Şi-a strâns în braţe tatăl, după 20 de ani

poza 2

Carmen a venit din Italia miercuri după-amiază. De la aeroport, a fost dusă cu maşina poliţiei la o şedinţă de consiliere psihologică. Conform regulamentului. Trebuia verificat dacă fata crescută în orfelinat şi printre străini e destul de puternică psihic pentru a-şi revedea familia. Consilierea, care a durat două ore, a obligat-o, cumva, să trăiască în avans emoţiile evenimentului ce urma să se întâmple a doua zi. Spre seară, Carmen era atât de tulburată, încât îi tremurau mâinile. „Nici acum nu pot să cred că e adevărat. Nu pot să cred că îmi voi cunoaşte familia”.

Povestea lui Kraiczar Alexandru

În timp ce Carmen îşi spunea povestea în faţa psihologului, la 600 de km depărtare, în Oradea, tatăl ei, Kraiczar Alexandru, împreună cu fiica lui cea mare, Angela, urcau în trenul ce avea să-i aducă la Bucureşti. Bărbatul trăieşte doar din ce câştigă lucrând sezonier în Ungaria, la muncile agricole. Acum s-a întors în ţară special pentru întâlnirea cu fiica lui. Ultima oară când a văzut-o, în noiembrie 1994, ea avea 9 ani şi-un sorţuleţ cu buzunarele pline de nuci. Plecase să se joace, în zona gării CFR din Curtuişeni, împreună cu verişoara ei, care seara s-a întors singură acasă. A povestit, mai târziu, când Carmen era deja dată dispărută la poliţie, că, în gară, un bărbat s-a apropiat de ele şi le-a oferit o monedă de 5 lei. Ea s-a speriat şi a fugit, lăsând-o pe Carmen în urmă. Multă vreme, Kraiczar Alexandru a trăit cu teama că acel bărbat i-a făcut ceva rău fiicei lui şi a omorât-o. Nici nu mai îndrăznea să spere că ea e în viaţă, dar sufletul de tată îl împingea adesea spre postul de poliţie, să întrebe ce se mai aude cu cazul lui. Nu s-a auzit nimic, până în 2007, când a fost chemat să povestească artistului criminalist Florin Lăzău cum arăta fiica lui, pentru un portret robot. Apoi, a urmat din nou o tăcere lungă, de şapte ani. Până acum două-trei luni, când poliţiştii l-au chemat şi i-au luat probe ADN, pentru a le compara cu profilul genetic al fetei din Italia. Atunci a reînceput să spere din toată inima, neîndrăznind încă să se bucure. O speranţă amestecată cu durere şi cu teamă. Dacă nu e ea?
Din toată sărăcia lui, Kraiczar Alexandru şi-a cumpărat pantofi noi, pentru „revederea de la Capitală”. Şi-a pus pantalonii de stofă şi a încercat zadarnic să cureţe degetele încă înnegrite de la tutunul cules pe câmpul din Ungaria. N-avea bani de tren, şi nici IJP Bihor bani de motorină, ca să-i aducă într-o maşină, aşa că au venit, el şi fiica lui, însoţiţi de o poliţistă, la clasa a II-a, cu trenul. Cu tot cu întârzierea previzibilă, un drum de 15 ore. Noaptea, spre sudul ţării în care se pierduse fetiţa lui, în urmă cu 20 de ani.

Certificatul de naştere

De la Gara de Nord, poliţia i-a adus pe cei doi în sediul IGPR. Singurul lor bagaj e o pungă mare de plastic, cu câteva haine, portofelul şi încărcătorul de la telefon. Mobilul, un aparat vechi, s-a descărcat pe drum, iar ei cer voie să-l încarce la o priză, pentru că, imediat după reîntâlnire, trebuie să-şi sune familia din Bihor. Ceilalţi fraţi ai lui Carmen aşteaptă acasă, cu sufletul la gură, să afle dacă e ea. Ar fi vrut şi ei să vină, dar n-au avut cu ce…

