Şi-a strâns în braţe tatăl, după 20 de ani

poza 2

Carmen a venit din Italia miercuri după-amiază. De la aeroport, a fost dusă cu maşina poliţiei la o şedinţă de consiliere psihologică. Conform regulamentului. Trebuia verificat dacă fata crescută în orfelinat şi printre străini e destul de puternică psihic pentru a-şi revedea familia. Consilierea, care a durat două ore, a obligat-o, cumva, să trăiască în avans emoţiile evenimentului ce urma să se întâmple a doua zi. Spre seară, Carmen era atât de tulburată, încât îi tremurau mâinile. „Nici acum nu pot să cred că e adevărat. Nu pot să cred că îmi voi cunoaşte familia”.

Povestea lui Kraiczar Alexandru

În timp ce Carmen îşi spunea povestea în faţa psihologului, la 600 de km depărtare, în Oradea, tatăl ei, Kraiczar Alexandru, împreună cu fiica lui cea mare, Angela, urcau în trenul ce avea să-i aducă la Bucureşti. Bărbatul trăieşte doar din ce câştigă lucrând sezonier în Ungaria, la muncile agricole. Acum s-a întors în ţară special pentru întâlnirea cu fiica lui. Ultima oară când a văzut-o, în noiembrie 1994, ea avea 9 ani şi-un sorţuleţ cu buzunarele pline de nuci. Plecase să se joace, în zona gării CFR din Curtuişeni, împreună cu verişoara ei, care seara s-a întors singură acasă. A povestit, mai târziu, când Carmen era deja dată dispărută la poliţie, că, în gară, un bărbat s-a apropiat de ele şi le-a oferit o monedă de 5 lei. Ea s-a speriat şi a fugit, lăsând-o pe Carmen în urmă. Multă vreme, Kraiczar Alexandru a trăit cu teama că acel bărbat i-a făcut ceva rău fiicei lui şi a omorât-o. Nici nu mai îndrăznea să spere că ea e în viaţă, dar sufletul de tată îl împingea adesea spre postul de poliţie, să întrebe ce se mai aude cu cazul lui. Nu s-a auzit nimic, până în 2007, când a fost chemat să povestească artistului criminalist Florin Lăzău cum arăta fiica lui, pentru un portret robot. Apoi, a urmat din nou o tăcere lungă, de şapte ani. Până acum două-trei luni, când poliţiştii l-au chemat şi i-au luat probe ADN, pentru a le compara cu profilul genetic al fetei din Italia. Atunci a reînceput să spere din toată inima, neîndrăznind încă să se bucure. O speranţă amestecată cu durere şi cu teamă. Dacă nu e ea?
Din toată sărăcia lui, Kraiczar Alexandru şi-a cumpărat pantofi noi, pentru „revederea de la Capitală”. Şi-a pus pantalonii de stofă şi a încercat zadarnic să cureţe degetele încă înnegrite de la tutunul cules pe câmpul din Ungaria. N-avea bani de tren, şi nici IJP Bihor bani de motorină, ca să-i aducă într-o maşină, aşa că au venit, el şi fiica lui, însoţiţi de o poliţistă, la clasa a II-a, cu trenul. Cu tot cu întârzierea previzibilă, un drum de 15 ore. Noaptea, spre sudul ţării în care se pierduse fetiţa lui, în urmă cu 20 de ani.

Certificatul de naştere

De la Gara de Nord, poliţia i-a adus pe cei doi în sediul IGPR. Singurul lor bagaj e o pungă mare de plastic, cu câteva haine, portofelul şi încărcătorul de la telefon. Mobilul, un aparat vechi, s-a descărcat pe drum, iar ei cer voie să-l încarce la o priză, pentru că, imediat după reîntâlnire, trebuie să-şi sune familia din Bihor. Ceilalţi fraţi ai lui Carmen aşteaptă acasă, cu sufletul la gură, să afle dacă e ea. Ar fi vrut şi ei să vină, dar n-au avut cu ce…

A venit din partea lor doar Angela, sora lor mai mare. Ea avea 15 ani când a dispărut Carmen, aşa că-şi aminteşte exact drama acelor zile. Angela nu ştie decât ungureşte, iar tatăl îi traduce întrebările. Deschide un portmoneu şi din spatele unei folii în care e o iconiţă cu Maica Domnului, scoate o hârtie îngălbenită şi subţire. Ca un pergament. O despătureşte cu grijă şi ne-o arată: e certificatul de naştere al surorii dispărute, pe care tatăl l-a purtat tot timpul cu el. Ca pe o amintire, ca şi când ar fi fost acea fotografie cu Carmen, pe care familia, mult prea săracă, nu a avut-o niciodată. Erau şase copii, într-o căsuţă din paiantă. Carmen încă mai ţinea minte numele celorlalţi. După ce ea a dispărut, s-a mai născut un frate. Iar ea nici măcar nu ştia că el există, atunci când înşira, pe degetele de la o mână: „Moji, Leidi, Pufi, Levente şi Andri”.

Mama copiilor a murit în urmă cu 13 ani, de TBC, iar Kraiczar Alexandru i-a crescut singur. I se umplu ochii de lacrimi când povesteşte asta şi nu mai e nevoie să-l întrebi cât i-a fost de greu. N-a renunţat însă niciodată nici la ei, şi nici la Carmen şi i se luminează chipul când psiholoaga îi spune ce-i povestise fată ieri: că îşi aminteşte cum el îi cumpăra agrafe de prins părul, iar ea era foarte fericită.
Apoi, îi spun de câmpul cu pepeni pe care Carmen îşi aduce aminte că alerga, iar el dă din cap, suprins. De unde ştiu? De „pomii roşii de lângă gară”, de numele fraţilor şi al părinţilor, iar el se bucură să afle că fata lui nu a uitat nimic. „Cum de n-a ştiut să se întoarcă acasă?”. La capătul unei călătorii de 15 ore cu trenul, lumea lui a rămas la fel de mică: Curtuişeni, satele din jur şi Ungaria, care-i la 2 km distanţă. „Ea a spus atunci cine şi de unde e. N-a înţeles nimeni, însă nici n-au ajutat-o. Nu e vina ei”. E greu de priceput, pentru oricine, că există oameni care nu fac tot ce ar putea pentru a ajuta un copil de 9 ani. „Şi, mai târziu, când a crescut mare?”, vrea să ştie tatăl. „A uitat. A uitat numele comunei, a uitat şi numele de familie, dacă-l ştia…” Traumele suferite în anii de orfelinat, aşteptarea în zadar a părinţilor şi refuzul celorlalţi adulţi de a-l ajuta pot şterge multe din memoria unui copil. Însă nu pot şterge de tot dorul de acasă, care rămâne înfipt în inimă şi creşte în timp, până când te împinge să cauţi drumul de întoarcere. Carmen a vrut să ştie unde e „acasă”, după 20 ani. Acum, ea e aproape de capătul drumului.

„Unde e mama?”

