunicat, mama fetei nu a aflat nici că Badea a recunoscut omorul, şi nici soluţia dată de Parchet. Prin urmare, nici nu a putut depune o plângere împotriva acesteia, în perioada în care legea i-ar fi dat dreptul să o conteste. Iuliana Stanca, născută Dan, avea să afle abia în 2007, întâmplător, că Badea a povestit cum a ucis-o pe cea mică…

 

25 mai 2007 – Recidiva

 

Pe data de 25 mai 2007, Radu Mihaela din comuna Lunguleţu, judeţul Dâmboviţa, reclama la postul de poliţie al oraşului Titu faptul că Badea Gheorghe, concubinul ei, cu care are doi copii, pe Radu Robert (3 ani) şi pe Radu Cătălin Marian (5 ani), a plecat cu copilul cel mare din data de 14 mai, împotriva voinţei ei, şi că de atunci nu mai ştie nimic de copil. Femeia spunea că a sesizat acest fapt la postul de poliţie din Lunguleţu încă din 14 mai… Radu Mihaela mai specifica în declaraţia dată că, deşi nu mai locuia cu Badea Gheorghe de o lună, acesta a venit la domiciliul mamei ei pe data de 14 mai şi a luat de mână copilul, spunându-le că merge cu el să-i ia dulciuri. „Cu toate că eu m-am opus, el a fost chiar violent verbal şi fizic. A luat copilul şi a plecat cu el. Eu i-am urmărit şi, la un moment dat, l-am întâlnit pe şeful de post, domnul Aron, căruia i-am spus că Badea Gheorghe vrea să-mi ia copilul, însă şeful de post mi-a spus că nu e de el şi e treaba instanţei. După aceea, l-am văzut pe Badea Gheorghe cum a fugit prin cimitir cu copilul şi de atunci nu i-am mai văzut. Consider că acesta poate să-i facă rău copilului, mai ales atunci când bea, că devine violent.”

Femeia a fost de acord cu mediatizarea dispariţiei copilului şi presa i-a bătut în poartă. Nu numai ei. Aflând antecedentele lui Badea, o echipă TV a ajuns şi la uşa Iulianei Stanca, să o întrebe de fetiţa ei, dispărută cu 16 ani în urmă, în împrejurări similare. „Am fost la Lunguleţu când a luat copilul ăla, cu Realitatea, că m-am gândit că l-or găsi ăia, să-l întreb şi eu ce-a făcut cu fata. L-am văzut la TV atunci şi a zis că nu ştie de fată. Apoi am mers la IPJ şi s-a întâmplat să fiu lângă o poliţistă – purtător de cuvânt la IPJ Dâmboviţa – când vorbea la telefon cu comandantul. Şi spunea ea la telefon, fără să ştie cine sunt eu, că Badea e cel care a omorât fetiţa aia din Constanţa în 1991. Era să cad jos, când am auzit-o pe femeia aia… Când a recunoscut omorul, mie de ce nu mi s-a comunicat? Puteau să facă o comunicare la post. Să-mi spună: ce-aveţi de gând? Îl daţi în judecată, îl trageţi la răspundere pentru copilul ăla sau nu? Să am şi eu nişte opţiuni… Altfel, în fiecare an mă chemau la poliţie. Grija lor era să dau declaraţii că nu primesc alocaţia copilului, nu să-i intereseze dacă o mai fi sau n-o mai fi copilul.”

Radu Cătălin Marian a fost găsit, în viaţă, la Cochirleni, în Constanţa, unde Badea-l dusese la un văr de-al lui. Soluţia în acest dosar, în care Badea Gheorghe era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de privare de libertate, a fost tot NUP. Gheorghe Florian, prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari, l-a motivat susţinând că Badea Gheorghe are aceleaşi drepturi asupra minorului ca şi mama lui.

Deşi în spatele dosarului se află un cazier de 5 fapte cu violenţă ale lui Badea, deşi în dosar a fost audiată şi mama Mihaelei Ligia, fetiţă asupra căreia tatăl îşi manifestase din plin drepturile. „E un alt caz, un alt dosar, n-aveam eu treabă cu el”, a declarat procurorul când i-am expus cazul din Constanţa. „Nu puteam să risc trimiterea lui în instanţă. Iar dacă soluţia pe care am dat-o nu convenea cuiva, puteau face plângere împotriva ei, dar n-a făcut nimeni, pentru că cei doi, Radu Mihaela şi Badea Gheorghe, s-au împăcat.”

 

„N-am riscat să trimit dosarul în instanţă”

 

Procurorul Traian Poenaru, care acum e la secţia Urmăriri Penale a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, a acceptat să ne povestească, atât cât îşi mai amintea, cum a decurs cercetarea în cazul Badea Mihaela Ligia. „Pe vremea aceea era în vogă povestea cu înfierile şi atunci el a încercat iniţial să creeze o astfel de confuzie. Prin sat erau zvonuri de-astea, că era o maşină în zonă care-ar fi putut-o răpi, pe asta am luat-o în calcul. O altă ipoteză a fost că el a vândut-o. S-au făcut căutări atunci acasă şi nu era copilul” îşi aminteşte el. Reamintim că Poenaru a deschis dosarul după ce Badea şi-a mărturisit crima. „Pentru că se ştia că o bătea pe fetiţă, i s-a pus pus întrebarea, atunci când a fost cercetat. El s-a bazat pe faptul că a ascuns foarte bine copilul”, ne-a explicat procurorul.

Nu i-a plăcut însă că am insistat să aflăm de ce dosarul nu a ajuns în instanţă. „Nu puteam să trimit dosarul în instanţă pentru că riscam achitarea sau în cel mai bun caz restituirea”. (Asta cu riscatul am auzit-o de la toţi procurorii cu care-am vorbit. Şi i-am întrebat de ce „riscaţi?”. Am fost lămuriţi că, dacă un procuror are achitări înseamnă că nu e bun, că nu a instrumentat bine cazul. Mai bine laşi dosarul să se închidă singur, nu rişti nimic, deci eşti bun.)

„Aici aveam doar declaraţiile lor, iar legea spune că declaraţiile trebuie coroborate cu alte mijloace de probă. Dacă nu s-a găsit cadavrul, n-ai cum să stabileşti dacă a fost o bătaie continuă sau un accident, trebuia să găsim şi cadavrul şi leziuni ca să putem proba omorul. În legislaţia noastră, recunoaşterea nu e regina probelor. Testul poligraf nu ne-a ajutat, ne-a spus doar că s-ar putea să aibă dreptate. Părerea mea e că cele două femei au declarat ce-au declarat, sugestionate de el. Pentru ce să-l trimit în instanţă, că instanţa-l trimitea înapoi.”

Cu alte cuvinte, procurorul Poenaru nu a avut curajul să trimită dosarul în instanţă, dar nici să dea NUP. Drept scuză, se agaţă de o variantă de lucru, care nu se bazează pe nici o probă. Nu pe regina probelor, nici măcar pe un majordom de probă… „A rămas în picioare ipoteza că el (Badea – n.r.) a dat-o contra cost, gândindu-se că, dacă nu va fi găsit cadavrul, el nu va fi tras la răspundere”, spune astăzi procurorul.

Când am ajuns la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, să studiem dosarul, grefiera l-a pus pe birou spunând „bine că n-aţi venit mai târziu, că nu-l mai găseaţi”. „De ce? Pleacă undeva?”, am întrebat-o cu speranţă că poate n-om fi singurii interesaţi de el. „Da. La topit. Păi, nu vedeţi? S-a închis în 2000 şi are termen de arhivare 9 ani”…

 

Epilog

 

Eram în postul Paştelui când am vizitat-o pe Constantin Nastasia. Ea încă trăieşte în Cochirleni, pe Caraulă, cu noul concubin. Are 72 de ani. Când a auzit că ne interesăm de fetiţa lui Badea Gheorhe, ne-a întrebat „care? Că are vreo 13 copii. Are şi nepoţi…” Şi ne-a zis că nu mai vrea să-l vadă pe fiu-său, Gheorghe, că i-a adus poliţia pe cap. Se referă la cazul nou, din 2007, nu la al Mihaelei. Despre Mihaela spune că nu mai ştie nimic de când a dispărut. „A plecat, o fi luat-o cineva, nu ştiu…”, zice ea cu un sfert de gură, privind în jos. „Păi, am văzut o declaraţie în care spuneaţi că a fost un accident, că fiul dumneavoastră a lovit-o când dumneavoastră făceaţi clătite…”. „Ce clătite? De ce să face eu clătite, poate nevastă-sa”, răspunde ea, iritată. „Aşa, şi ce s-a-ntîmplat cu fetiţa, a fost lovită?”. „Mergeţi şi întrebaţi-l pe el, că-i fiică-sa”.

Ivan Anişoara a fugit în Turcia când Badea era în puşcărie, de groaza lui. Acum are şi familie acolo. Atâta s-a mai chinuit mama ei, Floarea, să o smulgă de lângă Gheorghe că acum parcă se şi bucură că-i în Turcia chit că-i cam departe. Aici îi duc dorul părinţii, dar şi fata ei, Gabi, care acum are 18 ani. Fata lui Badea. Ultima oară a venit acum 4 ani dar şi atunci… „nici nu putea să se uite la fata asta, zicea că-i aminteşte de el. Atâta l-a mai urât pe omul ăla!”. Bunica lăcrimează, fata plânge „eu ce vină am?”. Despre ce s-a întâmplat în acea zi de martie, bătrâna zice că Ani nu i-a spus nimic. „Că dacă ea ştia ceva şi-mi spunea mie, păi eu mergeam la poliţie, ăla era arestat şi închis. Ea, dacă mi-ar fi spus mie, poate nici nu pleca din ţară. Ştiu că mi-a povestit un băiat de la noi de la post că, atunci când i-a dus la Cochirleni de-au scobit pe câmpul ăla, căutând fata Badea, era legat de mâini, ea era legată şi el spunea: cred că-i aici. Poliţiştii scobeau, nu găseau nimic. Apoi el mergea mai încolo şi, dacă Ani cumva se depărta de el, o trăgea lângă el, aşa legat cum era. Dar eu tot nu pot să înţeleg cum a putut să stea cu el, numai de frică, atâta amar de vreme”.

Badea Gheorghe e în zona Răcari – Lunguleţu. Dezmembrează când o Avicolă. când o fabrică de zahăr… Şi tot acolo locuieşte deocamdată – în chioşcul de pază a fabricii de zahăr din Răcari. Este tot cu Radu Mihaela, păzesc împreună. Împreună i-am şi găsit, pe ruinele unei foste Avicola. E vineţiu – poate şi din cauza tatuajelor – şi are mustaţă. Nu înţeleg cum de un om ca ăsta a putut vrăji atâtea muieri. Vorbeşte scurt şi repezit. Am avut o tentativă de dialog, întreruptă de tonul de harţă al interlocutorului. Care ne-a turnat numai gogoşi.

„Ce să vă povestesc? E în urmă cu 20 de ani. Am fost cercetat, arestat…”. „Aţi fost arestat pentru asta?”. „Păi?!”. „Nu e dispărută?”. „Eu de unde să ştiu? Dacă eu eram la serviciu!? Erau acasă maică-mea şi soţia mea de-atunci”. „Dar de ce v-au arestat? V-au bănuit pe dumneavoastră?”. „M-au ţinut în curs de cercetări”. „Şi, s-a aflat ceva?”. „Nimic”. „Şi ele, ce v-au povestit că s-a-ntâmplat?”. „C-a dispărut! Altceva, ce să-mi spună?!”. „Probabil v-or fi spus ceva, că ‘oţi fi întrebat şi dumneavoastră ce s-a-ntâmplat”. „Ce v-am spus: c-a dispărut din curte”. „Şi, s-a căutat atunci? Aţi dat-o dispărută?”. „Da’ cum… Imediat ce-am venit de la serviciu, am fost la poliţie!” (asta cu serviciu e tare! – n.r.). „Şi, a căutat poliţia?”. „Păi, cum să nu caute?! Anunţi un organ şi el să nu caute? Când îl sesizezi, să nu ia măsuri?”. „Se mai întâmplă…”. „S-o fi întâmplând în alte cazuri, dar nu atunci. În alte cazuri, normal, se-ntâmplă multe…” „Cum au căutat-o?”. „Cum se făcea pe timpurile alea”. „Dar cum au ajuns să vă cerceteze?”. „Mai aveam o altă faptă şi m-au arestat cu aia. Bine, da’ normal, au fost probe, au fost martori – colegi de serviciu”. „Ce credeţi că s-a-ntâmplat? A luat-o cineva, a vândut-o?”. „Păi, mai repede-i luată…!”. „Şi credeţi că trăieşte?”. „Cred că sigur!”. „Aţi dat o declaraţie în care aţi zis totuşi că a fost ceva…”. „Păi, mai eram aicea? Din ’94, mai eram în libertate? Că din ’92 în ’94 am avut de executat şi, când am ieşit, n-am păţit nimic, nici amendă, nici avertisment…”. „Cum o chema p’aia mică?”, îi punem o ultimă întrebare, văzând că i s-au umflat venele. „Badea Marilena.”

 

Caz similar, procuror de nota 10

 

Topliţa, judeţul Harghita. Seara zilei de 16 decembrie 2006. Bocskai Zsolt şi soţia sa, Tunde Maria, locuiau într-un canton CFR, alături de băieţelul lor de 5 luni şi de Biro Timea- Maria, fetiţa de 3 ani provenită dintr-o căsătorie anterioară a femeii. Zsolt o loveşte pe fetiţă cu palmele peste cap, Timea cade cu faţa de linoleum, i se umflă buza şi începe să-i curgă sânge din gură. Apoi, familia merge la culcare. Dimineaţa, fetiţa era moartă. Vreme de patru zile, cadavrul ei a stat pe acelaşi pat, acoperit cu lenjerie. Pe 21 decembrie, Zsolt şi soţia sa au pus fetiţa într-un sac, pe care l-au îndesat apoi în gura unei sobe metalice. Pentru că nu încăpea, cadavrul a fost fracturat de la mijloc şi, ca sa ardă mai bine, peste el au fost puse bucăţi de slănină. A doua zi, cei doi au aruncat cenuşa şi resturile de oase într-un decantor de lângă locuinţă. Dispariţia Timeei a fost sesizată de mama lui Tunde abia în mai 2008. Întrebând de cea mică şi aflând de la fiica şi ginerele ei ce s-a întâmplat, femeia a sesizat poliţia. În cantonul CFR nu a mai fost găsită nici o probă. Din decantor au fost fost adunate 118 fragmente de oase, însă toate erau de natură animală.

Singurele probe din dosar: declaraţiile celor doi soţi, care recunoaştea fapta, şi declaraţiile martorilor ulteriori. Dacă esti procuror, te „rişti”? Pe 20 august 2008, procurorul Cristea Moise, de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, a întocmit rechizitoriul, trimiţându-i în judecată pe Bocskai Zsolt şi pe Bocskai Tunde Maria, sub acuzaţia de omor de „omor calificat”. Prima instanţă, Tribunalul Harghita, i-a condamnat pe cei doi la 23 de ani de detenţie şi interzicerea unor drepturi!