A venit din partea lor doar Angela, sora lor mai mare. Ea avea 15 ani când a dispărut Carmen, aşa că-şi aminteşte exact drama acelor zile. Angela nu ştie decât ungureşte, iar tatăl îi traduce întrebările. Deschide un portmoneu şi din spatele unei folii în care e o iconiţă cu Maica Domnului, scoate o hârtie îngălbenită şi subţire. Ca un pergament. O despătureşte cu grijă şi ne-o arată: e certificatul de naştere al surorii dispărute, pe care tatăl l-a purtat tot timpul cu el. Ca pe o amintire, ca şi când ar fi fost acea fotografie cu Carmen, pe care familia, mult prea săracă, nu a avut-o niciodată. Erau şase copii, într-o căsuţă din paiantă. Carmen încă mai ţinea minte numele celorlalţi. După ce ea a dispărut, s-a mai născut un frate. Iar ea nici măcar nu ştia că el există, atunci când înşira, pe degetele de la o mână: „Moji, Leidi, Pufi, Levente şi Andri”.

Mama copiilor a murit în urmă cu 13 ani, de TBC, iar Kraiczar Alexandru i-a crescut singur. I se umplu ochii de lacrimi când povesteşte asta şi nu mai e nevoie să-l întrebi cât i-a fost de greu. N-a renunţat însă niciodată nici la ei, şi nici la Carmen şi i se luminează chipul când psiholoaga îi spune ce-i povestise fată ieri: că îşi aminteşte cum el îi cumpăra agrafe de prins părul, iar ea era foarte fericită.
Apoi, îi spun de câmpul cu pepeni pe care Carmen îşi aduce aminte că alerga, iar el dă din cap, suprins. De unde ştiu? De „pomii roşii de lângă gară”, de numele fraţilor şi al părinţilor, iar el se bucură să afle că fata lui nu a uitat nimic. „Cum de n-a ştiut să se întoarcă acasă?”. La capătul unei călătorii de 15 ore cu trenul, lumea lui a rămas la fel de mică: Curtuişeni, satele din jur şi Ungaria, care-i la 2 km distanţă. „Ea a spus atunci cine şi de unde e. N-a înţeles nimeni, însă nici n-au ajutat-o. Nu e vina ei”. E greu de priceput, pentru oricine, că există oameni care nu fac tot ce ar putea pentru a ajuta un copil de 9 ani. „Şi, mai târziu, când a crescut mare?”, vrea să ştie tatăl. „A uitat. A uitat numele comunei, a uitat şi numele de familie, dacă-l ştia…” Traumele suferite în anii de orfelinat, aşteptarea în zadar a părinţilor şi refuzul celorlalţi adulţi de a-l ajuta pot şterge multe din memoria unui copil. Însă nu pot şterge de tot dorul de acasă, care rămâne înfipt în inimă şi creşte în timp, până când te împinge să cauţi drumul de întoarcere. Carmen a vrut să ştie unde e „acasă”, după 20 ani. Acum, ea e aproape de capătul drumului.

„Unde e mama?”

A fost adusă într-o încăpere separată din sediul IGPR. Stă aşezată pe un scaun, încă nepregătită să trăiască momentul pe care-l aştepta de 20 de ani. Când vede uşa deschizându-se, se ridică instinctiv în picioare şi se îndreaptă spre ea. Mai întâi apare sora ei cea mare, Angela, care o strânge în braţe şi izbucneşte în plâns. Apoi ea spune ceva în ungureşte, iar Carmen, care acum vorbeşte doar în română şi italiană, nu înţelege nimic. Cele două surori rămân în pragul uşii, încremenite în îmbrăţişare. Tatăl se uită la ele, neputincios, învins de propriile sentimente. Apoi, îşi strânge şi el fiica în braţe, cu toată durerea surdă adunată în 20 de ani. Când se aşază pe scaune, Carmen rosteşte imediat întrebarea de care ne temeam toţi: „De ce aţi venit doar voi? Unde e mama?”. „E bolnavă, are TBC, ştii şi tu că era bolnavă”, rosteşte tatăl, aproape şoptit. Încă nu are curaj să-i spună. Vorbesc despre fraţi, despre cum s-a urcat ea în trenul din Curtuişeni şi se privesc în tot acest timp lung, fără să clipească, de parcă le-ar fi teamă că, dacă închid pleoapele, se termină visul.