A fost adusă într-o încăpere separată din sediul IGPR. Stă aşezată pe un scaun, încă nepregătită să trăiască momentul pe care-l aştepta de 20 de ani. Când vede uşa deschizându-se, se ridică instinctiv în picioare şi se îndreaptă spre ea. Mai întâi apare sora ei cea mare, Angela, care o strânge în braţe şi izbucneşte în plâns. Apoi ea spune ceva în ungureşte, iar Carmen, care acum vorbeşte doar în română şi italiană, nu înţelege nimic. Cele două surori rămân în pragul uşii, încremenite în îmbrăţişare. Tatăl se uită la ele, neputincios, învins de propriile sentimente. Apoi, îşi strânge şi el fiica în braţe, cu toată durerea surdă adunată în 20 de ani. Când se aşază pe scaune, Carmen rosteşte imediat întrebarea de care ne temeam toţi: „De ce aţi venit doar voi? Unde e mama?”. „E bolnavă, are TBC, ştii şi tu că era bolnavă”, rosteşte tatăl, aproape şoptit. Încă nu are curaj să-i spună. Vorbesc despre fraţi, despre cum s-a urcat ea în trenul din Curtuişeni şi se privesc în tot acest timp lung, fără să clipească, de parcă le-ar fi teamă că, dacă închid pleoapele, se termină visul.

poza 3

Adrian Dumitrescu, şeful serviciul Urmăriri din cadrul IGPR, citeşte rezultatele expertizei genetice care a stabilit că, în proporţie de 99,999%, Carmen din Italia este una şi aceeaşi persoană cu Kraiczar Carmen, fiica lui Kraiczar Alexandru. ADN-ul ei a fost comparat cu cel al bunicii materne şi al tatălui. Din nou, nimic despre mamă. Dar Carmen nu mai întreabă. Poate că sufletul ei deja a simţit. E nevoie însă să rămână doar cu ai ei, ca să poată primi vestea. Să i se spună că mama ei s-a stins din viaţă, după ce vreme de 7 ani a tot întrebat de fetiţa ei şi a aşteptat-o să se întoarcă acasă.

Fiecare regăsire e un amestec de bucurie şi de durere. Nu poţi redobândi, după atâta amar de vreme, tot ce ai pierdut atunci când, copil fiind, ai dispărut. Nu te poţi întoarce în trecut, să mai alergi pe câmpul cu pepeni, să ai buzunarele şorţului pline de nuci şi să cobori din tren înainte ca el să plece din gară, spre nicăieri. Nu poţi întoarce timpul, ca să umpli toţi anii în care ai crezut că eşti singur pe lume cu alte amintiri, alături de părinţi şi de fraţi, nu poţi goli farfuriile de la cantina orfelinatului, ca să le umpli cu mâncarea mamei, pe care ea o înghiţea oftând, nu poţi repara tot răul. Însă ai şansa să descoperi că acasă există şi că acolo au fost întotdeauna părinţii tăi, care te-au iubit şi te-au aşteptat.

În aceeaşi zi în care şi-a revăzut tatăl şi sora, Carmen a plecat împreună cu ei înspre Bihor, acolo unde o aşteptau ceilalţi fraţi ai ei.

(N.r. – Povestea acestei regăsiri le este dedicată tuturor copiilor dispăruţi care încă mai caută drumul spre acasă. Aveţi putere să credeţi, să îndrăzniţi şi să speraţi. Miracolele există!)

(Adriana Oprea-Popescu – Jurnalul Naţional, 19 Sep 2014)

Anunțuri

Jurnalul Naţional şi Poliţia Română au găsit o fetiţă dispărută, după două decenii

kraiczar

Destinul copiilor, atunci când ei dispar şi nu mai sunt găsiţi, se frânge brusc. Într-o singură zi care, în fişele poliţiştilor, e consemnată, în cifre lipsite de însemnătate, “data dispariţiei”. Nu numai copilul dispare, ci şi toată viaţa pe care el o avusese până atunci. Mulţi dintre copiii dispăruţi au ajuns în orfelinate, unde li s-a dat, cu mult prea mare uşurinţă, o altă identitate. În loc să găsească familiile acestor copiii pierduţi, să afle ai cui sunt şi cine plânge după ei, autorităţile române erau preocupate doar să le găsească un nou CNP. Şi un nou nume, sub care începea un destin străin. Viaţa acestor copii, oricum ar fi fost ea, a fost furată de statul român, iar până acum, după atâtea regăsiri la care am fost martoră, n-am văzut să apară vreun vinovat sau vreo scuză. “În numele statului român, ne cerem iertare că viaţa ta a fost furată”.

Au crescut în orfelinate, copiii statului şi-ai nimănui, cu o liniuţă în dreptul părinţilor. De la copiii abandonaţi în grija statului, copiii dispăruţi au împrumutat, o dată cu hainele cârpăcite şi încălţările, cea mai mare spaimă a copilăriei: “mă iubesc părinţii? Dacă mă iubesc, mă caută? Şi, dacă mă caută, de ce nu mă găsesc?”. N-aveau cum să ştie că statul îi reinventase, sub o altă identitate.

La 18 ani, ieşiţi din sistem, mulţi dintre aceşti copii au ajuns pe stradă. Au crescut prin canale şi au tras din punga cu aurolac. Şi în timp ce ei supravieţuiau în mizerie, departe, într-un alt colţ de ţară, părinţii sperau, plângeau şi încă-l aşteptau, cu o farfurie în plus la masă. Nu contează ce-ar fi fost în farfurie, era familia lui şi viaţa lui, dacă statul nu i-ar fi furat-o!

Alţi copii, imediat ce au primit noua identitate, au fost daţi în adopţie internaţională. Au primit, în schimbul banilor care se învârteau în această afacere prosperă, o nouă familie şi-o altă casă. Deşi ei aveau deja una, în pragul căreia oftau părinţii adevăraţi.

Destinul copiilor dispăruţi din România este un dramă neasumată. Despre care nu vorbeşte nimeni. Printr-un miracol, după decenii de viaţă de împrumut, câţiva dintre copiii dispăruţi îşi reîntâlnesc familiile. Atunci, autorităţile ies din inerţie şi vorbesc despre asta, iar presa descoperă brusc şi temporar subiectul, încearcând să-l stoarcă, până la ultima lacrimă. Veştile bune fac rating. Chiar dacă, sub ambalajul lor, se ascunde nebănuit de multă suferinţă. Mamele îşi privesc copiii crescuţi printre străini, acum oameni în toată firea, chinuindu-se să descopere în ei preşcolarul care dispăruse din viaţa lor. Nimeni nu le mai poate da înapoi anii irosiţi. Din prostia sau din comoditatea autorităţilor care ar fi trebuit să caute aceşti copii. Din ignoranţa sau din delăsarea funcţionarilor şi magistraţilor ce aveau datoria să verifice temeinic identitatea copiilor, înainte de a încuviinţa înregistrarea tardivă a naşterii.
Povestea de mai jos e doar ciob dintr-o uriaşă oglindă.

“Eu îmi caut părinţii”

Din 2005, când a reuşit schimbarea procedurilor poliţiei după care sunt căutaţi copiii dispăruţi, Jurnalul Naţional duce o campanie pentru aceşti copii. Site-ul https://copiidisparuti.wordpress.com e parte a acestei campanii. Aici sunt postate peste 200 de cazuri vechi, copii dispăruţi cu ani în urmă, pe care noi încă mai sperăm că-i putem găsi.