 

Paula Anastasia Tudor

Jurnalul Naţional (28 mai 2009)

 

Badea Gheorghe

 

 

 

Răpită şi ucisă în bătaie

URMÃRIŢI GENERAL

ÎN RAI

 

Pe 2 martie 1991, Badea Mihaela Ligia, o fetiţă de 3 ani şi 6 luni, avea să dispară fără urmă.

O crimă rămasă nepedepsită, chiar dacă toţi cei implicaţi şi-au recunoscut fapta. Un dosar care a fost ţinut deschis numai ca să treacă timpul şi să se închidă singur. Un dosar care zugrăveşte mizeria, batjocura şi nepăsarea care au însoţit soarta cruntă a unui copil, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte.

 

 

Iuliana Dan şi Badea Gheorghe s-au cunoscut prin ’86. Ea avea pe-atunci 18 ani, iar el 26. După câteva luni, femeia a rămas însărcinată şi, după alte câteva luni, „a început calvarul”, acestea fiind chiar cuvintele Iulianei. Pe 3 septembrie 1987, s-a născut Mihaela Ligia iar în noiembrie tatăl ei a plecat la Bucureşti, unde-şi găsise de muncă, cu ziua, la S.P.I. Berceni. Şi-a luat şi femeia cu el, chit că bătăile şi înjurăturile curgeau de ceva vreme asupra ei. Copilul a fost lăsat în grija părinţilor Iulianei, la Ulieşti. În Bucureşti, Badea „s-a încârduit cu una şi pe mine m-a lăsat cu ochii-n soare”, îşi aminteşte astăzi Iuliana. Ea s-a întors la Ulieşti. După o perioadă femeia, a cunoscut un alt bărbat cu care, mai târziu, s-a şi căsătorit. Au plecat împreună în Bucureşti, unde soţul îşi găsise de lucru. Fetiţa a rămas în grija bunicilor materni. Mama venea cât putea de des, s-o vadă şi să mai stea cu ea. Şi, din când în când, mai primeau şi vizita lui Badea care îi ameninţa, îi bătea sau mai dărâma ceva prin casă, de nervi că Iuliana s-a măritat cu altul.

 

„Nu mă lăsa, tataie!”

 

La începutul lui februarie ’90, într-o noapte, pe la 1:00, Badea a intrat în casă peste bunici şi a luat copila. Fetiţa plângea şi striga „nu mă lăsa tataie!”. Tataie striga şi el la Badea „lasă măi, fata”, dar îi era prea frică să i-o smulgă din braţe, că el era bătrân iar pe Badea îl ştia foarte violent.

„După ce-a luat-o, am făcut plângere la postul nostru de poliţie şi ne-au zis să aşteptăm, să vedem pe unde e. Eu ştiam că el e prin Bucureşti, că stă în gazdă”, spune Iuliana. „Şi oricum mi s-a spus că, şi dacă vor da de el, n-au cum să-i ia copilul, că e şi al lui, fiindcă eu n-aveam hotărâre judecătorească de încredinţare. În timp, am aflat că a ajuns la Cochirleni, în Constanţa, că îşi luase acolo mă’sa casă şi stătea la ea. Imediat ce-am aflat, ne-am dus la Târgovişte să facem plângere, să găsesc pe cineva să mă ajute, să mă înveţe ce să fac, ca să-mi iau copilul. Am stat de vorbă cu comandatul poliţiei. Ştiu că am declarat că e posibil să o vândă, cum erau pe-atunci scenariile alea…”

În noiembrie ’90, Badea s-a întors însă singur cu fetiţa la Ulieşti. A tras la sora lui, care stătea chiar peste drum de părinţii Iulianei. Dan Mihai, bunicul fetei, auzind asta, s-a dus la el, să-i ceară copilul. „Am vrut să iau fetiţa dar Badea Gheorghe mi-a spus să-i dau 10 mii de lei. Eu, neavând n-am putut lua fetiţa dar ea mi-a spus plângând s-o iau la mine că taică-său o omoară în bătaie. Când am văzut fetiţa nici nu am mai recunoscut-o, aşa vânătă pe faţă şi slabă era”, avea să declare poliţei bătrânul pe 25 martie 1991. Bunicul a murit peste câţiva ani, dar s-a dus cu speranţa că nepoţica lui e în viaţă…

Neputând s-o valorifice, Badea a luat copila şi s-a întors la Cochirleni. „După aceea”, continuă Iuliana, „m-am tot dus la Târgovişte, să văd ce pot face, să-l dau în judecată să-mi iau copilul, mai ales că, după o perioadă de timp, a venit la noi soţul mamei lui Badea, din Cochirleni, şi i-a întrebat pe ai mei de ce nu se duc să ia fetiţa, că Badea o bătea zilnic şi că, până la urmă, o s-o omoare în bătaie. Dar nu ne-am dus, că şi mie şi tatălui meu ne era frică să ne apropiem de casa acestui om. Trebuia să obţin înainte o hotărâre judecătorească şi apoi să apelez la poliţie”. Nu au reuşit să facă nimic, iar după alte câteva luni, în martie 1991, au primit o vizită de la poliţiştii din comună. Veniseră să verifice dacă fetiţa este la ei acasă, deoarece Badea o dăduse dispărută.

 

2 martie 1991 – „dispariţia”

 

În mai 1990 mama lui Badea, Constantin Nastasia, îşi cumpărase o casă-n Cochirleni. Casa în care Badea s-a instalat imediat, cu tot cu fetiţă de nici 3 ani şi cu concubina însărcinată. În aceeaşi casă locuia şi fratele lui, Badea Toma. Din declaraţiile vecinilor rezultă că el era singurul care mai şi muncea, Gheorghe neavând nici un loc de muncă între aprilie 1990 şi martie 1991. După cum reiese din spusele celor care le treceau pragul, copila trăia acolo un coşmar continuu. Avea doar 3 ani şi era bătută ca un câine de tatăl ei care, neavând de lucru, îşi făcea: bea şi-şi lovea copila şi pe toţi cei care-i lua apărarea.

În după-amiaza zilei de 2 martie 1991, Constantin Nastasia şi Ivan Anişoara au început să bată pe la porţile sătenilor din Cochirleni, plângând şi întrebând de Mihaela. A doua zi, poliţiştii postului de poliţie Rasova au fost sesizaţi de către Badea Gheorghe că fiica lui de 3 ani şi 6 luni, Badea Mihaela Ligia, a dispărut. Badea şi-a încheiat atunci declaraţia exprimându-şi suspiciunea că fetiţa ar fi fost luată de mama ei naturală, Iuliana.

Pe 4 martie, de la postul de poliţie Rasova a pornit o adresă către postul de poliţie Ulieşti – Dâmboviţa, prin care se solicitau verificări la locuinţa lui Dan Iuliana. Răspunsul, venit pe 20 martie, menţiona că minora nu se află la domiciliul familiei Dan din Ulieşti şi că „din relatarea numitei D. Iuliana rezultă că numitul Badea Gheorghe este un om violent iar în anul 1990 a luat cu forţa de la părinţii acesteia pe Badea Mihaela. Pe raza comunei Ulieşti circulă zvonul că Badea Gheorghe a fost recent prin sat (fapt dovedit şi de noi) şi a afirmat faţă de un văr de-al său că a bătut-o pe minoră fiind beat şi a omorât-o după care a îngropat-o în grădina casei sale.”

„Noi, imediat după ce ne-au dat înştiinţare poliţiştii de la noi din comună că fetiţa e dată dispărută, ne-am dus la Constanţa”, povesteşte mama fetiţei. „Era în perioada în care se transforma miliţia în poliţie şi era o debandadă… Ne-am dus la IPJ, sau cum se numea atunci, şi-am stat ore-n şir pe holurile alea, să ne bage cineva în seamă. Ţin minte că am rugat un procuror – procuror era, că am auzit un poliţist că aşa i s-a adresat – să trimită doi poliţişti acolo, să mergem împreună, să căutăm în casă. Mie-mi era frică să intru la ei în casă fără poliţie. Taică-miu era şi el bătrân şi fricos… Le-am spus că e violent, dar n-au vrut să trimită pe nimeni.” Prima noapte au petrecut-o în gara din Constanţa, iar dimineaţa au plecat spre Cochirleni. „Am stat la o mătuşă de-a lui. Dar n-am avut curaj să mă duc la el acasă”, mărturiseşte Iuliana. „Le-am spus şi poliţiştilor de la post să meargă la el acasă, să caute, sau să ne ofere nouă protecţie ca să putem intra acolo, dar n-au vrut, au zis că nu pot. Era normal să meargă cineva să caute în curte, în casă, atunci, imediat, …putea să fie şi moartă în casă. Dar în 8 zile, cât am stat noi în sat, n-am văzut pe nimeni să meargă acolo. Nu s-a făcut o anchetă serioasă. Iar eu mi-am făcut fel şi fel de închipuiri, că nici nu vreau să-mi mai aduc aminte.”

În dosarul ce se află încă la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, aşteptând topirea, nu există nici un fel de proces verbal de cercetare la faţa locului, care să ateste că poliţiştii au căutat în casa şi în curtea lui Constantin Nastasia, deşi, la momentul respectiv, dispariţia era deja suspectă, ipoteza că fetiţa ar fi plecat singură de-acasă fiind înlăturată.

Cu ochii-n pământ mama Mihaelei continuă să depene, ca pentru ea… „Nu am avut sprijinul lor deloc, nu voiam să mă ţină în braţe, dar să caute dreptatea. Dacă nu fusese copilul văzut de nimeni, iar noi eram acolo, deci era clar că nu-i la noi, nu puteau să se gândească şi să caute şi-n casa aia?”.

 

„O bătea cu orice-i pica în mână”

 

Pe 25 martie 1991, cei din familia lui Badea au fost chemaţi de poliţişti, la audieri. Toţi au spus atunci aceeaşi poveste, cum că, pe data de 2 martie 1991, fetiţa era acasă împreună cu tatăl ei, Badea Gheorghe cu concubina lui, Anişoara Ivan, şi cu bunica, Constantin Nastasia, fratele lui, Badea Toma, fiind la muncă la IAS-ul din Rasova. Că femeile erau în casă, făceau clătite, Gheorghe stătea în pat, iar fetiţa era afară, în curte, şi se juca la leagăn. Şi că, pe la ora 15:00, Gheorghe le-a trimis s-o cheme şi pe cea mică la clătite dar, când au ieşit afară, fetiţa nu mai era. Că au început s-o caute prin rude şi prin vecini, dar n-au găsit-o, iar a doua zi au anunţat dispariţia la poliţie.

În aceeaşi zi, li s-au luat declaraţii şi apropiaţilor familiei: rude şi vecini. Toate persoanele intervievate au subliniat faptul că Badea Gheorghe îşi bătea crunt copila.

„Fetiţa în ultimul timp era foarte slabă. De Crăciun (în 1990 – n.r.), am fost la ei să iau o maşină de tocat carne şi am văzut-o pe fetiţă cu mâna vânătă şi umflată iar faţa ei era aproape tot timpul vânătă. Sora mea, Dobrescu Victoria, i-a zis să-i dea ei fetiţa să o crească dar Badea a zis că mai bine o omoară decât să o dea altei persoane”, scrie în declaraţie mătuşa Maria Matei. „Am văzut pe Badea Gheorghe cum o obliga pe fiica lui să mănânce şi dacă voma, o lua la bătaie, o punea jos, îi punea piciorul pe gât şi o bătea cu cureaua… Într-una din zile am văzut cum fetiţa a refuzat să mănânce şi Badea Gheorghe a legat-o de subţiori cu cureaua şi a agăţat-o în cui ţinând-o aşa în jur de o oră. Eu i-am spus «măi, o să omori copilul ăsta» iar el mi-a spus «o omor şi o îngrop în grădină»”, a declarat şi Matei Ioana – vară-sa. „Când a venit aici era grasă, frumoasă şi deşteaptă, dar după ce-a stat cu taică-său câteva luni copila a slăbit foarte mult şi se urâţise”, descrie şi Dobrescu Ion. Inclusiv Anişoara, concubina, povesteşte că „Badea Gheorghe o bătea pe motiv că nu avea poftă de mâncare lovind-o cu ce-i pica în mână: cu cureaua, cu pantoful, cu lemne de la sobă, cu mătura. Atât eu cât şi ceilalţi din familie luam apărarea fetiţei fiind ameninţaţi şi chiar bătuţi că de ce ne băgăm, că el îngrijeşte de fetiţă”. Lui Toma, fratelui lui, i-a dat cu o sticlă-n cap, pentru că acesta încercase să scoată copila din mâinile lui, după cum au povestit concubina şi mama lui.

Chiar şi acum, după aproape 20 de ani, vecinii îşi amintesc cum tatăl o punea pe fetiţă să alerge dintr-un perete în altul, de 100 de ori, „să facă sport”, zicea el. Motivul real – n-avea chef să fie deranjat. Dacă cea mică făcea gălăgie, se oprea sau nu fugea destul de repede, îi mai dădea câte o palmă zdravănă peste cap.

Iuliana, mama copilei, îşi aminteşte de ziua declaraţiilor pentru că „acolo, la poliţie, m-am întâlnit cu el faţă-n faţă şi, după cum l-am văzut, mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva. Apoi, poliţia de-acolo ne-a spus să plecăm, că ne anunţă ei dacă or s-o găsească. M-am întors acasă şi-am aşteptat. Veneam mereu la băieţii ăştia, la noi la post, dar ei tot îmi spuneau că n-a venit nicio înştiinţare… Ani de zile, asta a fost singura placă. După un an, am aflat că l-au reţinut să-l cerceteze şi am trimis şi o adresă la Constanţa, dar n-am primit nici un răspuns. Le-am cerut să ne spună cum decurge ancheta, dacă l-au găsit vinovat… Nimic. Apoi am înţeles că era anchetat pentru cu totul altceva, nu pentru asta.”

 

Mărturisirea criminalului şi denunţul mamei lui

 

Pe 27 martie 1991, de la Postul de Poliţie Rasova pleca un raport către Direcţia Judeţeană de Poliţie Constanţa (actualul IPJ), prin care se solicita o echipă de specialitate la faţa locului. În raport erau prezentate informaţiile deja obţinute de poliţişti care ridicau mari suspiciuni asupra celor declarate de Badea, şi anume: că minora nu se află la mama ei, iar din declaraţiile martorilor reiese că Badea o bătea adesea pe fetiţă şi că o luase cu forţa de la bunicii ei, că Badea a spus că nu o va da nimănui, chiar dacă o va bate până o va omorî, şi că ar fi afirmat în Ulieşti că a omorât-o şi a îngropat-o în grădină. Mai transmiteau şi faptul că Badea fusese până atunci condamnat de două ori pentru infracţiuni cu violenţă.

Următoarele acte din dosar au fost emise abia în 1992 de către IPJ Constanţa. Pe 30 martie, o adresă către Primăria oraşului Găeşti, cu solicitarea datelor de stare civilă ale fetei, şi o alta către Tribunalul Constanţa – unde s-a verificat dacă fetiţa a fost între timp înfiată. Atât.

În răstimp, Badea Gheorghe plecase din Cochirleni, mai întâi la Poiana de Jos din Dâmboviţa, unde locuiau părinţii Anişoarei, împreună cu ea şi cu copilul nou-născut – tot o fetiţă. După câteva luni, el a plecat la Bucureşti, să-şi caute de muncă. Iar prin aprilie 1992, după cum reiese din declaraţii, acesta căuta să plece în Germania. În acest timp, mama unei foste concubine de-a lui Badea făcuse plângere împotriva lui pentru vătămare corporală şi viol. Cu alte cuvinte, fosta soacră fusese mai întâi bătută crunt şi apoi vilată de Badea. Planurile de plecare i-au fost amânate, pentru că a fost depistat în Bucureşti şi arestat pentru viol.