La 21 februarie 2014, în dreptul cazului “Varga Ecaterina” fusese postat următorul comentariu: “Eu îmi caut părinţii şi m-am pierdut când eram mică. Şi vorbeam limba maghiară, ca fetiţa din poză. Nu ştiu dacă sunt eu, dar aş vrea informaţii, e important pentru mine”. Mesajul fusese trimis de pe un server din Italia şi avea inclusă o adresă de e-mail. Varga Ecaterina e o fetiţă dispărută din Satu Mare, cu suspiciune de omor. Cea care scrisese comentariul nu putea fi ea. Însă era un alt copil dispărut, care avea nevoie de ajutor pentru a-şi găsi familia. Aşa că am început să corespondăm.

“Numele meu e Prundeanu Maria Carmen, dar problema e că nu este numele meu, pentru că nu ştiam cum mă cheamă când eram mică. Eu nu am nimic de când eram mică şi nu ştiu nimic despre adevărata mea identitate. M-a găsit poliţia din Râmnicu Vâlcea când eram mică, nu aveam niciun fel de act la mine, decât hainele de pe mine, şi mi-au dat o vârstă aproximativă şi un nume. Acum am 28 de ani şi speranţe am puţine, dar nu-mi doresc nimic în viaţă decât să-mi ştiu identitatea reală. Eu îmi amintesc că am dispărut în zona gării, dar nu ştiu judeţul. Aveam pantaloni roz de trening pe mine”.
Aşa începe povestea fetiţei dispărute care azi şi-a reîntâlnit, după 20 de ani, familia.

“Alergam prin câmpul de pepeni”

Îşi amintea că a dispărut în anul 1998 sau 1999 (de fapt, în fişa oficială a dispariţiei sale figurează ziua de 18 noiembrie 1994). Nu ştia exact unde locuise, “într-un oraş unde se cultivă pepeni, pentru că îmi amintesc că alergam prin câmpul de pepeni, şi părinţii mei făceau cărămizi din pământ şi paie. Erau foarte săraci, aveau o casă mică, aproape dărâmată. Îmi amintesc că pe bunica o chemam Ilonca, pe tatăl meu – Simi şi pe mama Adel, şi era şi un război pe vremea aceea, înainte să dispar eu”.

“Războiul” e posibil să fi fost doar amintirea neclară şi îndepărtată a Revoluţiei din ’89. Sau e numai o închipuire a copilului de odinioară, rătăcit şi nesigur pe amintirile sale. E greu să întorci în trecut, printre aduceri aminte, un copil dispărut. Să treci, împreună cu el, dincolo de pragul unei eveniment traumatizant, prin viaţa lui furată. Să reconstitui crâmpeie, nume, imagini, mirosuri, orice l-ar putea ajuta să mai facă încă un pas înspre acasă.

Gara din care a dispărut Carmen “era mică şi era şi un părculeţ mic, cu pomi roşii, cred că mere sălbatice. Prin apropierea gării era un râu, nici mare, nici mic, cu nisip. Casa în care locuiam ar fi la 2 km de gară. Nu am amintirile clare. Vorbeam limba maghiară, nu ştiam româneşte. Îmi amintesc că am cinci fraţi, 3 băieţi şi două fete. Toata viaţa am ţinut în minte numele lor sau cel puţin cum îi chemam eu când eram mică. Numele lor sunt Moji, Leidi, Pufi, Levente şi Andri. Dar nu ştiu dacă e aşa sau le poceam numele. Eu cred că aveam vârsta de aproximativ 6-7 ani când am dispărut. Nu sunt multe informaţii, dar asta e tot ce ştiu… (…) E aproape imposibil fără să ştiu nimic despre mine, de-asta nu i-am găsit până acum şi nu ştiu dacă îmi voi găsi vreodată părinţii. Eu aştept orice răspuns, chiar dacă e negativ. Mulţumesc încă o dată.”
Căutam o fetiţă care a dispărut, în 1998 – 1999, pe când avea 6-7 ani. Sora lui Moji, Leidi, Pufi, Levente şi Andri. Însă informaţiile, deşi multe, nu corespundeau cu niciunul dintre cazurile de pe site. Şi nici semnele particulare care, de multe ori, nici n-au mai fost trecute în fişele copiilor dispăruţi.

Asemănarea cu portretul robot

În ziua de 8 martie, cred că nu întâmplător de ziua mamei, Carmen mi-a trimis o fotografie cu ea.  O poză tip buletin, aşa cum o rugasem. Imediat ce am văzut fotografia, mi-am amintit de Kraiczar Carmen. O fetiţă de 9 ani dispărută, în 1994, din zona unei gări. Mă învârtisem în jurul acestui caz, mai ales că prenumele coincidea, însă datele diferite (vârstă, anul dispariţiei) m-au făcut să abandonez pista. Trăsăturile fetei din fotografia primită din Italia, forma ochilor, a gurii şi a feţei, înălţimea frunţii mi-au adus aminte însă imediat de Kraiczar. De portretele robot pe care artistul criminalist Florin Lăzău le-a făcut acestei fetiţe dispărute.

În 2005, când strângeam date despre copiii dispăruţi de la toate inspectoratele judeţene de poliţie, Kraiczar Carmen nici nu figura în evidenţele publice ale IPJ Bihor. Nu avea poză.

Abia la 26 aprilie 2007, Kraiczar a căpătat un chip. La 13 ani de la dispariţie, Florin Lăzău, ascultând povestea unui tată, a reuşit să deseneze chipul acestei fetiţe. Apoi, pentru că a considerat că nu e de ajuns doar atât, artistul criminalist, singurul poliţist din Europa certificat în tehnica îmbătrânirii imaginii, a desenat şi chipul pe care fetiţa dispărută l-ar avea acum. Privind această imagine, am ştiu că, în ciuda tuturor inadvertenţelor din amintirile ei, Kraiczar Carmen este fata din Italia.

Sunt multe lucruri care, adunate, au ajutat la rezolvarea acestui caz. Puterea lui Carmen, de a spera, chiar şi după două decenii, că îşi va regăsi familia, determinarea celor de Serviciul Urmăriri din IGPR, care au găsit apoi familia lui Kraiczar Carmen şi au făcut posibilă compararea ADN-urilor, ajutorul de la Dumnezeu, fără de Care niciun miracol n-ar fi posibil. Însă eu cred că nimic din toate acestea nu ar fi fost îndeajuns dacă artistul criminalist Florin Lăzău n-ar fi ştiu să asculte şi să deseneze, după 13 ani, amintirile unui tată!

Omul bun şi oamenii răi    

Cazul a fost preluat de Serviciul Investigaţii Criminale din IGPR, pentru că doar expertiza genetică putea confirma, cu certitudine, că fata din Italia este una şi aceeaşi cu Kraiczar Carmen.

Kraiczar dispăruse din comuna Curtuişeni, judeţul Bihor, la 18 noiembrie 1994, când a fost văzută, ultima oară, în timp ce se juca împreună cu o verişoară în zona gării. Niciun semn particular în fişa dispariţiei, nicio observaţie despre faptul că fata vorbea doar ungureşte. Carmen a urcat, din joacă, într-un tren care a dus-o în Vâlcea. Unde nimeni nu s-a chinuit să înţeleagă ce spune ea.

În ziua de 30 mai, Carmen din Italia a venit în Bucureşti, pentru testul ADN. Atunci mi-a povestit că îşi aminteşte cum, după ce a dispărut, dormea lângă o piaţă, cu fundul pe o bancă şi cu capul sprijinit de-un gard. Afară era frig şi avea pe ea o haină mare şi lungă. Îşi aminteşte cum, într-o seară, un bărbăt căruia i s-a făcut milă de ea a luat-o la el acasă. A dus-o mai întâi în baie şi a tuns-o deasupra bazinului de WC, pentru că ea era plină de păduchi. Apoi i-a dat să mănânce chiftele calde, şi toată casa aceea mirosea a cald şi a chiftele, iar omul bun a lăsat-o apoi să doarmă într-un aşternut curat. Pentru prima oară, după multă vreme. Dimineaţa, bărbatul şi soţia lui au aruncat-o în maşină şi au dus-o la Poliţie. Credeau că-i fac un bine. De acolo însă, poliţiştii, în loc să-i caute familia, un amărât de fax puteau trimite, către toate judeţele, sau un telefon de-un minut “permiteţi să raportez, avem o fetiţă găsită, o caută careva pe la voi?”, în loc să-i găsească părinţii sau barem pe cineva care să înţeleagă ce spune fetiţa în ungureşte, au dus-o într-un orfelinat şi au lăsat acolo. Iar cei de la orfelinat, pentru că aveau nevoie de un CNP care să justifice în acte mâncarea din farfurie, i-au dat fetiţei o nouă identitate. Case closed!

În luna august, testele ADN au fost gata şi au confirmat că fata din Italia este una şi aceeaşi persoană cu Kraiczar Carmen. În cazul unor copiii dispăruţi, se compară ADN-ul mamei cu cel al persoanei găsite. În cazul lui Carmen, s-a comparat ADN-ul bunicii materne. Pentru că mama murise…

Astăzi, după 20 de ani, Carmen îşi va reîntâlni tatăl. Va afla că el a iubit-o întotdeauna şi că a căutat-o. Va primi vestea că “mama Adel” nu mai este. Va descoperi adevarata ei zi de naştere şi adevărata vârstă. Îşi va cunoaşte, aşa cum spunea ea, propria viaţă. Însă nimeni n-o să aibă curajul să-i explice cum de s-a întâmplat să-i fie furaţi toţi aceşti ani. Şi nici să-i ceară iertare pentru suferinţa îndurată prin orfelinate.

(Adriana Oprea-Popescu – Jurnalul Naţional, 18 Sep 2014)

Şi-a strâns în braţe copilul dispărut, după 18 ani

Andreea Sminchise
Adriana Oprea-Popescu
(Jurnalul Naţional – 5 Martie 2014)

Avionul cu care Mariana Enache a ajuns în România a întârziat 30 de minute. La coborâre, emoţiile au copleşit-o şi i s-a făcut rău. A mai pierdut 20 de minute încercând să-şi revină. Când a ieşit pe poarta de la sosiri internaţionale a aeroportului “Henri Coandă” avea inima strânsă – “credeam că deja nu mă mai aşteaptă nimeni”, ne-a mărturisit ea. A venit cu Karina, fiica cea mică, de 16 ani, din teama ca statul italian să nu o acuze de lipsă de supraveghere a unui minor. “E bolnavă, are febră, dar n-aveam cu cine să o las acolo”, spune Mariana, iar apoi îşi roteşte ochii în jur şi întreabă unde e Dragoş. Are privirea pierdută şi mă roagă şoptit să-i spulber îndoielile: “E el? Spune-mi, te rog, e el?”.

Ultima aşteptare a mamei

De două luni, de când poliţiştii i-au luat probe ADN lui Dragoş Vasile Lupu, băiatul crescut în casele de copii din Argeş, Mariana se roagă în fiecare seară să primească vestea că fiul ei dispărut în august 1996 e una şi aceeaşi persoană cu orfanul care îşi căuta familia. Ieri, pe măsură ce se apropia de momentul în care avea să afle adevărul, inima şi mintea păreau că încep să o trădeze. În maşină, şi-a petrecut timpul scurs între Aeroportul Otopeni şi Inspectoratul General de Poliţie rememorând momentele de disperare în care îşi căuta copilul. O transpiraţie rece îi scălda faţa şi, deşi afară nu erau mai mult de 5 grade celsius, a ţinut tot timpul geamul deschis. La răstimpuri, se oprea din povestit şi revenea la obsedanta întrebare: “E el? E sigur că e el?”.
La destinaţie, în parcarea IGPR, spaima a paralizat-o complet. Mâinile îi tremurau incontrolabil şi nu putea articula decât o frază, în italiană, pe care o repeta în continuu: “Non ce la faccio” (n.r. – Nu pot s-o fac). Am urcat-o pe braţe până în biroul comisarului şef Adrian Dumitrescu, şeful Serviciului Urmăriri din cadrul IGPR.

1
Foto: Karina Knapek

Două pahare de apă şi un cub de zahăr mai târziu, Mariana a reuşit să murmure: “Vă rog, nu mi-l aduceţi direct în faţă. Aduceţi-l pe hol, să-l văd din depărtare cum vine, că nu-mi rezistă inima”. La asta visează de 18 ani – să-şi vadă copilul venind înapoi, ca într-un film, de la linia orizontului.

Ultima aşteptare a lui fiului

Cu puţin timp înainte, în acelaşi birou, chiar pe scaunul din faţa ei, fusese Dragoş. O maşină a poliţiei l-a adus de la ora 15:00 în Bucureşti, la IGPR. Aşteptăm să aterizeze avionul cu care mama vine din Italia, dar el nu ştie asta. Crede că a venit pentru “rezultate” şi că lucrurile întârzie pentru că poliţiştii de la Urmăriri (care se ocupă şi de copiii dispăruţi) trebuie să pună în executare mandatele din dosarul transferurilor. Abia când ne mutăm într-o altă încăpere, începe să simtă. Comportamentul lui trădează asta, dar el nu vrea să recunoască, s-ar vulnerabiliza, iar copiii orfani, ca el, ştiu să-şi ascundă sentimentele.

2
Foto: Karina Knapek

Are o cămaşă cadrilată şi, pe deasupra, o geacă neagră. Mânecile sunt din imitaţie de piele. Geaca e strâmtă, dar n-o dă jos de pe el, semn că-i place cum îi stă în ea. Are un zâmbet larg, care-i luminează toată faţa, pantofi uzaţi, cu talpa ruptă, şi mâinile crăpate. E al nimănui, un om care are liniuţă, în dreptul părinţilor, în certificatul de naştere. A fost găsit pe stradă şi crescut prin orfelinate, ştie că lumea în care trăieşte poate fi parşivă şi că nu poate răzbi prin ea decât muncind. Azi, e băiatul bun la toate în curtea unui sătean din Jupâneşti. Mâine, nu ştie ce va fi cu viaţa lui. Dacă n-ar fi acum, într-un birou din sediul IGPR, aşteptând “rezultatele” (n.r. expertizei genetice), ar tăia la brazi, pentru că nea Nicu, “patronul” lui, vrea să-şi facă un atelier. Are 24 de ani şi niciun vis. Doar două dorinţe: să-şi ia carnetul de şofer, ca să poată munci şi altceva, şi să nu se mai trezească, în fiecare zi, de la ora 6:30 dimineaţa. Nu se plânge, spune că asta-i viaţa de ţăran. Deşi viaţa lui, înainte de a se urca într-un tren ce ducea niciunde, a fost într-un apartament de bloc din Buhuşi.