În timpul audierilor, a fost luat din nou la întrebări şi despre dispariţia fetiţei. Atunci a recunoscut că a omorât-o, îşi aminteşte procurorul Traian Poenaru, cel care a preluat dosarul în 1992, în momentul apariţiei suspiciunii de omor. Şi tot atunci, Badea Gheorghe a început să fie cercetat penal pentru lovituri cauzatoare de moarte.

Câteva zile mai târziu, pe 5 mai 1992, mama lui, Constantin Nastasia, denunţa la poliţie omorul. „Pe 2 martie 1991, pe la 16 – 16:30, fiul meu a intrat în casă cu fetiţa în braţe mai mult moartă decât vie. Eu am început să ţip dar el mi-a spus să tac că mă omoară şi pe mine. Am încercat să o ud să-şi revină şi el a pus-o într-un cearşaf şi a băgat-o sub perne. Când am vrut să mă culc mi-a zis că în noaptea aceea trebuie să mergem împreună să îngropăm fetiţa. În jurul orei 12 noaptea m-au dus în camera lor (a lui şi a concubinei – n.r.) unde fetiţa era înfăşurată în cearceaf şi băgată în sac de celofan. Fiul meu a luat un cuţit şi sub ameninţarea acestuia că ne va omorî a luat sacul cu fetiţa pentru a merge să o îngropăm. Concubina a luat o sapă şi o cazma şi împreună am mers în afara satului, pe ceair, unde am îngropat-o. Din acel moment m-a ameninţat continuu să nu spun nimănui că altfel mă va omorî şi mă va îngropa lângă fetiţă. …”

Coincidenţă sau nu, în aceeaşi zi în care a fost dată declaraţia, şeful de atunci al IPJ Constanţa a dispus punerea în urmărirea generală a minorei Badea Mihaela Ligia. Ca să fie căutată printre cadavrele cu identitate necunoscută.

 

„Respira greu şi scotea spume pe gură”

 

Anişoara Ivan a fost cea care a cedat cel mai greu, nevrând să recunoască în ruptul capului că ar şti ceva de vreun omor, deşi ibovnicul şi mama lui spuseseră că ea a fost de faţă, şi la moartea copilei, şi la îngroparea ei. Procurorul a dispus, pe 2 iunie 1992, o confruntare între Badea Gheorghe şi Ivan Anişoara. Deşi Badea recunoştea că în ziua de 2 martie 1991, fiind în aceeaşi cameră cu mama lui şi cu concubina, i-a dat fetiţei o palmă, pentru că făcea gălăgie, iar copila s-a lovit cu capul de perete şi a rămas întinsă pe jos, Anişoara nu recunoştea nimic, susţinând în continuare prima declaraţie – că fetiţa a dispărut din curte. A doua zi, cei trei au fost testaţi la poligraf şi concubina a picat testul, ceilalţi doi recunoscând din nou omorul.

După ce detectorul de minciuni a „dovedit”-o, femeia a cedat, făcând şi ea „mărturisiri complete”, după cum s-a exprimat psihologul Chesnoiu în raportul său.

„În acea zi am intrat în casă cu Gheorghe şi cu soacră-mea şi între timp a chemat şi fetiţa. În timp ce făceam mâncare pe sobă, B. Gheorghe era în pat lungit, soacră-mea la fel iar fetiţa se plimba prin cameră. Gheorghe a dat o palmă fetiţei care a căzut cu tâmpla de ceva, nu ştiu de ce, lângă sobă şi a căzut. A ridicat-o soacră-mea de jos şi a luat-o în braţe crezând că-şi revine. După aceea a ieşit cu ea la aer, am stropit-o cu apă dar sufla foarte greu şi neregulat. Soacră-mea a intrat cu ea în casă în camera cea mare să nu ne vadă sau să nu ne audă cineva. A întins-o pe pat dar tot nu-şi revenea, în ultimul timp respira foarte greu, a început să scoată pe gură spume, Gheorghe îi sufla pe gură dar ea nu-şi revenea deloc. Am lăsat-o pe soacră-mea cu ea şi am plecat în camera cealaltă pentru că mi-era frică şi spunea Gheorghe că o să se spânzure sau ne omoară pe-amândouă. După puţin timp ne-a spus soacră-mea că a murit. El ne-a ameninţat din nou că ne taie cu cuţitul şi ne omoară pe-amândouă şi că ştie el ce să facă. Între timp ne-a pus să alarmăm vecinii şi lumea din sat (să spună că a dispărut – n.r.). Ghetuţele din picioare i le-a ars iar căciuliţa din cap m-a pus să i-o deşir ca să nu mai rămână lucruşoare de-ale ei prin casă. Nu ştiu în ce-a înfăşurat-o soacră-mea dar până la urmă când a ieşit cu ea din casă era într-un sac. Pe la orele 12 a ieşit soacră-mea cu ea în braţe şi Badea m-a împins şi pe mine afară. Dacă rămâneam în casă spunea că tot o să-l spun, aşa, dacă merg cu ei, de frică că o să păţesc ceva din cauza lui, să nu pot să merg la poliţie să-i spun, pentru că o să fac puşcărie, şi m-a luat soacră-mea cu ea. Am mers cu soacră-mea înainte iar când am ajuns la arătură a venit cu o cazma şi a luat sacul în spate. Când am ajuns unde a crezut el că-i bine s-a oprit şi a săpat o groapă unde a pus-o şi a aruncat pământ peste ea, după care ne-a scos pe alt drum şi a aruncat cazmaua în apa care era pe-acolo. Ne-a trecut şi pe noi apa şi ne-a scos prin altă parte să nu ne vadă cineva că venim din câmp…”

Cele trei mărturisiri seamănă în fond, între ele găsindu-se doar nişte mici diferenţe de nuanţă. Badea, de pildă, sublinia în mod dramatic scena în care el ar fi vrut să se spânzure, iar maică-sa şi concubina l-au oprit, venind cu ideea să o dea pe fetiţă dispărută, el fiind „într-o stare foarte depresivă”.

 

Paula Anastasia Tudor

Jurnalul Naţional (26 mai 2009)

 

Poze de la reconstituire 

 

 

Dispariţia unei fetiţe de 8 ani – suspiciune de omor

URMÃRIŢI GENERAL ÎN RAI

 

În iulie ar împlini 20 de ani. Dac-ar mai fi în viaţă… Varga Ecaterina a dispărut la 29 aprilie 1998 din centrul satului Boghiş, comuna Doba, judeţul Satu Mare. Era ora 6:00 după-amiaza, iar fetiţa avea asupra ei 2.000 de lei (un sfert din valoarea unui dolar american pe vremea aceea…).

 

”A dispărut în timp ce se plimba prin localitate”, susţine Poliţia în descrierea împrejurărilor dispariţiei din fişa ei. Era îmbrăcată în pantaloni de trening roz, o bluză de trening neagră şi nişte adidaşi albi în picioare. Mărimea 33. Avea doar 8 ani… O fetiţă slăbuţă, nu foarte înaltă, brunetă, cu ochii negri şi tenul smead.

 

DISPĂRUTE DE PE STRADĂ

 

Imaginează-ţi timpul şi locul din care a dispărut fetiţa: e mijlocul primăverii, afară e lumină, iar oamenii robotesc prin grădinile din curţile lor. Udă, sapă, pun răsaduri, ca la ţară… E o după-amiază de miercuri. Pe uliţă trece o fetiţă îmbrăcată în pantaloni roz. Îi vezi, fără să vrei, printre ulucile gardului. Copila se plimbă fără rost pe drumul satului, în căutarea unor tovarăşi de joacă, aşa cum fac toţi cei mici de la ţară, lăsaţi să umble brambura, nesupravegheaţi, pe uliţe. Sau merge poate la magazin, să-şi cumpere o îngheţată din banii pe care-i avea în buzunar. Nu mai ajunge niciunde. Dispare. Ca şi cum în mijlocul drumului s-ar fi căscat un crater care ar fi înghiţit-o… Au trecut de atunci 11 ani şi Varga Ecaterina n-a mai fost găsită vreodată.

La o lună şi jumătate de la dispariţia ei, o altă fetiţă, din acelaşi sat, se face nevăzută. Sabina Renata Meşterca. Avea 6 ani. Două zile mai târziu, copila a fost găsită moartă.

„Un ucigaş şi violator de copii umblă liber prin ţară”, titra un cotidian central la 16 iunie 1998, adăugând: „Duminică, o fetiţă de 6 ani din satul Boghiş, judeţul Satu Mare, a fost găsită moartă în tufişurile de la marginea localităţii. Necropsia arată că fetiţa a fost violată, supusă perversiunilor sexuale, iar moartea a fost violentă şi s-a datorat asfixierii mecanice, prin strangulare.

Sabina Renata Meşterca a dispărut de acasă vineri, în jurul orei 14:00. Familia a căutat-o toată noaptea fără rezultat. Duminică s-a cerut ajutorul Unităţii de Jandarmi. Cadavrul fetiţei a fost descoperit în boscheţii de la marginea satului, într-o poziţie nefirească, cu o leziune în jurul gâtului, iar braţul drept rupt. Cercetările arată că fetiţa a fost supusă perversiunilor sexuale (sex oral şi anal), după care a fost ucisă. Sătenii din Boghiş sunt îngroziţi de faptele petrecute, mai ales că în urmă cu şase săptă­mâni a mai dispărut o fetiţă, Ecaterina Varga, de 8 ani, care nu a fost găsită nici până azi”. A doua zi, acelaşi cotidian publica următoarele: „Ucigaşul de copii din Boghiş ar putea fi un ţigan nebun. Sătenii ameninţă că vor incendia toate casele ţiganilor dacă se va dovedi că criminalul este dintre ei. Ieri a fost înmormântată Sabina Meşterca, fetiţa de 6 ani ucisă vineri în satul Boghiş din judeţul Satu Mare. (…) În timpul ceremoniei funerare, principalul suspect, un ţigan cu vârsta cuprinsă între 25 şi 30 de ani, a fost dus la sediul IJP Satu Mare pentru cercetări.

Echipa de anchetă, formată din comandantul Poliţiei criminale, col. Ioan Leahu, adjunctul comandantului Inspectoratului, col. Alexandru Molnar, şi procurorul criminalist Sever Spătaru, a interogat până în prezent zeci de suspecţi. Potrivit ultimelor date, în Boghiş există 18 bolnavi psihic înregistraţi în evidenţe. Numărul lor este însă mai mare. Peste 100 de jandarmi, grăniceri şi poliţişti au continuat s-o caute pe fetiţa de 8 ani care a dispărut acum şase săptămâni şi încă nu a fost găsită. Se pare că Ecaterina Varga a dispărut în condiţii similare cu cele ale Sabinei Meşterca, iar anchetatorii speră să dea şi de urma ei. Sătenii ame­ninţă că, dacă se va dovedi că un ţigan este ucigaşul Sabinei, vor incendia toate casele de ţigani”.

Ironic pentru ignoranţa homofobilor, şi Ecaterina Varga era de etnie romă. Ucigaşul? Nu ştim… Nici n-are importanţă. El a fost prins şi dovedit pentru uciderea Sabinei Meşterca. Redăm povestea, aşa cum a fost ea relatată de comisarul-şef Traian Tandin în cartea „Cei mai odioşi 100 criminali români”…

 

VIOLATĂ ŞI SUGRUMATĂ LA MARGINEA SATULUI

 

„La începutul verii anului 1998, principalele jurnale de ştiri ale televiziunilor, precum şi prima pagină a ziarelor prezentau cazul unui psihopat din Satu Mare care, într-un interval de timp scurt, a violat şi ucis cu bestialitate câteva fetiţe.

În ciuda ordinului de mobilizare generală dat de IPJ Satu Mare, cercul suspecţilor «s-a încăpăţânat» să se închidă de multă vreme. În fine, când sita a cernut trei suspecţi, cercetările s-au împotmolit, pentru că lipseau probele care să indice cu precizie criminalul. Puţină lume ştie că acest caz a fost elucidat, la trei ani după producerea crimelor, de specialiştii Institutului de Medicină Legală din Craiova. În baza expertizei ADN a fost identificat cu o precizie de sută la sută psihopatul, în persoana lui Otto Varadi. Arestarea lui a fost decisă de câteva fire din zona pubiană, găsite pe corpul unei victime, caz pe care îl prezentăm în continuare.

În după-amiaza zilei de 12 iunie 1998, Tereza şi Andrei Meşterca, domiciliaţi în satul Boghiş, comuna Doba, judeţul Satu Mare, au sesizat dispariţia fetiţei lor, Sabina Renata, în vârstă de 6 ani. În ajutorul lor au sărit vecinii, cunoscuţii şi rudele, care au început căutarea micuţei. Cada­vrul acesteia a fost găsit după două zile la marginea localităţii, într-un loc viran, acoperit cu vegetaţie înaltă. Din raportul medico-legal de autopsie, întocmit de Laboratorul de Medicină Legală al judeţului Satu Mare, rezultă că moartea ino­centei a fost violentă, datorându-se asfixiei mecanice prin sugrumare.

Surpriza a apărut în urma examenului atent al cadavrului: orificiul anal prezenta o fisură perianală, indiciu clar că existase un raport sexual nefiresc cu victima. Totodată, pe obraji s-au descoperit echimoze, pe gât şi pe coapsa dreaptă escoriaţii, precum şi fractura, produsă post-mortem, a diafizei humerale drepte. O dată cu efectuarea autopsiei, s-au recoltat probe de sânge, fragmente de organe pentru exa­menele histopatologic şi toxicologic, se­creţii vaginale şi anale şi, cel mai important, fire de păr. Poliţia a demarat cerce­tările la scurt timp după găsirea cadavrului, zona fiind efectiv «periată» în căutarea unor indicii clare care să ducă la identificarea autorului.

Trei zile mai târziu, criminaliştii au alcătuit un prim cerc al suspecţilor din care făceau parte Ferenc Gereben, Otto Varadi, Viorel Varga şi Laszlo Hamza. Prin rezo­luţie a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare s-a dispus efectuarea unei ex­pertize asupra firelor de păr găsite pe corpul şi îmbrăcămintea victimei şi compa­rarea lor, din punct de vedere morfologic, cu cele recoltate din zona capului şi cea pubiană a bănuiţilor.

Prin raportul de ex­pertiză întocmit, Institutul de Criminalistică al IGP a concluzionat că «firele de păr recoltate din zona feselor victimei prezentau elemente asemănătoare (nuanţa culorii, grosimea, aspectul canalului medular şi al bulbului) cu modelele de comparaţie recoltate din regiunea similară a bănuitului Otto Varadi, 22 ani». Prea puţin pentru ca bănuitul să fie inculpat.

Ca urmare, în ziua de 17 iunie 1998, Serviciul Criminalistic al IPJ Satu Mare a examinat îmbrăcămintea (cea declarată de el) purtată de bănuit în urmă cu cinci zile, respectiv un hanorac, o cămaşă şi o pereche de pantaloni, recoltându-se fire de păr şi particule de noroi, care au fost trimise pentru examinare la Institutul Naţional de Medicină Legală «Prof. Dr Mina Minovici» din Bucureşti.