În ziua în care a dispărut, Dragoş parcă a închis ochi şi, prin somn, a început să trăiască o altă viaţă. Acum s-a trezit, dar nu-şi dă seama dacă lumea din jur sau cea din visul lui e aievea. El e băiatul pe care o mamă îl căuta prin ţară, plângând. Dar e şi băiatul crescut prin orfelinate şi obişnuit să rânească, de la vârsta de 10 ani, la porci. E copilul ce a plâns, la rându-i, după mama lui şi e puştiul care, la 11 ani, a îndrăznit să-i spună unei educatoare ce avea grijă de el, “mamă”. Are el cu adevărat o mamă?

Îmbrăţişarea şi grija fiului

Am dus-o pe mamă la el. Pentru că, atunci când a dispărut, ea l-a căutat, disperată, prin lume. Drumul ei spre el începuse acum 18 ani. Mai avea de făcut un pas. Când a intrat în încăperea unde se afla fiul ei, pe care-l credea pierdut pentru tototdeauna, Mariana a încremenit pentru câteva secunde. Apoi, l-a îmbrăţişat plângând incontrolabil şi, când a încercat să se desprindă de el, corpul n-a mai ascultat-o. S-a scurs din braţele lui pe podea. Îngenunchiat lângă ea, calm, Dragoş a cerut apă. I-a susţinut capul cu mâna, nelasând-o să atingă podeaua, într-un gest inconştient de protecţie şi nu s-a ridicat de lângă ea până ce n-a văzut-o că deschide ochii. A ridicat-o cu ajutorul unui poliţist şi a aşezat-o cu grijă pe un fotoliu.

3
Foto: Karina Knapek

În biroul plin de priviri străine, aţintite asupra ei în aşteptarea unei reacţii, Mariana încerca să facă loc în minte ideii că fiul ei, dispărut de 18 ani, trăieşte. Că e lângă ea şi e un bărbat în toată firea. Privirea ei îl căuta însă, undeva în el, pe copilul ştrengar care fugise la joacă pe 2 august 1996 şi nu se mai întorsese niciodată înapoi. Pentru ea, timpul a rămas pe loc atunci când l-a pierdut. Nu l-a văzut în prima zi de şcoală, n-a fost lângă el când a luat prima notă proastă şi nici când a sărutat pentru prima dată o fată. Iar azi are aproape 25 de ani şi e aproape un străin.

Dragoş a fost cel care a spart tăcerea, cu întrebarea care i se învârtea în minte şi mamei lui, de când ajunsese în România – “Ce zic analizele?”. Au ascultat amândoi discursul instituţional, dar extrem de emoţionat, al echipei de poliţişti care s-a ocupat de caz şi care le-a transmis concluziile raportului de expertiză ADN – probabilitatea ca Dragoş Vasile Lupu să fie una şi aceeaşi persoană cu minorul dispărut din judeţul Bacău în 1996 este de 99,996%.

După ce poliţiştii au părăsit încăperea, Mariana mi-a mărturisit – “Am ştiut. Din prima am ştiut”. Nimeni nu le poate înapoia azi anii pierduţi. Dar nimic nu-i poate opri să fie împreună de-acum înainte.

Planuri de viitor

L-am întrebat pe Dragoş ce vrea să facă. Dacă vrea să se ducă să-şi ia bagajul şi apoi să meargă la Buhuşi, împreună cu mama lui. “Ce bagaj? Unde să mai plece? Păi tu crezi că acuma dacă te-am găsit eu te mai las să pleci undeva? În seara asta mergem la Bacău şi sâmbătă avem avion spre Italia. Eu trebuie să mă întorc înapoi la muncă”, a decis hotărâtă Mariana. Dragoş a încuviinţat din cap şi-a zâmbit. Era un zâmbet de uşurare, avea o mamă. N-a mai aşteptat niciun alt îndemn, a început să dea telefoane ca să-l roage pe cel care l-a găzduit până acum să-i trimită bagajele şi actele, prin curier, la Buhuşi. “Da. E mama. Plec”, i-a spus el celui de la celălalt capăt al firului şi ochii i s-au umplut de lacrimi. “E în regulă dacă plângi”, i-am spus. “Am plâns destul”, a răspuns, zâmbind.

Mariana s-a transformat dintr-o dată. Emoţiile au făcut loc grijilor şi planurilor de viitor. “Cum facem cu actele?”, “Unde îţi sunt diplomele de şcoală?”, “Cum adică ai lăsat buletinul acasă? Cum ai venit la poliţie fără buletin?”, îl bombardează ea pe Dragoş cu întrebări “de mamă”.

Acum, ea nu-şi mai doreşte decât un lucru – să demonstreze celor care au acuzat-o, după dispariţia copilului, că l-ar fi ucis, că Dragoş e viu şi nevătămat. “Vreau să mă iei de braţ şi să mă plimb cu tine prin tot Buhuşiul, să vadă toţi că eşti viu şi eu n-am fost nebună să te caut atât, cum mi-au zis ei”.
Şi a mai avut o rugăminte, ca în ziar să apară următoarele rânduri: “Vreau să mulţumesc poliţiştilor de la Bucureşti că au făcut ceea ce alţii n-au putut sau n-au vrut să facă”.

(N.a. – Din octombrie 2005, Jurnalul Naţional are o campanie pentru copiii dispăruţi. Dragoş Lupu este al patrulea caz vechi rezolvat de ziarul nostru. Mergem mai departe, convinşi că miracolele există şi că stă în puterea noastră să le împlinim. Fiecare copil dispărut merită o şansă!)

Procurorii din cazul dispariţiei fetiţei Elvira Ghioca au intrat în colimatorul CSM

Inspectia Judiciara a CSM s-a sesizat dupa ancheta Jurnalului National


Violeta Fotache (Jurnalul Naţional)

1martie 2011


Dispariţia fetiţei de nouă anişori, Elvira Loredana Ghioca, alintată Bianca, relatată pe larg în Jurnalul Naţional din 21 februarie, a suscitat interesul Consiliului Superior al Magistraturii. Poliţiştii care au lucrat la caz cred că fetiţa a fost răpită din Berbeşti, judeţul Vâlcea, la 21 februarie 2007, de ţigani cu scopul de a o exploata la cerşit prin ţări străine, dar în patru ani de zile şi şase volume „de anchetă” cazul este încă nerezolvat. După ce s-a plimbat de la un procuror la altul, pentru că la Horezu era un grav deficit de cadre, cazul Ghioca a ajuns, la mijlocul lui 2008, la porcurorul Dan Marian Pena. Acesta nu l-a citit însă niciodată. Nu făcea decât să meargă la instanţă cu mandatele cerute de poliţişti. La 1 mai 2010, dosarul a fost preluat de Livia Dumitraşcu, care rămăsese singurul procuror de la Parchetul Horezu. Apoi, în decembrie 2010, a ajuns pe masa prim-procurorului delegat Cosmin Ungureanu. Jurnalul Naţional a relatat toate acestea. Iar acum, Inspecţia Judiciară a CSM „s-a sesizat din oficiu cu privire la aspectele referitoare la activităţile desfăşurate de procurorii de caz din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Horezu”, potrivit purtătorului de cuvânt al CSM, Monica Prejmereanu.