Noua expertiză a stabilit că «între firele de păr uman capilar recoltate de pe hanoracul lui Varadi şi cele provenite de la victimă existau asemănări din punct de vedere al lungimii, al diametrului mediu, structurii şi, mai ales, din punct de vedere al diversităţii coloristice. În plus, firul vegetal recoltat de pe hanoracul lui Varadi prezenta asemănări morfologice şi structurale cu firele vegetale ridicate de pe pulovărul victimei Renata Sabina Meşterca». Chiar dacă lucrurile deveneau foarte clare, nici una dintre probe nu era aptă a produce condamnarea lui Varadi.”

 

ANALIZA ADN ÎN PREMIERĂ NAŢIONALĂ

 

„Toate rapoartele întocmite de specialiştii criminalişti (medici legişti şi ingineri chimişti) concluzionau că Otto Varadi este autorul omorului şi al perversiunilor sexuale. Totuşi, lipsea dovada elocventă în baza căreia să fie întocmit rechizitoriul, chiar dacă la dosar se afla declaraţia dată de Varadi în ziua în care a fost reţinut, respectiv 16 iunie 1998. În această declaraţie, el precizează că în ziua de 12 iunie 1998 a ademenit-o pe Renata în acel loc viran (lângă care a fost descoperit cadavrul), situat la circa 300 de metri de marginea localităţii Boghiş, unde prin forţă a încercat să aibă un raport sexual normal cu victima.

Întrucât nu a reuşit, a întreţinut raport sexual oral şi anal, după care a sugrumat-o, luându-i cerceii şi lănţişorul. Cadavrul l-a acoperit cu vegetaţie. Însă ancheta a efectuat o întoarcere cu 180°, atât cu ocazia primei prezentări a materialului de urmărire penală (efectuată de procuror la data de 29 octombrie 1998), cât şi a prezentării în faţa instanţei (în ziua de 26 ianuarie 1999), când Otto Varadi nu a mai recunoscut faptele imputate, declarând că el nu cunoaşte nimic în legătură cu împrejurările în care a decedat Renata Sabina Meşterca.

Aflat în faţa unui rechizitoriu foarte subţire, Tribunalul Satu Mare a dispus restituirea cauzei la procuror pentru completarea cercetărilor. La rândul său, reprezentantul Parchetului a formulat o cerere prin care se solicita încuviinţarea instanţei privind efectuarea unei expertize medico-legale pentru identificarea genetică prin tipizare. Cum singurul institut legal din România capabil să efectueze o asemenea expertiză, prin folosirea de până la 13 gene, era cel de la Craiova, prin Ordonanţa de la 14 decembrie 2000, procurorul a cerut ca pe baza materialului pus la dispoziţie (fire de păr de la victimă şi agresor) să se efectueze o expertiză pentru a se stabili dacă vreunul sau mai multe fire de păr ridicate de pe corpul şi îmbrăcămintea victimei proveneau de la inculpatul Otto Varadi sau erau ale Renatei.”

Prin Raportul de expertiză nr. 1389 din 7 iunie 2001, Institutul de Medicină Legală Craiova a stabilit că „din firele de păr prelucrate s-a reuşit extracţia ADN, aceasta folosindu-se pentru analiza a 9 gene (loci), folosite în sistemul inter­na­ţional de identificări genetice. Altele determinate la firele de păr pubian recoltate de pe fesele victimei coincid în totalitate (proporţie de 100%) cu cele ale bănuitului… luând în calcul frecvenţele allelelor prezente la probe, probabilitatea de coincidenţă cu altă probă întâmplătoare este de 1 la 621 miliarde de indivizi. Concluzia finală este aceea că firele de păr provin de la Varadi Otto”. În baza acestei expertize prin Rechizitoriul nr. 195/P/1998 din 25 iunie 2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare l-a trimis în judecată pe Varadi Otto, cinci clase, necăsătorit, fără antecedente penale, pentru comiterea infracţiunilor de tentativă de viol, perversiune sexuală, tâlhărie şi omor deosebit de grav. Fără contribuţia decisivă a specialiştilor din cadrul IML Craiova, condus de Ioan Lulu Groza, Otto Varadi putea rămâne nepedesit, atâta vreme cât probele deţinute de organele de anchetă nu erau concludente. A fost condamnat la închisoare pe viaţă.

 

DESPRE ECATERINA, NIMIC…

 

Cazul de mai sus a fost primul din România în care s-a apelat la expertiza ADN. Otto Varadi n-a fost condamnat pe viaţă, ci la 28 de ani de închisoare. Îi execută pentru Sabina Meşterca. Pentru Varga Ecaterina nu pătimeşte nimic. Cei care o mai caută (teoretic) pe fetiţa de 8 ani n-au ştiut sau n-au avut cum să-l strângă cu uşa pe ticălos. El nu are mustrări de conştiinţă şi nici chef de spovedanie. Am încercat să stăm de vorbă cu el şi am trimis o solicitare către Penitenciarul Oradea, locul de detenţie al pedofilului. Ne-a răspuns chiar Varadi, printr-o declaraţie olografă şi analfabetă: „Subsemnatul: Varadi Otto năs la 3.03.1979 Fiul lui Gheorge şi Tereza. Condamnat la 28 de ani pt. Omor Deosebit de Grav, Prin prezenta declar că am fost informat de D-ul subcomisat Tica Gabriel despre solicitarea ziarului Jurnalul Naţional pentru realizarea unui interviu cu mine, şi Tot odată âmi exprim refuzul de a acorda acest interviu despre viaţa me-a de dinaintea comiteri faptei pentru care am fost condamnat. Aceasta este Declaraţia pe care o dau şi o susţin”.

La data comiterii ororilor din satul Boghiş, Otto Varadi abia împlinise 19 ani…

 

CINE-O MAI CAUTĂ?

 

Vie sau moartă… Practic, n-o mai caută nimeni. Singurul care ar putea spune unde se află Varga Ecaterina e Otto Varadi. Iar el nu vrea să facă nici o declaraţie. Vreme de 11 ani, poliţiştii din Satu Mare n-au avansat cu ancheta în acest caz.

Singura modificare în datele problemei: printr-o eroare de dactilografiere, dispăruta a „îmbătrânit” cu 3 ani… „O fetiţă de 11 ani din localitatea Boghiş, judeţul Satu Mare, a dispărut de pe raza comunei în anul 1998”, ne informează astăzi IPJ Satu Mare. „La data de 30.04.1998, mama minorei a sesizat Poliţia, precizând că fiica sa a dispărut de la domiciliu în ziua anterioară. Din investigaţiile efectuate de poliţişti a rezultat faptul că minora Varga Ecaterina obişnuia să se joace singură şi nu era supravegheată de aparţinători, aceştia muncind ca zilieri în diferite gospodării din localitate, revenind seara la domiciliu.

În cauză a fost demarată de urgenţă ancheta, poliţiştii efectuând cercetarea la faţa locului, audieri de martori, verificări în mai multe localităţi, unde au existat indicii că minora s-ar putea afla, precum şi la toate unităţile teritoriale de Poliţie din judeţ şi la Inspectoratele Judeţene de Poliţie, întocmindu-se formalităţile necesare urmăririi la nivel naţional a minorei.

Dispariţia minorei a fost mediatizată în mod repetat, în presa locală şi centrală, prezentându-se fotografiile şi semnalmentele minorei, informaţii publicate şi pe site-ul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Satu Mare, precum şi la secţiunea «Copii dispăruţi» pe site-ul Poliţiei Române. În prezent, cazul a fost preluat de poliţiştii Direcţiei de Investigaţii Criminale din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, cercetările continuând.”

 

Adriana Oprea Popescu

Jurnalul Naţional (25 mai 2009)

 

Fratele cel mare

 

 

Familie întregită: Găsit după doi ani

 

Testele AND au confirmat faptul că Neculai Mănălău este tatăl natural al lui Culiţă, iar copilul găsit după opt ani de la dispariţie de Jurnalul Naţional şi-a întâlnit ieri frăţiorii.

„El este fratele meu”, a zis ieri Culiţă – Adrian pentru prima dată în viaţa lui, strângând în palmă mâna lui Florin, frăţiorul său de 5 ani. L-a plimbat prin Centrul de Plasament „Cireşarii 2 care I-a fost casă timp de 8 ani câtă vreme a fost căutat de părinţii săi. Tatăl băiatului i-a adus pe cei trei fraţi la Bucureşti: pe Petronela de 12 ani, pe Mălina de 7 ani şi pe Florin, voinicul care zice la peşte – „chieşte” şi la pistol – „chistol”, aşa cum se vorbeşte la ei, în satul Puşcaşi din judeţul Vaslui. Înconjurat dintr-o dată de atâtea rubedenii, băiatul dispărut în 1997 nu ştia cum să reacţioneze, se uita mai mult în pământ şi vorbea puţin. Degeaba îl tot lua Florin în braţe şi-l mângâia. Stătea stană de piatră. „Adrian, mierji acasî?”, îl întreba pe moldoveneşte frăţiorul de cinci ani. Iar Culiţă răspundea ca la Bucureşti „Da, măă, merg!”. În ziua când Culiţă a dispărut fără urmă, Petronela, sora cea mare, avea 6 ani. Îşi mai aduce şi acum aminte de cum se băteau ei doi în pod la părinţi, şi despre trăsnăile pe care le făceau împreună. Fraţii i-au povestit cum la el în sat sunt dealuri şi că la iarnă se face derdeluş. Iar Culiţă a zâmbit. În viaţa lui nu s-a dat cu o sanie. Însă, până când Adrian va ajunge acasă, vor mai trece săptămâni întrucât numai după un proces va putea să se întoarcă în familie. Până atunci, părinţii o să trebuiască să bată sutele de kilometri cu trenul, câte sunt de la Vaslui la Bucureşti, pentru a-l vizita. „Mi-e teamă că acum, când o să ne întoarcem acasă, el să nu creadă că l-am abandonat din nou. Îl vrem cât mai repede”, ne-a spus tatăl. „Cu siguranţă că vor fi ceva probleme de adaptare pentru Culiţă. E o situaţie nouă pentru el, e o familie nouă, o casă nouă. Dar dorinţa lui de a ajunge acasă e mare şi asta îl va face ca, încet – încet, să se adapteze”, ne-a spus Cristina Goţia, pshihologul Centrului de Plasament „Cireşarii 2”. Adrian Mănălău a dispărut în toamna anului 1997, în timp ce părinţii nu erau acasă. După doi ani de căutări, rudele l-au crezut mort şi îi făceau parastas la biserică. Acum două săptămâni, Jurnalul Naţional a publicat poza copilului căutat şi, astfel, el a putut fi recunoscut de un fost angajat al Centrului de Plasament „Cireşarii 2”.

 

Alex Nedea

Jurnalul Naţional (10 noiembrie 2005)

 

Şi-a revăzut tatăl după 8 ani

Băiatul găsit într-un centru de plasament de Jurnalul Naţional şi-a revăzut ieri, după 8 ani de la dispariţie, tatăl. Multe lacrimi şi multă iubire.

 

După ce le-a dispărut copilul, în acea zi de 4 seprembrie 1997, părinţii l-au căutat zi şi noapte. Tatăl, Neculai Mănălău, a bătut ţara în lung şi în lat în căutarea fiului dispărut. A fost la Iaşi, a fost şi la Brăila, şi la Galaţi, chiar şi la Bucureşti. A bătut la uşile ziarelor şi redacţiilor televiziunilor centrale şi locale pentru a anunţa că băieţelul lui de 7 ani, Andrei Mănălău, a dispărut de acasă. După 3 ani, părinţii şi-au îngropat ultima speranţă şi mai aveau un singur gând negru, un coşmar: băieţelul lor a fost răpit şi, după ce a fost trecut peste graniţă, a fost omorât pentru a i se vinde organele.

În cealaltă parte a ţării, în Centrul de plasament „Cireşarii 2”, Culiţă nu a ştiut să spună anchetatorilor unde locuieşte şi nici să dea vreo informaţie despre părinţii lui. Timpul a trecut, iar singurele amintiri ale băiatului despre familia lui s-au şters, încetul cu încetul. Însă Andrei Mănălău, devenit la centru Culiţă, ştia un singur lucru: voia acasă!

Iată că după 8 ani, ieri după amiază, tatăl lipsit de speranţă şi-a revăzut băiatul la centrul de plasament Cireşarii 2. A fost adus de o maşină a poliţiei de la Vaslui împreună cu bunica lui Culiţă. Bărbatul de 39 de ani, om în toată firea, a început să plângă când a fost dus în una din camerele centrului, la numai o uşă distanţă de fiul lui. Bunica plângea în hohote, ca la o înmormântare. Însă poliţiştii şi cei de la Direcţia pentru Protecţia Copilului Sector 5 erau obligaţi prin lege să facă o anchetă înainte de a-l lăsa pe tată să-l vadă pe Culiţă. O anchetă ce-a durat aproape 2 ore. Poliţiştii au mai adus de pe stradă alţi trei bărbaţi, l-au chemat pe Culiţă şi l-a pus să spună pe care dintre acei oameni l-a mai văzut în viaţa lui. Dar băiatul, care avea la vârsta de 7 ani şIio uşoară întârziere în gândire, nu-şi mai aducea aminte de tată şi nu a ştiut să aleagă. „L-am văzut, nu s-a schimbat deloc de când a plecat. Îl simt că e fiul meu”, a spus tatăl după ce a ieşit de la proba de recunoaştere. O groază de alte argumente i-au făcut pe anchetatori să creadă, în proporţie de 99%, că băiatul Culiţă este într-adevăr fiul lui Neculai şi al Floricăi Mănălău: hainele cu care a ajuns copilul în centrul din plasament erau aceleaşi cu cele cu care dispăruse copilul, după descrierea părintelui; tatăl îşi aminteşte de cele două aluniţe de pe gâtul copilului, iar asemănarea dintre tată şi fiu e izbitoare: aceiaşi ochi, acelaşi mers. Însă numai rezultatul analizelor ADN, care vor fi gata în trei zile, vor alunga orice urmă de suspiciune.

După anchetă, în cabinetul medical, Culiţă şi-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze tatăl şi bunica. Femeia în vârstă a reînceput să plângă. Tatăl a început să-i povestească despre familia lui numeroasă, că mai are două surori, un frate şi o mamă care e plecată în Spania, la cules căpşuni, şi care urmează să se întoarcă pe 1 decembrie acasă. Mama a sunat toată ziua pe telefonul mobil al bunicii, pentru a încerca să vorbească cu fiul ei regăsit. Într-un final, spre seară, mama din Spania i-a spus lui Culiţă în receptorul telefonului, pentru prima dată după opt ani, „fiule”.

 

Notă: Întreaga poveste a acestei regăsiri emoţionante o veţi putea citi în ediţia de mâine a Jurnalului Naţional.

 

Alex Nedea

Jurnalul Naţional (4 noiembrie 2005)

 

Găsit după 8 ani

Mănălău Andrei avea 7 ani când a dispărut de acasă, pe 4 septembrie 1997. După doi ani de căutări, părinţii lui l-au crezut mort şi-au încetat să mai spere. Cu ajutorul Jurnalului National şi al Direcţiei pentru Protecţiei Sectorul 5, Andrei a fost găsit ieri, în Bucureşti. Lehamitea Poliţiei Române l-a ţinut departe de părinţi, vreme de 8 ani!