Şi-a regăsit copilul după 23 de ani

Direcţia Investigaţii Criminale din IGPR a reunit o familie pierdută prin toate colţurile lumii


Adriana Oprea-Popescu (Jurnalul Naţional)

28 februarie 2011

 

Avea şase ani şi era încălţat cu nişte tenişi albaştri. Încăţările uzate apar şi-n fotografia pe care a făcut-o, cocoţat pe-o masă albă, când a ajuns la orfelinat. E slab, trist şi ţine mâinile pe lângă corp, milităreşte. Buza de jos îi tremură a plâns. Un copil găsit pe stradă. „Purta un fes roşu cu alb, haina de elev, pantaloni raiaţi de culoare maron”. În poză apare într-un tricou alb, cu gura lărgită de-atâta purtat. Tricou rămas de la alţii. Nu-şi mai aminteşte exact cum s-a pierdut.

Au trecut de-atunci 23 de ani… „Ţin minte că m-am pierdut de tata. Eram într-o gară, iar eu m-am urcat într-un tren şi îl tot căutam, dar nimic”. Nu mai ştie în ce oraş era gara, poate Ploieşti… Trenul l-a dus departe de casă, iar pe 1 martie 1988 cineva s-a împiedicat de el în faţa unei policlinici din Tecuci şi l-a dus la miliţie. Era bolnav, aşa că a stat internat câteva zile într-un spital.
Pe 17 martie 1988, a fost dus la casa de copii. Ştia să spună cum îl cheamă: „Bălaşca Gabi”, nu Gabriel, cum era trecut în certificatul de naştere, ci aşa cum îl strigau părinţii, surorile şi bunicii lui. Ştia cum îl cheamă pe tatăl lui – Ghiţă, nu Gheorghe, cum figura în buletin. Ştia că tatăl lui lucrează pe o macara şi că mama, Genoveva, mătură scările la un bloc. Ştia că are două surori, Cristina şi Irina. Însă tot ce ştia nu i-a ajutat la nimic. Nimeni n-a fost în stare să-i găsească părinţii, iar el a rămas în orfelinat şi a început să fie nesigur pe tot ceea ce încă mai ţinea minte. „Ştiu un singur lucru: că băieţii cu care am trăit (n.r. – la Casa de Copii) îmi spuneau că vin de undeva, de la ţară, că vorbeam ca oamenii de la ţară”, povestea Gabriel, în urmă cu câteva zile, pe mess.

În 1988, părinţii lui, Ghiţă şi Genoveva, se despărţiseră. Femeia s-a mutat cu copiii la părinţii ei, într-un sat din Iaşi. Pe cei mai mari, Gabriel şi Cristina, i-a lăsat acolo, în grija bunicilor, iar ea, împreună cu mezina, Irina, care avea 3 ani, a venit la Bucureşti, să-şi caute de lucru.

Într-o zi, Gabriel a fost luat de la bunicii materni de tată, care l-a păcălit cu câteva bomboane şi cu promisiunea că-i cumpără un acordeon. L-a dus în Ploieşti, unde băiatul îşi aminteşte că a stat câteva zile într-o garsonieră, apoi memoria lui se tulbură şi apare clară doar gara, trenul şi lacrimile lui, căutându-şi tatăl.

Despre Casa de Copii Gabriel nu vrea să vorbească. Sunt amintiri pe care le-a îngropat adânc. Mai ştie doar că „am fost găsit pe stradă, când m-am pierdut de tata, am fost dus în Ţiglina 3, iar de acolo la căminul din Radu Negru. Dar nu am stat mult, că nu am suportat chinul şi am fugit”. Avea 9 ani.

A ajuns în Bucureşti, unde a fost găsit pe stradă de familia unui preot din Giurgiu, care l-a luat să-l crească de suflet. Ei i-au anunţat şi pe cei de la Casa de Copii că băiatul e la ei şi e bine. Patru ani a stat acolo, până în clasa a VII-a, când s-a întors de bună voie la orfelinat.

A terminat 10 clase, a încercat să-şi continue studiile la fără frecvenţă, dar n-a izbutit, şi de la 18 ani a început să muncească. Peste câţiva ani, a găsit o fată bună, cu care s-a căsătorit, şi la primărie, şi la biserică. Au primit o cameră într-un Centru pentru Tineri, au făcut un băieţel, care azi e lumina vieţii lui Gabi, şi au depus un dosar pentru o locuinţă socială. Ca să-şi întreţină familia, el a plecat să muncească în Cipru. Zugrav. Pune ban peste ban şi-i trimite la Galaţi, ca să nu-i lipsească nimic băieţelului. Nimic din tot ce i-a lipsit lui.

O vreme aşa a trăit, doar în prezent, sperând la viitor. Numai că seara, în cămăruţa unde sta cu chirie, departe de casă şi de familia lui, uşa trecutului se deschidea şi liniuţele din certificatul de naştere, din dreptul mamei şi din dreptul tatălui, i se înfigeau în creier ca două cuie roşii. Al cui e? L-au căutat? Cine sunt părinţii lui?

În decembrie anul trecut, Gabi a trimis mai multe comentarii pe site-ul https://copiidisparuti.wordpress.com, la cazurile copiilor dispăruţi, cu ani în urmă, din Galaţi. Cerea mai multe informaţii despre familiile altor copii, crezând că poate fi oricare dintre ei.

„Sunt în căutarea părinţilor. Am fost pierdut când aveam 5 sau 6 ani, dar nu ştiu de unde să încep. Sunt din Galaţi şi am 28 de ani, iar numele pe care îl am mi-a fost dat de cei de la Casa de Copii unde am crescut, că nu ştiau cum mă cheamă când m-au găsit”.

Am luat legătura cu el telefonic şi apoi pe messenger, iar în paralel, am trimis cazul în atenţia poliţiştilor de la Direcţia de Investigaţii Criminale din IGPR. Atunci când l-au internat, cei de la Casa de copii i-au făcut înregistrarea tardivă a naşterii. I-au stabilit cu aproximaţie vârsta, iar data naşterii lui a devenit 31 decembrie 1982. Numele a rămas cel pe care copilul de 6 ani spunea că îl are: Bălaşca Gabi.

Un oraş, un nume incomplet de copil, un nume de orfelinat de pe vremea lui Ceauşescu. Şanse mici să mai obţii informaţii, după 23 de ani. De dosar s-a ocupat comisar-şef Virginia Mihăilă. A luat la mână toate fişele copiilor internaţi în acea perioadă în casele de copii din Galaţi. A găsit fişa lui Gabi şi, în baza declaraţiilor făcute de băieţelul de atunci şi a datelor din evidenţa populaţiei, i-a găsit mama. Femeia locuieşte acum în Italia, la fiica ei mai mică, Irina, care e plecată la muncă acolo, împreună cu soţul. Sora mai mare a lui Gabi, Cristina, e căsătorită şi stabilită în Japonia.