 

Ieri dimineaţă am primit un apel telefonic de la Centrul de Primire Minori în regim de Urgenţă „Cireşarii 2” din Bucureşti. „Vă sunăm în legătură cu articolul despre copii dispăruţi publicat în Jurnalul Naţional din 31 octombrie… (n.r. – scrisoarea deschisă adresată autorităţilor, alături de care se aflau pozele a 16 copii dispăruţi). Credem că unul dintre acei copii este la noi”.

 

Din acel moment, a început nebunia. Un reporter a plecat înspre Centrul „Cireşarii 2”, să-l vadă pe cel despre care ni se spusese că ar fi Mănălău Andrei. Celălalt reporter a luat imediat legătura cu Inspectoratul Judeţean de Poliţie Vaslui, care ne semnalase această dispariţie în urmă cu 2 luni. Ce-a urmat e istoria unui film pe care îl veţi trăi, ca şi noi, cu sufletul la gură…

 

CÃI ÎNCÂLCITE. Primele informaţii obţinute de la IPJ sunt contradictorii: teroretic, Mănălău Andrei, copilul pe care ni-l dăduseră ca dispărut, nu există, căci CNP-ul trecut în dosarul de la Poliţie fusese notat greşit. Primim însă promisiunea că vom avea informaţiile cerute peste puţin timp şi, în aşteptarea lor, apelăm la ajutorul primarului din satul Puşcaşi, comuna Laza, ultimul loc de domiciul al lui Andrei. Nici satul Puşcaşi nu mai există, căci din mai anul trecut a devenit comună… Îl găsim însă uşor pe primarul Ignat Nicolae, care se arată bucuros să ne ajute. Numai că primarul nu ştie de nici o familie Mănălău Neculai şi Florica, cum îi chemă pe părinţii lui Andrei, aşa că trebuie să aşteptăm iară, până caută în registre… Revenim într-o oră şi stupoare: cei doi nu figurau că ar locui în Puşcaşi. Primarul ne spune că s-ar putea să fii plecat, împreună cu alte familii, în judeţul Hunedoara, să lucreze la mină. Ar fi culmea, am găsit copilul după 8 ani, şi-acum trebuie să-i căutăm părinţii!

Sunăm la Parohia Puşcaşi şi stăm de vorbă cu preotul comunei care ne linişteşte: „Îi cunosc, sunt oameni necăjiţi, dar cumsecade. Ştiu că au un copil dispărut, i-am ajutat atunci cu bani, că n-aveau săracii să dea anunţuri la ziare şi la radio…”. Din ce ştie părintele, mai speră părinţii că e în viaţă Andrei? „Nu mai speră! Au sperat un an – doi, apoi mi-au spus că ei cred că a fost ucis. Că e mort demult…”.

 

DISPARIŢIA. Între timp, suntem sunaţi de la IPJ Vaslui de inspectorul general Barnea, cel care s-a ocupat de această dispariţie încă de la început. Ne spune istoria cazului: Andrei Mănălău, pe care toţi îl strigau Adrian, avea 7 ani în ’97 şi locuia, împreună cu părinţii săi şi o surioară mai mică, de 5 ani, în casa bunicilor din Puşcaşi. În luna septembrie a acelui an tatăl, zidar de meserie, era plecat la Cernavodă, unde lucra pe un şantier. Mama plecase şi ea pentru 2 săptămâni, la Focşani, unde muncea la ziua la cules strugurii. Andrei şi sora lui rămăseseră în grija bunicilor. În ziua de 4 septembrie, băiatul s-a tăiat la un deget şi a fost trimis de bunici la dispensarul din sat. Aici s-a constat a rană minoră, a fost pansat şi trimis acasă. N-a mai ajuns. A fost văzut ultima oară în staţia de autobuz, iar poliţiştii bănuie că Andrei a încercat să plece după mama sa, la Focşani. Şi vreme de 8 ani, nimeni n-a mai ştiut nimic de el…

Din când în când, inspectorul Barnea ne spune că mai trecea pe la părinţi, să le arate pozele copiilor găsiţi. Poate unul din ei era Andrei. De diecare dată, mama băiatului începea să-l jelească, fără să-l poată recunoaşte în vreo poză. Acum, Mănălău Andrei are încă doi fraţi, veniţi pe lume după ce el a dispărut: Florin are 5 ani, iar Mălina – 6. Mama lor şi-a lui Andrei este plecată din mai în Spania, la munci agricole. Culege căpşuni, fără ca măcar să bănuie cât de aproape suntem de copilul pe care ea îl plânge de 8 ani.

 

LA CIREŞARII 2. O casă cu scară, cu acoperiş din tablă, două camere luminoase. E bine şi e cald. În prima cameră stă el, cu surioara lui mai mică. În cea de-a doua încăpere e mama, o femeie grasă dar frumoasă, cu părul desfăcut, şi cu tatăl, un bărbat tânăr. Afară e Bobby, căţelul cel mic. Se joacă prin curtea unde băiatul obişnuieşte să pună capcane pentru vrăbile pe care le prinde se joacă cu ele şi apoi le dă drumul. Astea singurele amintirile legate de „acasă” ale lui Andrei, un băiat frumuşel, cu părul creţ şi buze cărnoase, ajuns în urmă cu opt ani la Centrul de Plasament „Cireşarii 2” din Bucureşti. Centrul are un gard din tablă înalt cât doi oameni, cu gratii la geam, un loc unde ajung aurolacii prinşi de poliţie la cerşit, un loc unde înveţi să fumezi de la 10 ani, şi mai ales, unde eşti departe de părinţi.

Lui Andrei i se spune acum Culiţă iar povestea lui e incredibilă. Exact în ziua în care la Vaslui fusese raportată dispariţia băiatului, la Centrul de Plasament „Cireşarii II” din Bucureşti a fost adus de poliţiştii Secţiei 19 un copil cam de 7 ani, cu aceleaşi semnalmente ca şi ale lui Andrei Mănălău din Vaslui. Copilul avea probleme de vorbire (n.r. – exact ca-n descrierea primită de noi de la IPJ Vaslui) şi spunea că se numeşte „Adrian Bălălău” şi că e din Galaţi. Personalul de la Direcţia pentru Protecţia Copilului din sectorul 5 a verificat informaţiile la IPJ Galaţi care nu a găsit nici un copil cu numele de Adrian Bălălău. Culiţă a fost declarat „fără identitate”. „El are un retard uşor şi e posibil să nu îşi fi adus aminte atunci exact unde locuieşte şi care e numele lui. Copilul are un coefficient de inteligenţă de 66 iar limita se situează undeva la 70”, ne spune psihologul centrului „Cireşarii II”, Cristina Goţia. Cei de la direcţie i-au făcut o altă identitate sub numele declarat al copilului, de Adrian Culiţă Bălălău.

În prezenţa unui psiholog, stăm de vorbă cu băiatul. Spune că are o soră mai mică, că pe mama lui o cheamă Florica, dar nu-şi aminteşte sau încurcă numele tatălui. Şi repetă tot timpul, aşa cum o face de 8 ani, de când a ajuns la „Cireşarii 2”, că vrea să plece acasă.

 

„EL E”. De la IPJ Vaslui, inspectorul Barnea ne spune că s-ar bucura ca cel găsit în Bucureşti să fie copilul căutat de el. Nu are nici o urmă de orgoliu în glas, e doar un om care speră, ca şi noi. Promitem că vom trimite fotografia de acum a băiatului, pentru a fi arătată tatălui. Şi-n timp ce aşteptăm colegii să se întoarcă de la „Cireşarii 2” cu ea, la Vaslui, o maşină de poliţie e pregătită să plece înspre Puşcaşi. Unde tatăl lui Mănălău Andrei a fost găsit între timp de primarul Ignat şi înştiinţat că undeva, în Capitală, i-a fost găsit copilul. Îl auzim cum plânge şi spune că vrea să se ducă în gară şi să ia trenul spre copilul lui. Îl chinuie dorul şi nu mai poate să aştepte. Dar rămâne, convins de primar, în Puşcaşi şi-l aşteaptă de inspectorul de poliţie cu fotografia. La 300 de km depărtare de el, într-o redacţie de ziar din Bucureşti, aştepăm şi noi, cu sufletele la gură.

Inspectorul de poliţie care vede fotografia de acum susţine că sunt şanse mari să fie vorba de acelaşi copil. Tatăl crede şi el acelaşi lucru, dar spune că nu-şi poate da seama decât dacă-l vede în carne şi oase. Bunica, în schimb, începe să plângă şi să sărute fotografia. Şi spune că e el! Inspectorul Barnea că va veni zilele acestea, însoţit de tată, la Centrul „Cireşarii 2” din Bucureşti. Vor urma teste ADN, pentru stabilirea legăturii de rudenie.

 

FÃRÃ FINAL. „Adrian Alălău” a devenit Adrian Bălălău. Iar Poliţia Română a condamnat un copil la opt ani de centrul de plasament. 8 ani departe de părinţi. Asta pentru că în septembrie ’97, poliţIştii din România nu au avut chef să comunice între ei. O copilărie distrusă pentru că Poliţia Română nu are o bază de date a copiilor dispăruţi, pentru că atunci când este găsit un copil nu sunt anunţate toate IPJ-urile din ţară…

 

Patrik, primul copil găsit de Jurnalul Naţional

 

Andrei Mănălău este al doilea copil găsit cu ajutorul Jurnalului Naţional, de când ziarul nostru a pornit campania pentru copii dispăruţi din România. Primul găsit a fost Patrik Laurentiu Badea (foto), de 12 ani. Pe 12 iunie 2005 băiatul a plecat de acasă, din Râmnicu-Sărat, zicându-i mamei că se duce la joacă. Nu s-a mai întors. Mama, Lucica Badea, a reclamat dispariţia baiatului la IPJ Buzau care l-a dat în Urmărire Generală. În timp ce mama îşi plângea fiul în faţa secţiei de poliţie din Râmnicu Sărat, Patrik era bine-mersi într-un centru de plasament din Timişoara, fiind adus aici de poliţiştii de la IPJ Timiş după ce a fost găsit la cerşit.

Unul dintre oameni de la Direcţia pentru Protecţia Copilului de acolo a avut curiozitatea să intre pe site-ul Jurnalului Naţional (copiidispăruţi.jurnalul.ro), şi a aflat că băiatul ajuns în unul din centrele de plasament era căutat de mamă şi de poliţia buzoiană. Povestea lui Patrik o găsiţi pe site.

 

Adriana Oprea-Popescu

Alex Nedea

(Jurnalul Naţional, 2 noiembrie 2005)

 

Ce-am găsit al meu să fie

 

Dacă găseşti un portmoneu pe stradă, legea te obligă să te duci să-l predai la cel mai apropiat post de poliţie. Dacă îţi iese în cale un copil singur, legea nu te obligă la nimic, poţi să-l iei şi să-l duci acasă fără nici o problemă. Mulţi dintre copiii dispăruţi au fost „adăpostiţi” şi puşi la muncă de cei care i-au găsit.

 

Când e vorba de un suflet, morala, nu legea, ar trebui să-ţi dicteze conduita. Atunci când găseşti pe stradă un câine cu zgardă, ţi se face milă de el şi lipeşti afişe ca să-i afli proprietarul. Atunci când găseşti un copil, îl iei acasă şi-i dai un pat şi-o masă caldă. Tot de milă. După care, îl pui la muncă, să-şi câştige cinstit pâinea. Aşa procedează mulţi în România. Copiii dispăruţi, după care plâng părinţii, devin bucuria celor ce-i slugăresc.

 

„PLECĂTOR”. Sorin Salvan e dintr-un sat din judeţul Bistriţa-Năsăud. Mai are trei fraţi, unul mai mare şi doi mai mici, şi locuieşte cu mama lui. Femeia munceşte cu ziua, la câmp, ca să aibă ce le pune celor mici pe masă. Sorin a mers la şcoală doar doi ani. După care a prins dor de ducă. Nu-i plăcea şcoala. Pleca de la cursuri şi stătea cu orele prin internet-café-uri. Uneori uita să mai vină acasă. Iar mama, disperată, cerea de fiecare dată ajutorul poliţiei. Şeful de post din comună spune că l-a găsit de multe ori prin satele învecinate, ba chiar şi prin Bistriţa, şi l-a dus acasă. Până în mai 2003.

 

PLECAREA. În dimineaţa zilei de 3 mai 2003, Sorin a plecat de acasă până la magazinul din sat. Îl trimisese mama să cumpere pâine. Nu s-a mai întors. După câteva ore, femeia s-a dus să-l caute, dar la magazin nu-l văzuse nimeni. Nu s-a îngrijorat, deşi puştiul nu avea decât 9 ani atunci. „Mai plecase, dar ştiam că se întoarce el când i se face foame”, povesteşte acum femeia. Dar Sorin nu a mai ajuns acasă decât 3 ani mai târziu – în noiembrie 2006. „După câteva zile a început să mi se facă frică. Nu mai lipsise niciodată aşa de mult. Mă gândeam că, dacă ar fi vrut să îşi ia lumea în cap, ar fi spus cuiva – mă, io nu mă mai întorc acasă. Sau mi-ar fi dat un telefon – mamă, nu mai aştepta, că nu mai vin. Dar nu aveam nici un semn… Şi m-am dus iar la Poliţie”, spune mama. La IPJ Bistriţa-Năsăud există un dosar gros, plin cu declaraţii şi procese-verbale, pe care stă scris cu litere de-o şchioapă numele lui Sorin Salvan. „A fost căutat peste tot. Fusese dat în urmărire. Trecuse foarte mult timp de la dispariţie, în fiecare an reluam ancheta, încercam să găsim informaţii noi. Dar nimic”, povesteşte Raluca Petrean, purtătorul de cuvânt al IPJ Bistriţa-Năsăud.

 

DIN ÎNTĂMPLARE. La 12 noiembrie 2006, un copil era lovit de o maşină pe o stradă din Piteşti. Băiatul a fost dus la spital de o ambulanţă, iar când şi-a revenit din şoc le-a spus poliţiştilor care anchetau accidentul rutier că se numeşte Salvan Alin Sorin şi este din judeţul Bistriţa-Năsăud. „Am fugit de-acasă, aşa le-am zis”, îşi aminteşte Sorin, zâmbind ştrengăreşte. Poliţiştii din Piteşti au verificat identitatea puştiului şi au constatat că era dat în urmărire. Şi-au sesizat colegii de la Bistriţa, iar aceştia i-au anunţat mama. „Am fost atât de fericită! I-am mulţumit din suflet lui Dumnezeu că mi l-au găsit în viaţă. Mi-era tare frică să nu fi păţit ceva. N-aveam nici un ban în casă în ziua aia. M-am împrumutat la vecini şi am plecat la Piteşti. Când m-a văzut, a început să plângă…”, rememorează femeia cu lacrimi în ochi.

 

LA NIŞTE „OAMENI”. Se mişcă de pe un picior pe altul în pantofii scâlciaţi şi vorbeşte cu capul în pământ, ţinându-şi mâinile în buzunare. Din când în când, ridică privirea şi ne priveşte printre gene, zâmbind din colţul gurii. Are 14 ani acum. Nu-i place să fie luat la întrebări. Ne povesteşte cum a plecat de acasă, în urmă cu trei ani, de parcă ar fi fost aventura vieţii lui. Nu i-a fost frică. „Păi, dacă mama vroia să mă trimită iar la şcoală? I-am zis că nu mă mai duc! Şi când mi-a dat banii de pâine, în dimineaţa aia, m-am dus direct la gară. M-am urcat în tren şi am ajuns la Dej”, povesteşte Sorin. Nu i-a plăcut acolo. A luat alt tren şi s-a dat jos la Reşiţa. De acolo a plecat spre Bucureşti şi apoi spre Piteşti. Nu vrea în ruptul capului să spună cum a fost drumul, ce i s-a întâmplat. Povesteşte doar că, ajuns în gara din Piteşti, a fost luat la întrebări de „nişte oameni. Erau ţigani. Mi-au zis că de unde sunt, ce fac acolo. Le-am spus că n-am părinţi şi că sunt din Cluj. Mi-era frică să nu mă trimită acasă, d-aia i-am minţit”. A ajuns în casa rromilor din comuna Hârtieşti, Argeş. Aici, povesteşte băiatul, a fost pus la muncă şi bătut. A îndurat câteva luni şi a fugit. Aşa a ajuns să cerşească pe platforma uzinei din Colibaşi.

 

DE MILĂ. Acolo l-a găsit Relu Arsenescu, din satul Vultureşti. Bărbatul îi dădea în fiecare zi câţiva bănuţi de pomană. La sfârşitul lui februarie 2004, Sorin nu a mai apărut la poarta fabricii. Bărbatul a întrebat de el în stânga şi-n dreapta şi l-a găsit ghemuit sub o tarabă metalică, acoperit cu cartoane şi aproape îngheţat. „Mi-a fost milă de el. Era mai mult mort decât viu. Şi devenisem, oarecum, prieteni. Când ieşeam de la fabrică îi dădeam mereu câte ceva. Mă ştia şi mă aştepta. Când l-am găsit, avea degerături la mâini şi la picioare. L-am luat în braţe şi l-am dus la o brutărie din apropiere. Aveam nişte prieteni acolo şi i-am rugat să-l ţină lângă cuptor, să se încălzească. Apoi m-am dus acasă şi i-am povestit soţiei despre el. Am decis să-l aducem la noi, să-l îngrijim. Mai avem doi copii şi l-am luat şi pe el”, povesteşte Relu Arsenescu. Bărbatul spune că a încercat să afle dacă Sorin are părinţi, dacă cineva îl caută: „Prima dată ne-a spus că e din Mioveni. Am mers cu el prin tot oraşul. Nimeni nu-l cunoştea. Apoi, am realizat că nu vrea să ne spună cine şi de unde e. După accentul lui, ne-am dat seama că trebuie să fie de undeva din Ardeal. Am făcut tot ce am putut să aflăm ceva despre părinţii lui. Am dat un anunţ la un ziar din Piteşti, cu fotografie. Am mers la Protecţia copilului, ştiţi ce mi-au spus? Că ei nu ştiu cine e şi că fac ce vreau – ori îl aduc la ei, ori îl ţin eu. La poliţie mi-au spus că nu au auzit de el… Că nu apare nicăieri”.

În august 2005, când Jurnalul Naţional strângea informaţii pentru site-ul copiidisparuti.jurnalul.ro, Sorin Salvan nu figura în baza de date a IGPR. A apărut abia în 2006. Dar atunci nimeni nu-i mai căuta familia. Pentru cei la care locuia era doar „copilul găsit”.

 

FINAL FERICIT. Sorin povesteşte că a dus-o bine la familia Arsenescu, în Vultureşti. „Mâncam cu ei la masă, dormeam cu băiatu’ lu’ domnu’ Relu. Mă duceam cu el cu căruţa la pădure, după lemne, că aveau un gater. Nu-mi dădeau bani, da’ îmi luau haine”, spune băiatul. A plecat din gospodăria argeşenilor într-o zi de noiembrie, pentru că soţia lui Relu Arsenescu se răstise la el. L-a luat o maşină „la ocazie”, până la Piteşti. „M-am plimbat prin oraş un pic şi, când am vrut să traversez o stradă, m-a lovit maşina. M-am trezit la spital”, îşi aminteşte Sorin. Mama băiatului i-a cunoscut pe cei la care a locuit fiul ei. „Sunt oameni de treabă, au avut grijă de el. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a ajuns la ei şi nu a rămas pe mâna ţiganilor la care ajunsese prima dată. Acum, ne mai sună, ne mai întreabă de el…”, spune femeia. „Mă mai duc eu pe la ei…”, promite Sorin. „Numai să ştiu de tine, mamă…”, replică mama.

 

LEGEA CIVILIZAŢIEI. În România nu există nici un act normativ care să te oblige ca atunci când găseşti un copil pe stradă să suni la poliţie. Toţi poliţiştii cu care am stat de vorbă s-au arătat miraţi de o asemenea posibilitate. „În nici o ţară din lumea asta n-o să găsiţi aşa ceva. Asta ţine de morală, de conştiinţa fiecăruia, de educaţie, spuneţi-i cum vreţi. E o lege nescrisă a civilizaţiei”, e de părere agentul-şef Ovidiu Vlaşin, şeful compartimentului Urmăriri din cadrul IPJ Bistriţa-Năsăud. Dacă găseşti un portmoneu pe stradă, nu doar bunul-simţ, ci şi legea, te obligă să mergi cu el la cea mai apropiată unitate de poliţie. Articolul 216 din Codul Penal pedepseşte „fapta de a nu preda în termen de zece zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut, sau de a dispune de acel bun ca de al său” cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Copilul? E un suflet pentru care nu răspunde nimeni. Nici cel care-l pierde, nici găsitorul, nici cel care-l caută. Nu în România…

 

HAI-HUI PRIN BUCUREŞTI

 

Vinetu Ioan Dominte avea 11 ani în 2003, când a dispărut de acasă, din judeţul Dolj. Nu era prima dată. „A dispărut în mai multe rânduri, fiind găsit la Bucureşti”, precizează subcomisar Maria Vasile, din cadrul IPJ Dolj. S-a întors singur acasă, la 23 ianuarie 2007. A povestit că a stat în Capitală şi a cerşit la metrou. Timp de doi ani a fost doar unul dintre copiii murdari pe lângă care trecem în fiecare zi fără să ne întrebăm ai cui sunt sau dacă cineva îi caută. Apoi s-a întors în Dolj. Dar nu s-a dus direct acasă, ci a lucrat pe la diferite stâne. Ciobanii i-au dat adăpost, mâncare şi l-au pus la treabă. Poate că, dacă era o oaie rătăcită, se întrebau şi de unde a fugit…

 

SLUGĂ LA STRUŢI

 

Auraş Cristian Toboşaru este din judeţul Buzău. „Pleacă des de acasă. E mare iubitor de drumuri…”, îl caracterizează purtătorul de cuvânt al IPJ Buzău. În iunie 2003, băiatul a plecat din nou. Avea 11 ani. Poliţiştii l-au căutat prin gări, prin pieţe şi în trenuri, unde îl mai găsiseră cerşind. De data asta, n-au mai dat de urma lui. De Crăciun, în 2006, Auraş s-a întors singur acasă. Trecuseră trei ani de la dispariţia lui şi spunea că i se făcuse dor de părinţi. Le-a povestit poliţiştilor că în tot acest timp a locuit la o familie din Galaţi. „Acei oameni aveau o fermă de struţi. Băiatul i-a ajutat pe acolo. Îi plac foarte mult animalele…”, mai spune purtătorul de cuvânt. Când l-a cuprins dorul de casă, Auraş le-a cerut celor la care locuia să-l ducă la părinţi. Până atunci însă nimeni nu-l întrebase cine e şi de unde vine.

 

GĂSIT DUPĂ ZECE ANI

 

Creţu Ioan a fugit la 6 februarie 1995 din Căminul Şcoală nr. 14 Roman (pentru copii cu deficienţe intelectuale). Avea 13 ani. „Persoana în cauză vorbeşte greu, dar poate da relaţii despre identitatea sa”, se preciza în descrierea cu care IJP Neamţ îl punea în urmărire generală. Am aflat de cazul său în august 2005. O lună mai târziu, Jurnalul Naţional lansa campania de presă pentru copiii dispăruţi. Cazul lui Ioan a fost mediatizat de noi la 28 noiembrie 2005. În aceeaşi zi, dispărutul a fost identificat de poliţie. „Identificarea lui Ioan Creţu a fost făcută de ciobanul la care lucra, după ce i-a văzut fotografia într-un ziar central. Proprietarul stânii din zona Tunari – Pipera s-a prezentat la Postul de Poliţie Voluntari – Ilfov, pentru a anunţa faptul că găzduieşte o persoană despre care a aflat că este dată în urmărire pentru dispariţie. În urma verificărilor a reieşit că într-adevăr este vorba despre Ioan Creţu, care a fugit la 6 februarie 1995 de la instituţia pentru copii cu deficienţe intelectuale. Pe atunci, băiatul avea 14 ani. În perioada cât nu s-a ştiut de el, acesta nu a săvârşit fapte antisociale”, a declarat inspectorul principal Dragoş Balau, comandantul Poliţiei Municipiului Roman. Băiatul, devenit între timp major, a ales să rămână în continuare la familia celui care l-a găsit.

 

FĂRĂ ÎNTREBĂRI

 

Povestea lui Dănuţ Chifor din judeţul Iaşi începe într-o după-amiază de aprilie, în 2005. Băiatul avea atunci 12 ani şi a plecat de acasă pentru că tatăl său s-a dus la şcoală să se intereseze de situaţia lui. Nu avea note proaste, dar adunase câteva absenţe. I-a fost frică de muştruluiala pe care o aştepta de la părinţi şi, după terminarea orelor, le-a spus colegilor că nu se va mai întoarce acasă. Colegul care l-a condus până în staţia de tramvai a fost ultimul care l-a văzut. Apoi, vreme de un an, nimeni n-a mai ştiut nimic de el. Nici măcar dacă mai trăieşte…

Părinţii l-au căutat peste tot, Poliţia l-a dat în urmărire generală, dar nici o informaţie nu i-a putut ajuta să dea de urma lui. În luna noiembrie 2005, familia lui Dănuţ a trimis la Jurnalul Naţional o scrisoare în care îşi strigau disperarea. „Mergem des la poliţia din Iaşi, ne scriau ei, dar mereu ne spun că nu dau de el şi că nu îl găsesc. Suntem disperaţi şi nu mai ştim unde să mergem şi să-l mai căutăm. Noi nu ne-am pierdut speranţele, aşteptăm ca într-o bună zi să ne revedem băieţelul sănătos acasă.” Cazul acestui copil a fost publicat de mai multe ori în paginile ziarului nostru. În zadar…

În aprilie 2006, Dănuţ a fost găsit, din întâmplare, de un poliţist de la Secţia 1 din Iaşi. Judiciaristul investiga un caz de furt în care suspecţii erau minori. În zonă a dat peste Dănuţ, care se plimba, şi l-a dus la secţie. Băiatul şi-a declarat date de identitate false, dar a fost prins cu minciuna după verificările în baza de date a Poliţiei. Până la urmă le-a mărturisit poliţiştilor, după cum el însuşi povesteşte: „Ştiţi ceva, eu sunt Chifor!”. Timp de un an, spune Dănuţ, a stat în Miroslava, o comună din apropierea Iaşiului. L-a „adăpostit” o familie pe care a păcălit-o că e orfan şi că nu are unde să stea. A locuit acolo şi şi-a ajutat la treabă gazdele, fără ca cineva să îi verifice povestea.

 

ÎNTÂMPLĂTOR

 

Cătălin are 12 ani şi a dispărut în martie 2007 de acasă – comuna Davideşti, judeţul Argeş. A fost dat în urmărire naţională. Poliţiştii argeşeni spun că băiatul a avut un conflict cu unul dintre părinţi şi şi-a luat lumea în cap. A ajuns, pe bicicletă, până în comuna Fundata din judeţul Braşov. Aici, în gospodăria unui localnic, a fost găsit o lună mai târziu de poliţişti, în timpul unei acţiuni de rutină. Omul îl adăpostise pentru că îl văzuse singur pe drum. Dar nu a anunţat pe nimeni că un copil necunoscut a ajuns la poarta sa.

 

Andreea Sminchişe

Jurnalul Naţional (29 aprilie 2007)

 

Copii găsiţi, pentru care a dispărut „acasă”

Ioan, Andrei, Răducu. Trei băieţi care nu se cunosc între ei, dar care au, până acum, destine aproape identice. Au dispărut şi au fost daţi în urmărire generală. Au avut norocul să fie descoperiţi. Dar n-au mai putut să-şi reia viaţa de unde-o lăsaseră… Sunt copii găsiţi, pentru care-a dispărut „acasă”.

 

 

Avea numai 3 ani şi a stat 40 de ore singur în frig şi întuneric. Fără mâncare şi fără apă, aşteptând să fie găsit. Astăzi, la 10 luni distanţă de atunci, Răducu aşteaptă o familie.

 

DISPARIŢIA. Pe 30 aprilie 2005, la prânz, IPJ Buzău trimitea următorul comunicat de presă: „În ziua de 29.04.2006, ora 19:45, Nicolae Nicoleta de 41 ani din com. Chiliile a sesizat poliţiştii din comună cu privire la faptul că fiul său, Nicolae Radu, în vârstă de 3 ani, a dispărut în aceeaşi zi de pe un deal din apropierea locuinţei. Imediat au fost alarmaţi poliţişti de la mai multe compartimente care s-au deplasat în zonă şi au început să-l caute pe băiat, la aceste activităţi fiind folosiţi şi doi câini de urmă. Cercetarea la faţa locului a fost efectuată de o echipă complexă condusă de şeful I.P.J. Buzău. În urma verificărilor efectuate, poliţiştii au stabilit că în ziua de 29.04.2006, în jurul orei 16:00, în timp ce se afla pe un deal din apropierea locuinţei (la aproximativ 200 m de casă) împreună cu trei fraţi ai săi care păzeau mai multe animale, Nicolae Radu a dispărut. Unul dintre fraţi a anunţat-o pe mama lor despre acest fapt şi l-au căutat împreună pe micuţ. Văzând că eforturile lor sunt zadarnice, au cerut sprijinul poliţiştilor. Oamenilor legii li s-au alăturat şi mai mulţi cetăţeni din localitate, care au ajutat la scotocirile ce s-au efectuat în zona locuinţei şi a locului de unde a dispărut minorul, activităţile fiind îngreunate de lăsarea întunericului şi de terenul accidentat. Cu toate acestea, căutările au continuat şi pe timpul nopţii şi se desfăşoară şi la această oră, fiind suplimentate forţele care acţionează în zonă. Totodată, datele de stare civilă şi semnalmentele băiatului dispărut au fost transmise tuturor agenţilor de poliţie din Dispozitivul de Siguranţă Publică. (…)”

 

GÃSIREA. Răducu a fost găsit, în dimineaţa zilei de 1 mai, de Marius Marica şi Dan Pucheanu, salvatori BGS. Copilul se afla pe marginea unei râpe, la aproximativ 3 km de locul dispariţiei, într-o zonă împădurită şi foarte greu accesibilă. Salvatorii BGS au ajuns la el, cu ajutorul ATV-urilor, în mai puţin de două ore de la sosirea lor în satul Chiliile.