28 februarie, familia risipită prin toate colţurile lumii a fost chemată la sediul IGPR din Capitală. Fără să ştie că era ziua în care avea să-şi întâlnească mama, Gabi era încă neîncrezător. Nu mai avea puterea să spere. Venise la poliţie cu trolerul uriaş în care-şi înghesuise bagajul din Cipru. Venise în România doar să-şi vadă soţia şi copilul de care se despărţise în iunie anul trecut, să vadă ce a mai făcut poliţia cu cazul lui… Nu spera decât la puţină birocraţie şi încă o pierdere de vreme.

Cu o zi înainte să plece spre România, îşi pusese ca status pe mess: „Nu merită să plângi pentru nimeni, iar cei care merită nu te vor face să plângi”. A fost singurul care n-a plâns la reîntâlnirea cu mama şi cu Irina (Cristina n-a reuşit să ajungă la Bucureşti, neavând cu cine să-şi lase copilul mic), dar nu pentru că n-ar fi meritat. „Am plâns atunci, am plâns când eram copil”, mărturiseşte el, „am plâns în Casa de Copii şi după mama, şi după tata, nu cred că mi-au mai rămas lacrimi”. Şi-n timp ce mama lui îl îmbrăţişează şi-l strânge la piept, el stă mâinile la spate, neştiutor. A visat de prea multe ori momentul, l-a trăit aievea, iar acum se încurcă în gesturile, nu le mai poate duce la capăt. E confuz, e buimac, e ameţit de fericire…

Gabi a aflat că adevărata lui zi de naştere este pe 21 septembrie. Că a venit pe lume în 1981 şi că prenumele lui real este Gabriel. Că mama lui l-a căutat, după ce a dispărut, că i-a dus fotografia la miliţia din Iaşi, iar cei de-acolo i-au spus să aştepte liniştită acasă, că-i vor da ei de veste. Că cicatricea de la buză şi-a făcut-o când avea 4 ani şi, jucându-se cu copiii pe stradă, a căzut cu gura într-un cărucior. Că tatăl lui a murit între timp, dar nu se ştie nici măcar anul sau dacă are pe undeva vreun mormânt. Că are o grămadă de rude, de mătuşi şi de nepoţi. Că a fost un copil iubit şi că numai un tren nenorocit şi blazarea unui funcţionar care n-a avut curiozitatea să caute adevărul spus de un băieţel de 6 ani i-au umbrit copilăria şi i-au schimbat destinul…

Gabi a fost de acord ca povestea lui să devină publică doar pentru a da astfel o speranţă şi un imbold tuturor copiilor şi părinţilor pe care viaţa i-a despărţit şi încă se mai caută, unii pe alţii.

 

Fotografii: Karina Knapek (Jurnalul Naţional)

Site-ul pentru copii dispăruţi


În toamna anului 2005, Jurnalul Naţional a început campania de presă pentru copiii dispăruţi, cerând atunci autorităţilor schimbarea imediată a procedurilor Poliţiei (la aceea vreme, poliţiştii puteau aştepta 48 de ore, înainte de a declanşa procedurile de căutare a copiilor dispăruţi). Pe 3 noiembrie 2005, procedurile au fost modificate, prin ordinul şefului IGPR. Am urmărit, de-a lungul timpului, toate cazurile de copii dispăruţi în împrejurări suspecte şi am tratat pe larg cazurile Larisa Chelaru, Andreea Dodan, Roxana Iakab, Costi Velcev. Facem demersuri în continuare pentru găsirea Andreei Simon şi a Elvirei Ghioca.

Site-ul https://copiidisparuti.wordpress.com face parte din campania noastră de presă şi prezintă toate cazurile vechi de dispariţii. Copii dispăruţi de ani de zile, dosare peste care s-a aşternut praful, copii pe care numai un miracol i-ar putea readuce lângă părinţii lor. Cazul lui Bălaşca Gabriel e o probă directă că miracolele există!


http://www.jurnalul.ro/special/reportaje/si-a-regasit-copilul-dupa-23-de-ani-570050.html

Regăsit după 22 de ani

O persoană cu identitate necunoscută din Oradea s-a dovedit a fi un copil dispărut în 1988 din Bucureşti


O poliţistă de la Inspectoratul de Poliţie Buzău a descoperit, căutând în arhivele IGPR, că persoana cu identitate necunoascută Dan Dan, aflată în Bihor, seamănă destul de mult cu copilul dispărut în 1988 din Bucureşti Dan Dumitru Enache.


Expertul criminalist Ion Urecheatu de la Institutul de Criminalistică al IGPR a comparat fotografiile celor doi şi a fost sigur că Georgiana Matei avea dreptate. Cei doi erau una şi aceeaşi persoană. „De cum am văzut fotografiile mi-am dat seama că el e. Sprâncenele, bărbia, nasul, urechea erau identice la puştiul de 7 ani şi la cel de 14 ani, înregistrat la căminul Cighid sub numele de Dan Dan. Comparaţia cu fotografiile mai recente, în care tânărul are deja 30 de ani, n-a mai fost concludentă, de aceea am considerat că ar fi mai bine să facem şi analiza ADN-ului”, explică comisarul şef Urecheatu.


La a doua casă din satul Pietrele, comuna Băneasa, Giurgiu, doi poliţişti intră în curtea Constanţei Tudor. Femeia de 50 de ani e năduşită de soare şi emoţionată. Îi recunoaşte pe cei care au venit şi la începutul anului pentru a o duce să i se recolteze probe biologice.

Poliţiştii îi spun să aducă nişte scaune la umbra din curte şi să stea puţin jos. „În baza testului ADN a reieşit că dumneavoastră sunteţi mama biologică a numitului Dan Dan. Doriţi să luaţi legătura cu el?”, întreabă unul din poliţişti. Femeia tace. Începe să plângă fără sunet şi-şi acoperă faţa cu palmele. În 22 de ani orice speranţă de a-şi mai vedea fiul în viaţă a murit. Şi, într-o zi de marţi 13 primeşte vestea că Dănuţ trăieşte. „Aştept să-l văd. Sper că e sănătos. Am crezut că e mort, că l-a luat cineva şi l-a dus la cerşit în străinătate. Tot ce e mai rău. Uneori mă mai gândeam că poate a ajuns la o familie bună, că a făcut şcoală, că acum are un serviciu. Un rost. Eu n-am posibilitatea să merg să-l văd la Oradea. Dar aş vrea să-l văd. Din pozele arătate de poliţişti apare ca un bărbat frumos. Seamănă cu maică-sa”, zâmbeşte cu toată faţa.

Aduce din casă două fotografii din care zâmbeşte un chip cu aceeaşi obraji laţi ca ai ei. Dan la 3 ani, cu un răţoi de plastic în braţe, „poză făcută la studio în Drumul Taberei”, îşi aminteşte Constanţa Tudor, şi o poză cu pantofi noi în picioare. „Pantofii ăştia sunt de la tatăl lui, care nu l-a vrut. Am divorţat după ce s-a născut băiatul şi ăsta a fost singurul dar către băiat când l-a vizitat odată”, povesteşte liniştit femeia.