„Drumul era anevoios… Am mers aproximativ doi kilometri cu ATV-urile, prin nămol şi hârtoape. La un moment dat, cărarea s-a îngustat atât de tare, încât nu mai putea întoarce nici vehiculul. Am pornit pe jos, prin pădure. Nu am luat-o pe poteca ce se întrezărea. Am hotărât să o luăm printre pomi, să străbatem desişul”, povesteşte Marius, salvator BGS. „Nu ne venea să credem cât de deasă era pădurea. Aveam senzaţia că suntem la munte. Ne uitam în stânga şi în dreapta. Dintr-o dată am văzut copilul. M-am şters la ochi. Nu îmi venea să cred!”, îşi aminteşte Dan, celălalt salvator.

„Câteva secunde ne-am uitat unul la altul, întrebându-ne din priviri dacă este real ceea ce vedem. Marius a luat-o înaintea mea”, adaugă Dan. Ajuns la copil, Marius l-a luat în braţe. L-a mângâiat şi a început să vorbească cu el. „Avea căciula pe ochi. Mă uitam cu groază în jos. Dacă ar fi căzut în valea care se deschidea, adâncă, plină de mărăcini şI de copaci, poate că acum nu am mai fi trăit emoţia de a-l fi găsit sănătos …”, completează Marius. „Era zgâriat pe faţă, cu sânge la nas, puţin speriat. I l-am dat colegului meu, Dan, care a coborât cu el.”

„Nicolae Radu este în viaţă şi a fost transportat de urgenţă la Spitalul Judeţean Buzău pentru a i se acorda asistenţă medicală de specialitate”, anunţa comunicatul de presă al IPJ Buzău din 1 mai 2006. „La internare, a fost diagnosticat cu „sindrom de deshidratare acută aproximativ 4-5%, prin lipsă de aport. Infecţie acută a căilor respiratorii superioare”.

 

MARTOR. Printr-o întâmplare, Răducu a ajuns în braţele mele în maşina ce-l ducea spre spital. Avea ochii mari şi speriaţi, o fărâmă de om acoperită de hainele murdare şi prea mari, rămase de la fraţii săi. Piciorul drept era desculţ căci, nu se ştie când, în cele două zile cât a stat singur pe dealuri, copilul pierduse una dintre espadrile. Când l-au găsit, ţinea pantoful în mână, să nu-l piardă…

Tot drumul i-am ţinut talpa în palma mea. Era îngheţată, avea pielea aspră şi întărită.

Când i-am dat jos haina de pe el, ne-am speriat. Pielea băieţelului de 3 ani era plină de zgârieturi şi de ciupituri de purici. Copilul nu scotea nici un sunet. Privea în gol, cu ochii lui mari şi speriaţi, singurii care mai păreau vii.

Ni se părea că maşina în care ne aflam merge pe loc, că n-o să mai ajungem niciodată la spitalul şi la medicii de care avea atâta nevoie Răducu. Hummer-ul avea o roată pe jantă şi aşa a mers kilometri întregi, şleampăt în urma antemergătoarelor cu sirenă ale Poliţiei. În faţa mea, Bogdan Oprea, coordonatorul salvatorilor de la BGS, ţinea cu o mână volanul şi cu cealaltă telefonul mobil. „Câtă apă putem să-i dăm?”, „Are voie să mănânce dintr-un baton energizant?”, „Putem să-i dăm Cola?”. Aşteptam fiecare răspuns cu sufletul la gură, pentru că atunci, de întrebările astea simple atârna viaţa unui copil…

Când am intrat în Buzău, Răducu a zărit pe geam un cal. A întins mâna şi a zis doar atât: „ute!”. Eram oameni mari, dar ne-au dat lacrimile. Ştiam că va trăi, iar el a vrut să ne spună asta. „Ute!”. Ultima oară, atunci, l-am văzut în camera de gardă a Spitalului judeţean. Avea pe cap o plasă verde, stătea pe patul înconjurat de camere de filmat, cu o perfuzie în mâna dreaptă. Nu pricepea nimic din ce se întâmplă în jurul lui. Peste câteva ore, când am intrat să-mi iau rămas bun de la el, dormea. O asistentă din spital îi cumpărase câteva banane şi-un iaurt şi le lăsase la celălalt capăt al patului…

 

REVEDEREA. L-am strâns în braţe şi i-am spus „la revedere” acum câteva zile. Răducu era în pragul uşii, mă ţinea de mână şi mă trăgea înăuntru, repetând în continuu „nu, nu, nu”.

Au trecut 10 luni de când a dispărut şi-a fost găsit. Şi Răducu a crescut mare… La câteva zile după ce a fost găsit, Direcţia pentru Protecţia Copilului Buzău a decis, în urma unei anchete sociale, să-l ia din familie, şi pe el, şi pe ceilalţi trei fraţii ai săi. După ce a fost externat din Spital, copilul din Chilii a ajuns într-un Centru de Plasament, iar din octombrie 2006 a fost dat în grija unui asistent maternal.

Acum, de Răducu are grijă „mama” Anica. Femeia mai are în plasament un băieţel de 2 ani, Ciprian. „Când a venit la noi în casă, Răducu era sălbatic. Soţul meu, care iubeşte tare mult copii, se juca în fiecare seară cu Ciprian, râdeau, se gâdilau. Răducu stătea deoparte şi se uita. Îi era frică să se apropie. Nu ştia să ţină o lingură în mână, acum mănâncă, se spală pe dinţi… Se joacă cu soţul meu. L-am învăţat să facă la oliţă şi acum merge singur la toaletă, nici noaptea nu mai face în pat de câteva săptămâni”.

Răducu e un copil cuminte şi tare bun la suflet. Dacă Ciprian îi ia vreo jucărie din mână, prostează puţin verbal, dar se resemnează imediat şi îşi găseşte altceva de făcut. Îi place să fie alintat, coboară din braţe să se joace însă se asigură, cu coada ochiului, că nu-i ocupă altcineva locul. E singurul lucru pe care şi-l revendică, acel colţişor de inimă în care-a apucat să se cuibărească…

 

FRAŢII. La două etaje de apartamentul în care stă Răducu locuieşte Valentin, fratele său de 6 ani. Aflat în grija altui asistent maternal. Abandonaţi de părinţi, dar vecini de scară, cei doi copii se întâlnesc aproape zilnic şi de fiecare dată se iau în braţe şi se pupă. Valentin se joacă prefăcându-se că vorbeşte la telefon cu mama lui. „Auzi, când îmi văd fraţii? Tu ai ce să mănânci?”, întreabă el pe nimeni. Ceilalţi doi fraţi ai copiilor sunt în centre de plasament şi au fost înscrişi în învăţământul special. Au multe de recuperat, acasă nu învăţaseră nici măcar să se spele pe faţă…

Copiii au plecat din Chilii în mai anul trecut iar de atunci nici unul dintre părinţi nu s-a interesat de soarta lor. În casa în care Răducu a trăit vreme de ani nu s-a schimbat nimic, spune asistentul social din sat. Aceeaşi sărăcie lucie, aceeaşi mizerie. Tatăl copiilor nu poate mai mult (n.r. – are disabilităţi psihice), iar mama nu poate să se lase de băutură. Cecilia Manolescu, directoarea DGASPC Buzău, ne-a declarat că direcţia va propune instanţei judecătoreşti decăderea celor doi din drepturile părinteşti. După ce instanţa se va pronunţa, Răducu şi fratele său vor putea adoptaţi. De orice familie care-i doreşte şi poate să-i crească, cu pricepere şi cu dragoste.

 

MIRACOLUL. În noaptea de 1 mai 2006, pe drumul ce leagă Bucureştii de Chilii îmi spuneam că cel mai frumos miracol la care pot fi părtaşă e ca băieţelul dispărut să fie găsit. Acum îmi doresc mai mult de la Dumnezeu. Aştept ziua în care să-i pot întoarce lui Răducu semnul de viaţă. „Ute”. Uite, Răducu, aceştia sunt părinţii tăi şi de azi înainte poţi trăi ca orice copil normal…

 

Copilul găsit după 8 ani

„Nu-i bun băietu’!”

 

Andrei Mănălău a disparut în 1997 din satul lui Puşcaşi, din judeţul Vaslui. Avea pe atunci doar 7 ani. Îi venise micuţului un gând: să ajungă la mama lui plecată de acasă. Şi s-a dus, fără să ştie exact încotro. Părinţii l-au căutat disperaţi.

Şi tatăl, şi mama nu au dormit nopţi în şir bătând în zadar drumurile tuturor judeţelor din Moldova. Tatăl ajunsese şi la Bucureşti, la TVR, pentru a transmite poza şi semnalmentele la emisiunea „Urmarire Generală”. Degeaba. În 2005, când deja ambii părinţi îl credeau mort, „Jurnalul Naţional” a început campania de presă pentru copiii dispăruţi şi a publicat şi fotografia lui Andrei. Băiatul a fost recunoscut în ziar de o fostă angajată a centrului de plasament Cireşarii 2 din Capitală. Acolo fusese adus micuţul de către poliţişti în urmă cu opt ani. Angajaţii centrului nu au putut obţine de la copil o identitate concretă şi l-au declarat cu identitate necunoscută. Mai apoi, i s-a dat alt nume şi un alt CNP. După opt ani, tatăl a venit la Bucureşti şi, cu lacrimi în ochi, şi-a îmbrăţişat fiul rătăcit. Până aici, este o poveste cu happy-end.

 

REFUZAT. Drama începe o dată cu venirea mamei lui Andrei în ţară. Când i-a fost găsit băiatul, femeia era plecată în Spania, la cules de căpşuni. S-a întors în România şi, de la aeroport, s-a dus direct la centru unde era încă internat copilul. Băiatul s-a comportat rece cu mama, nu-şi mai amintea de ea. Psihologii din centru i-au spus femeii, încă de atunci, că Andrei are un uşor retard mintal. Iar mama a decretat: „Nu-i bun băietu’”… Şi, dacă „nu-i bun băietu’”, nu i-a mai dat cadourile special aduse din Spania, o brăţară de argint cu numele „Andrei” inscripţionat pe ea. Şi, dacă „nu-i bun băietu’”, a decis că nu vrea să îl ia acasă şi ar fi mai bine să-l lase tot în plata statului. Imediat după aceea, s-a dus ţintă în comuna ei, unde şi-a anunţat soţul că vrea să divorţeze. Tatăl a fost singurul care spune că şi l-ar dori pe Andrei înapoi, acasă. Dar, susţin angajaţii centrului, nici până în ziua de azi el nu a făcut o cerere scrisă de restabilire a domiciliului minorului.

 

DE SÃRBÃTORI. Copilul însă a aflat unde este „acasă” şi a mai fost în vizită, în satul Puşcaşi din Vrancea, de câteva ori de atunci. Până la urmă tatăl a plecat şi el în Spania, la muncă, iar pe Andrei nu l-a mai chemat nimeni în casa părintească. De sărbători însă, el a decis să se meargă acolo nepoftit. A plecat din centru, cu bilet de voie, înainte de Crăciun. A ajuns în comună la el, iar acasă a găsit-o doar pe bunica din partea tatălui, o bătrână de 80 de ani. Bătrâna i-a deschis uşa şi l-a primit pe copil, să-şi facă sărbătorile în familie. Pe 2 ianuarie Andrei Mănălău s-a reîntors în Bucureşti.

 

CAUZE. Zilele trecute, la Centrul „Cireşarii 2”, Andrei ne-a spus cum şi-a petrecut sărbătorile de iarnă. Povestea cu zâmbetul pe buze şi fără prea multe cuvinte: „M-am îmbătat”. „Am băut bere şi Alexandrion”. „La bufet”. „Şi de Crăciun m-am îmbătat, şi de revelion, şi între”. „Am ţipat la bătrâni. Da’ nu îmi pare rău”, „Nu mi-am cerut iertare. Nu vreu să-mi cer, nu ştiu de ce”. Când am telefonat acasă, la bătrână, să ne interesăm de copil, s-a auzit în receptor vocea unui bărbat, unchiul copilului: „Să-l ţineţi acolo la voi, la Bucureşti. Să nu-l mai aduceţi. Ne-a înjurat”.

Psihologul centrului „Cireşarii 2”, Mihai Codreanu, spune că Andrei Mănălău se comportă violent tocmai pentru că părinţii lui au divorţat imediat după ce a fost găsit. El nu poate pricepe nici acum decizia mamei. „Comportamentul violent e dobândit de la naştere. Însă dacă nu ar fi dispărut de la vârsta de 7 ani, dacă nu ar fi crescut într-un centru de plasament, evoluţia lui ar fi fost cu siguranţă alta”, recunoaşte Codreanu. (Alex Nedea)

 

Găsit după 10 ani

 

Creţu Ioan a fugit pe 6 februarie 1995 din Căminul Şcoală nr.14 Roman (pentru copii cu deficienţe intelectuale). Avea 13 ani. „Persoana în cauză vorbeşte greu, dar poate da relaţii despre identitatea sa”, se preciza în descrierea cu care IPJ Neamţ îl punea în urmărire generală. Am aflat de cazul său în august 2005. O lună mai târziu, Jurnalul Naţional lansa campania de presă pentru copiii dispăruţi. Cazul lui Ioan a fost mediatizat de noi pe 28 noiembrie 2005. În aceeaşi zi – am aflat mult mai târziu, citind pe net „Monitorul de Neamţ” – dispărutul a fost identificat de Poliţie. „Identificarea lui Ioan Creţu a fost făcută de către ciobanul la care lucra, după ce i-a văzut fotografia într-un ziar central”.

„Proprietarul stânii, din zona Tunari-Pipera, s-a prezentat la Postul de Poliţie Voluntari – Ilfov, pentru a anunţa faptul că găzduieşte o persoană despre care a aflat că este dată în urmărire pentru dispariţie. În urma verificarilor a reieşit că, într-adevar, este vorba despre Ioan Creţu, născut pe 7 noiembrie 1981, fiul lui Vasile şi Maria, care a fugit, pe 6 februarie 1995, de la instituţia pentru copii cu deficienţe intelectuale. Pe atunci, băiatul avea 14 ani. În perioada cât nu s-a ştiut de el, acesta nu a săvârşit fapte antisociale”, a declarat inspectorul principal Dragoş Bălău, comandantul Poliţiei Municipiului Roman. Cel mai probabil, Ioan Creţu urmează a fi adus în Neamt şi dat în grija rudelor, la Mărgineni”, preciza „Monitorul de Neamţ” în ediţia din 30 noiembrie 2005. Băiatul însă, devenit între timp major, a ales să rămână în continuare la familia celui care l-a găsit.