Ziua de 7 februarie 1988 a fost cea în care l-a văzut ultima oară pe Dan. A plecat ca de obicei la serviciu, lucra la fabrica de încălţăminte „Pionierul”, şi a lăsat copilul de 7 ani jumate în grija unei mătuşi, în Drumul Taberei. Băiatul mergea dimineaţa la grădiniţa ajutătoare din cartier. „Mătuşa mi-a spus că a fost cu el la complex. La întoarcere, băiatul a vrut să se joace cu copiii şi l-a lăsat. El vorbea mai greu, spunea câteva cuvinte „mama”, „ninge”, „plouă”, dar nu putea să lege conversaţii. S-a dus cu ei până la colţul blocului şi nu s-a mai întors. Mătuşa stătea lângă o staţie de autobuz. Cred că o fi luat o maşină şi s-a dus până la gară”, îşi aminteşte Constanţa Tudor. Copilul ştia să spună că-l cheamă Dan.

În seara aceleiaşi zile femeia a anunţat poliţia. L-a căutat şi prin împrejurimi, fără rezultat. Mama a mers cu poliţiştii prin câteva cămine de copii din capitală şi i-au trecut prin faţa ochilor zeci de băieţi găsiţi pe stradă. Nici unul nu era Dănuţ. „Cred că s-a rătăcit, altfel nu pleca de-acasă. Îi făceam toate poftele. După ce a dispărut, când mi se făcea dor de el, mă uitam la poze”, spune femeia, în vreme ce caută cu privirea câinele pekinez, Michi, pe care-l îngrijeşte ca pe propriul copil.

Constanţa Tudor locuieşte într-o casă din Pietrele, Giurgiu din bunăvoinţa unor cunoştinţe şi nu are bani să ajungă la Oradea pentru a-şi vedea fiul regăsit. Din 2005 a rămas şomeră şi nu are niciun venit.

Şapte ani din viaţă s-a numit Dan Dumitru Enache, fiu al Constanţei şi al lui Gheorghe. Dispărut de-acasă din Bucureşti în anul 1988, băiatul a fost găsit câteva luni mai tărziu de poliţie în Oradea şi n-a putut să le spună oamenilor legii decât că-l cheamă Dan. Şi Dan Dan i-a rămas numele.


Conform datelor de la dosarul băiatului, Dan Dumitru Enache a dispărut pe 7 februarie 1988 din cartierul Drumul Taberei, Bucureşti. A fost găsit de un bărbat trei luni mai târziu şi dus la Miliţie. Apoi a fost internat în centrul de primire minori din oraş. În septembrie, Consiliul Popular Bihor decide internarea copilului în căminul-spital Cighid pentru că ar avea „defect sever irecuperabil”. „Are amnezie retrogradă privind identitatea şi viaţa anterioară. Uşoară instabilitate psiho-motorie şi afectiv-emoţională. Oligofrenie gradul II”, se precizează în fişa de internare. Abia în 1994 băiatului i s-au făcut acte de identitate pe numele Dan Dan. S-a aproximat că s-a născut pe 1 iunie 1980. În certificatul de înregistrare tardivă a naşterii în dreptul părinţilor a fost trasă liniuţă.

Din 2008 dosarul dispărutului Dan Dumitru Enache a intrat în evidenţa pasivă a poliţiei. Până în 2001 Dan Dan a stat în Cighid, iar în perioada 2001-2005 a locuit într-o casă protejată din Oradea. Din februarie 2005, tânărul stă într-un cămin pentru adulţi din acelaşi oraş. Are serviciu şi îşi poate purta singur de grijă. Are un rost. Conform declaraţiilor DGASPC Bihor tânărul are handicap accentuat în urma instituţionalizării, dar este capabil să se descurce.


Ionela Gavriliu

Jurnalul Naţional (13 iulie 2010)

Urmăriţi General în Rai

Copii dispăruţi în „împrejurări suspecte”. Au trecut ani la rând de când au fost văzuţi ultima oară. De când au zâmbit, de când au plâns, julindu-şi genunchii, de când s-au bucurat de o bomboană. De atunci, ei nu mai sunt decât în dosarele Poliţiei. Urmăriţi General.

 

Din 2005, de când am început campania pentru copiii dispăruţi, şi până astăzi, le-am învăţat chipurile şi numele pe de rost.

Sunt peste 200 de cazuri vechi, copii preşcolari dispăruţi din faţa casei, copii de 10 ani pe care nu i-a mai văzut nimeni vreodată, adolescenţi în cazul cărora nu se poate da verdictul de „plecare voluntară”. În unele dosare, ancheta a mers pe „suspiciune de omor”.

În altele, cele mai multe, ancheta a bătut pasul pe loc. Acolo unde poliţiştii au încercat să-şi facă meseria, procurorul a dovedit lipsă de interes. Sau nu şi-a văzut decât propriul interes. Ca să încerci să probezi un omor în lipsa cadavrului, trebuie să fii cu adevărat un profesionist. Să crezi în ceea ce faci şi să fii bun. Copiii dispăruţi, Urmăriţi General în Rai, nu au parte, post-mortem, de procurori curajoşi. Moartea unui copil oarecare nu are nici un fel de miză. Fără un cadavru care să apară la ştiri în prime-time, fără bocetele părinţilor în jurul lui şi parastase otevizate, fără reflectoarele şi presiunea mass-media, moartea violentă a unui copil nu are nici o însemnătate în România. Nepedepsirea ucigaşului e o consecinţă, la fel de banală, a inerţiei în reacţii a societăţii.

 

Astăzi este Ziua Internaţională a Copiilor Dispăruţi. Mass-media vor fi pline de statistici optimiste, de „plecaţi voluntar” de acasă care au fost readuşi în sânul familiei, de sfaturi cu „ce să faci ca să nu ţi se întâmple”…

Despre cei Urmăriţi General în Rai, Poliţia nu va sufla nici un cuvânt. Copiii dispăruţi despre care nu se vorbeşte nu există. Varga Ecaterina, Badea Mihaela Ligia, Sbenghea Nicu Eduard. Sunt poveştile copiilor peste care ne-am aplecat după ani întregi de la dispariţia lor în împrejurări suspecte.

 

Simon Andreea şi Ghioca Elvira sunt alte două cazuri pe care le-am readus în atenţia opiniei publice de-a lungul timpului. E datoria noastră să nu-i uităm pe aceşti copii. Nici pe ei, nici pe aceia care le-au făcut rău.

Începem astăzi serialul „Urmăriţi General în Rai”, pe care l-am scris din respect pentru memoria unor suflete nevinovate. Cu speranţă că mai există pe lumea asta şi procurori, şi poliţişti judiciarişti care cred în meseria lor. Şi cu încredere că Dumnezeu, martorul tuturor faptelor bune şi fărădelegilor de pe lumea asta, va face ca adevărul să iasă la lumină…

 

Adriana Oprea Popescu

Jurnalul Naţional (25 mai 2009)

 

Previous Older Entries