 

Adriana Oprea-Popescu

Jurnalul Naţional (8 februarie 2007)

 

Adevărul despre copiii dispăruţi

BILANŢ. A trecut un an de la lansarea campaniei „Jurnalului Naţional”

 

„Sunt 72 de copii dispăruţi”… Ba nu, sunt de două ori mai mult! Dar viaţa unui copil dispărut nu încape în cifre. Iar profesionalismul poliţiştilor se probează mai ales în cazurile în care ei reuşesc să găsească la timp un copil şi să-i salveze astfel viaţa…

 

În toamna anului trecut, Jurnalul Naţional lansa o campanie de presă în premieră naţională pentru copiii dispăruţi. Atunci, în octombrie 2005, în evidenţele poliţiei erau înregistrate 300 de cazuri. În numele acestor copii, ziarul nostru cerea autorităţilor schimbarea procedurilor interne ale Poliţiei Române. Căci în acel moment, strigător la cer, pentru a înregistra dispariţia unui minor, poliţia putea să aştepte 48 de ore… Campania noastră a avut efect: în noiembrie 2005, procedurile au fost schimbate iar de atunci, măcar teoretic, poliţia se implică în căutarea unui copil imediat ce primeşte reclamaţia.

 

NUMÃRÃTOAREA. La sfârşitul anului trecut, Dan Fătuloiu, şeful Poliţei Române, anunţa într-o conferinţă de presă că „în 2005 au fost sesizate 202 cazuri de dispariţii minori. Din care 128 au fost soluţionate şi 74 au rămas încă în evidenţă”. În primele 10 luni ale acestui an, conform datelor IGPR, au fost reclamate la poliţie 1016 dispariţii de minori. Mulţi s-au grăbit să concluzioneze: au dispărut de cinci ori mai mulţi copii! Greşit! În acest an, poliţia nu i-a mai trimis pe părinţi acasă, să-şi aştepte copiii, ci a început să înregistreze sesizările. În România, minorii au dispărut dintotdeauna, însă ei au început să fie număraţi abia din acest an.

„Tot în primele 10 luni ale acestui an, au fost găsiţi 869 de copii”, anunţă IGPR. Cei nepricepuţi fac calcule şi declară apoi, triumfător: eficienţa Poliţiei în astfel de cazuri e de 85%. Am vrea noi… Trebuie să recunoaştem că, deşi implicarea poliţiştilor a crescut, ei n-au atins încă perfecţiunea! Printre cei 869 de copii găsiţi sunt mulţi dispăruţi din anii anteriori. Un băiat din Prahova, de pildă, dispărut în august 2002, a fost găsit în iunie 2006! Un altul, din Neamţ, a fost găsit după 10 ani! Există şi cazuri de minori cu plecări voluntare care recidivează pe parcursul a 12 luni.

Facem socoteala însă pe datele Poliţiei: dispăruţii minus găsiţii egal 147 de cazuri încă active. Dosare din acest an. Cu toată bunăvoinţa noastră, dă cu virgulă…

 

DATE REALE. Tot în toamna anului trecut, Jurnalul Naţional a creat un site special pentru aceşti copii: http://copiidisparuti.jurnalul.ro. Aici sunt afişate cazurile de care aflăm, de-a lungul timpului. La sfârşitul lunii octombrie, am confruntat evidenţele noastre cu datele oficiale. Pe site-ul IGPR, la secţiunea „copii dispăruti” figurau atunci 72 de cazuri. Alţi 42 de minori la data dispariţiei, care între timp deveniseră majori, erau rătăciţi la „Urmăriţi General”, printre infractori de drept comun.

Am confruntat fiecare caz în parte cu datele noastre. Pe site-ul Jurnalului National apar, în plus, 39 de cazuri.

Fiecare dintre ele ne-a fost confirmat zilele trecute de Inspectoratul Judeţean de Poliţie de care aparţine. „Copilul nu a fost încă găsit, cazul este activ”. Balazs Attila Guszi, un copil de 3 ani dispărut din Satu Mare în 1998, Curcudel Dragoş (7 ani), dispărut în 1992 din Piatra Neamţ, Kerekes Gyula (11 ani), dispărut în 2003 din Cighid, Puczi-Cozak Mădălina (4 ani), dispărută din Târgu-Mureş în 2004, Miklos Janko (3 ani), dispărut din satul Sântandrei în 1998, etc. Copii dispăruţi care s-au evaporat şi din evidenţele publice ale Poliţiei. Sunt numai vârful aisbergului, iar cifra lor reală e greu de anticipat. Încă există cazuri vechi, de care aflăm întâmplător, din arhivele online ale ziarelor locale… Cazul lui Stănescu Ciprian, de pildă, care a dispărut în 1995, la numai 9 ani, din Şcoala Specială Roman, ne-a fost confirmat de IPJ Neamţ.

 

CU CRUCE. 114 cazuri pe site-ul IGPR plus 39 de „exlusivităţi” ale noastre: la sfârşitul lunii trecute, erau 153 de cazuri încă nesoluţionate. Doar 147 sunt revendicate de Poliţiei, deşi, din datele furnizate oficial reiese că aceste cazuri sunt numai în acest an. Din ele, doar jumătate apar pe site-ul IGPR, la secţiunea „copii dispăruţi”. Cifrele sunt însă mai puţin importante. În dispariţii de minori, eficienţa nu se măsoară în procente, ci în vieţile copiilor găsiţi la timp şi salvaţi.

Ce n-o să întâlniţi în nici un bilanţ al Poliţiei e numărul minorilor dispăruţi şi găsiţi decedaţi. Teoretic, şi acestea sunt tot cazuri soluţionate… În ultimul an, 8 copii n-au mai putut fi salvaţi. 6 dintre ei aveau până-n 10 ani. Larisa Chelaru (8 ani) – răpită, violată şi ucisă, Claudia Mihai (11 ani) – răpită, violată şi ucisă, Mancaş Neculai (9 ani) – înecat, Canareica Oana – Andreea (6 ani) – înecată, Fogăraşi Florin (4 ani) – înecat, Fogăraşi Hajnalka (3 ani) şi Casoni Anuska (4 ani) – înecate, Iordache Marian (2 ani) – răpit şi ucis, Ionuţ Lung (16 ani) – decedat în urma unui traumatism cranian.

 

SINGUREI. O dată cu schimbarea procedurilor, Dan Fătuloiu promitea, anul trecut pe vremea asta, că Poliţia va avea, în căutarea copiilor dispăruţi, următorii parteneri de acţiune: Ministerul Sănătăţii, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC), Centrele de Plasament, Autorităţile Teritoriale de Ordine Publică, Asociaţia Chinologică Română, Asociaţia Naţională a Detectivilor din România, Asociaţiile poliţiştilor în rezervă, Mass-media, Organizaţia Internaţională „Salvaţi Copiii”, ONG-uri, firmele de protecţie şi de pază. A trecut un an. Timp în care, din informaţiile pe care le avem, s-au încheiat doar două protocoale de colaborare, mari şi late. Cu ANPDC, care nu respectă prevederile, şi cu detectivii particulari cărora, din câte ştim, nu le-a fost solicitat niciodată ajutorul, până acum… „Salvaţi Copiii” îşi aduce aminte de copiii dispăruţi doar pe 25 mai, când le serbează Ziua Internaţională cu trei afişe şi patru pliante, iar dintre toate firmele de pază şi protecţie, una singură se încăpăţânează să meargă la scoticiri deşi, de fiecare dată, trebuie să suporte şi costurile deplasării, şi reticenţa oamenilor legii.

 

APLICAŢIE. Nu găsirea a 72 sau a 153 de copiii ar trebui să conteze. Ci viaţa fiecăruia dintre ei! Ei nu sunt doar nişte nume pe un dosar, lor le e frig şi foame când se rătăcesc, plâng şi-şi strigă părinţii şi nu sunt încă pregătiţi să moară. Dispariţiile de copii sunt întâmplări tragice care pot lovi în fiecare dintre noi. Putem doar să ne învăţăm copiii diferenţa dintre bine şi rău, să-i supraveghem mai atent, să nu-i expunem. Dar nu putem fi în locul lor, în secunda fatală, pentru a lua decizii! În faţa unui astfel de caz, măcar pentru o de secundă, fiecare om ar trebui să se întrebe „dacă era copilul meu?”. Iar apoi să plece în căutarea lui, cu mintea şi cu inima. Atunci n-ar mai fi loc pentru orgolii meschine, ar fi anunţată şi presa imediat, ar fi chemaţi şi jandarmii, şi voluntarii… Dacă poliţiştii s-ar strădui să găsească un copil care respiră şi plânge, nu doar să rezove un dosar de carton. Nu e un păcat să pui şi suflet în ceea ce faci!

 

Răni deschise

 

Andreea Simon a dispărut din Miercurea Ciuc pe 15 decembrie anul trecut. Avea 9 ani. Poliţia încă nu a reuşit să dea de urma ei.

Sali Andrei avea 2 ani. A dispărut pe 13 iulie 2006. După 12 zile, în albia unui canal colector au fost găsite câteva fragmente de oase umane. Nici acum, după aproape 4 luni, nu sunt gata analizele AND care pot să certfice dacă cel găsit în canal e băieţelul dispărut.

Iordache Marian (2 ani) a dispărut pe 29 septembrie anul acesta, din comuna botoşăneană Hăneşti. Trei săptămâni mai târziu, pe 20 octombrie, trupul mutilat al unui copil a fost descoperit într-o fântână, la 17 km de locul dispariţiei. Poliţia susţine că încă nu a primit rezultatul necropsiei sau analizele ADN.

Iakab Roxana (5 ani) a dispărut pe 4 noiembrie anul acesta din comuna braşoveană Hoghiz. Au trecut 12 zile, iar poliţiştii care o caută merg pe ipoteza răpirii, însă nu au, până acum, nici un suspect.

 

DESPRE RÃPIRI. „Cele mai grave sunt cazurile în care minorii au vârste fragede, respectiv 1 – 6 ani, când nu pot fi explicate împrejurările producerii evenimentului, iar pe parcursul cercetărilor se constată că respectivii copii au fost răpiţi, abuzaţi şi omorâţi”,

din comunicatul IGPR

emis pe 12 noiembrie 2006

 

Adriana Oprea-Popescu

Jurnalul Naţional (15 noiembroe 2006)

 

Şeful IGP se alătură Jurnalului Naţional

Jurnalul Naţional a trimis autorităţilor statului, în urmă cu trei zile, o scrisoare deschisă prin care le solicită să ia de urgenţă măsuri pentru rezolvarea cazurilor de copii dispăruţi. Ni s-au alăturat sute de cititori care au semnat apelul pe internet. Ieri am primit de la inspectorul general al IGP, Dan Fătuloiu, promisiunea în scris că Poliţia Română îşi va face, de acum înainte, datoria.

 

Către Redacţia

Cotidianului Jurnalul Naţional

 

În urma scrisorii deschise, publicate în nr. 3796 din 31 octombrie a.c. al ziarului dumneavoastră, adresată mai multor autorităţi ale statului, printre care şi mie personal, doresc să vă comunic următoarele:

 

Prevenirea şi rezolvarea cu operativitate a cazurilor de dispariţii de copii reprezintă o prioritate pentru Poliţia Română, sens în care ne străduim permanent să aducem îmbunătăţiri activităţii în acest domeniu, atât din punct de vedere legislativ, funcţional, cât şi logistic.

Am realizat o evaluare a situaţiei şi am constatat că există unele disfuncţii, atât în modul de acţiune, cât şi în comunicarea şi cooperarea interinstituţională. Se lucrează la o nouă metodologie de acţiune, iar recomandările şi sugestiile primite au fost analizate şi vor fi incluse în forma finală a acesteia.

Am creat un grup de lucru în care am inclus specialişti din toate domeniile de activitate ale poliţiei specifice cazurilor de dispariţie care va finaliza metodologia în regim de urgenţă şi va asigura implementarea ei la toate unităţile teritoriale.
Am creat adresa de e-mail copiidisparuti@politiaromana.ro, unde aşteptăm sugestii, propuneri de colaborare, iniţiative. Totodată, pe pagina de Internet a Poliţiei Române va fi creată o bază de date ce va cuprinde cazurile de copii dispăruţi, aceasta fiind realizată pe modelul utilizat de Centrul pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi din SUA.

Am stabilit, ca măsuri de primă urgenţă, după sesizarea dispariţiei, trimiterea la faţa locului a echipei operative care va realiza evaluarea situaţiei de fapt şi va stabili dacă este vorba într-adevăr de o dispariţie, urmată de declanşarea procedurii de urmărire generală şi instituirea consemnului la frontieră. Se va constitui un punct de coordonare a operaţiunilor şi se vor mobiliza forţele care vor participa la operaţiunile de investigare şi căutare, activităţi care se vor derula în paralel, 24 de ore din 24. Totodată, se va asigura consilierea membrilor familiei, prin intermediul specialiştilor psihologi pe care i-am angajat recent la fiecare unitate teritorială de poliţie.

La operaţiunile derulate de poliţie vor participa efective ale Poliţiei de Frontieră, Jandarmeriei, Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, precum şi Unităţii de Aviaţie a M.A.I., însă este imperios necesară obţinerea sprijinului mass media şi al altor autorităţi şi entităţi precum Ministerul Sănătăţii, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, Autorităţile Teritoriale de Ordine Publică, Asociaţia Chinologică Română, Asociaţia Naţională a Detectivilor din România, Asociaţiile poliţiştilor în rezervă, ONG-uri, firmele de protecţie şi pază.

Acestea sunt, în linii mari, măsurile pe care le voi lua imediat la nivelul Poliţiei, însă acest demers trebuie susţinut de comunitate, pentru că această problemă ne poate afecta pe oricare dintre noi.

Am avut ocazia să aflu cum este privită această problemă în SUA. Activitatea autorităţilor americane de aplicare a legii este sprijinită în foarte mare măsură de Centrul Internaţionl pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi cu sediul în Washington, eficienţa acestuia fiind atestată prin extinderea lui inclusiv la nivel european.

Am contactat reprezentanţii Centrului Internaţional pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi cu sediul în Washington, iar aceştia doresc să susţină demersul meu şi să ne sprijine pe toate paliere pe care le implică activităţile de prevenire şi soluţionate a cazurilor de acest gen. Subliniez faptul că partenerii americani şi-au manifestat disponibilitatea atât în ceea ce priveşte pregătirea poliţiştilor români, consilierea acestora pe durata desfăşurării investigaţiilor, cât şi pe componenta de prevenire.

Împreună cu instituţiile noastre cu atribuţii în domeniu, precum şi cu cei care doresc să participe la acest parteneriat, vreau să realizez o evaluare a necesităţii şi oportunităţii înfiinţării, în România, a unui Centru Naţional pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi.

Doresc să subliniez faptul că apreciez iniţiativa dvs. de a demara o campanie mediatică menită să semnaleze anumite disfuncţionalităţi care există în domeniul dispariţiilor de copii şi să sensibilizeze instituţiilor statului care au atribuţii în acest domeniu. De fapt, acesta este şi rolul presei, al unui ziar de atitudine civică, de a identifica puncte nevralgice ale societăţii în care trăim şi de a atenţiona opinia publică şi autorităţile asupra necesităţii rezolvării lor.

Mulţumindu-vă pentru modul cum înţelegeţi să vă faceţi datoria, acţionând în interesul cetăţenilor, vă asigur de întreaga noastră disponibilitate de colaborare şi de dorinţa reală ca, în cooperare cu alte instituţii şi cu reprezentanţii societăţii civile, să facem front comun pentru prevenirea şi combaterea dispariţiilor de copii.”

 

Cu aleasă consideraţie,

Inspector General al Poliţiei Române

Chestor de poliţie

Dan-Valentin Fătuloiu

 

Jurnalul Naţional (8 noiembrie 2005)

 

Previous Older Entries