poza 3

Adrian Dumitrescu, şeful serviciul Urmăriri din cadrul IGPR, citeşte rezultatele expertizei genetice care a stabilit că, în proporţie de 99,999%, Carmen din Italia este una şi aceeaşi persoană cu Kraiczar Carmen, fiica lui Kraiczar Alexandru. ADN-ul ei a fost comparat cu cel al bunicii materne şi al tatălui. Din nou, nimic despre mamă. Dar Carmen nu mai întreabă. Poate că sufletul ei deja a simţit. E nevoie însă să rămână doar cu ai ei, ca să poată primi vestea. Să i se spună că mama ei s-a stins din viaţă, după ce vreme de 7 ani a tot întrebat de fetiţa ei şi a aşteptat-o să se întoarcă acasă.

Fiecare regăsire e un amestec de bucurie şi de durere. Nu poţi redobândi, după atâta amar de vreme, tot ce ai pierdut atunci când, copil fiind, ai dispărut. Nu te poţi întoarce în trecut, să mai alergi pe câmpul cu pepeni, să ai buzunarele şorţului pline de nuci şi să cobori din tren înainte ca el să plece din gară, spre nicăieri. Nu poţi întoarce timpul, ca să umpli toţi anii în care ai crezut că eşti singur pe lume cu alte amintiri, alături de părinţi şi de fraţi, nu poţi goli farfuriile de la cantina orfelinatului, ca să le umpli cu mâncarea mamei, pe care ea o înghiţea oftând, nu poţi repara tot răul. Însă ai şansa să descoperi că acasă există şi că acolo au fost întotdeauna părinţii tăi, care te-au iubit şi te-au aşteptat.

În aceeaşi zi în care şi-a revăzut tatăl şi sora, Carmen a plecat împreună cu ei înspre Bihor, acolo unde o aşteptau ceilalţi fraţi ai ei.

(N.r. – Povestea acestei regăsiri le este dedicată tuturor copiilor dispăruţi care încă mai caută drumul spre acasă. Aveţi putere să credeţi, să îndrăzniţi şi să speraţi. Miracolele există!)

(Adriana Oprea-Popescu – Jurnalul Naţional, 19 Sep 2014)

Jurnalul Naţional şi Poliţia Română au găsit o fetiţă dispărută, după două decenii

kraiczar

Destinul copiilor, atunci când ei dispar şi nu mai sunt găsiţi, se frânge brusc. Într-o singură zi care, în fişele poliţiştilor, e consemnată, în cifre lipsite de însemnătate, “data dispariţiei”. Nu numai copilul dispare, ci şi toată viaţa pe care el o avusese până atunci. Mulţi dintre copiii dispăruţi au ajuns în orfelinate, unde li s-a dat, cu mult prea mare uşurinţă, o altă identitate. În loc să găsească familiile acestor copiii pierduţi, să afle ai cui sunt şi cine plânge după ei, autorităţile române erau preocupate doar să le găsească un nou CNP. Şi un nou nume, sub care începea un destin străin. Viaţa acestor copii, oricum ar fi fost ea, a fost furată de statul român, iar până acum, după atâtea regăsiri la care am fost martoră, n-am văzut să apară vreun vinovat sau vreo scuză. “În numele statului român, ne cerem iertare că viaţa ta a fost furată”.

Au crescut în orfelinate, copiii statului şi-ai nimănui, cu o liniuţă în dreptul părinţilor. De la copiii abandonaţi în grija statului, copiii dispăruţi au împrumutat, o dată cu hainele cârpăcite şi încălţările, cea mai mare spaimă a copilăriei: “mă iubesc părinţii? Dacă mă iubesc, mă caută? Şi, dacă mă caută, de ce nu mă găsesc?”. N-aveau cum să ştie că statul îi reinventase, sub o altă identitate.

La 18 ani, ieşiţi din sistem, mulţi dintre aceşti copii au ajuns pe stradă. Au crescut prin canale şi au tras din punga cu aurolac. Şi în timp ce ei supravieţuiau în mizerie, departe, într-un alt colţ de ţară, părinţii sperau, plângeau şi încă-l aşteptau, cu o farfurie în plus la masă. Nu contează ce-ar fi fost în farfurie, era familia lui şi viaţa lui, dacă statul nu i-ar fi furat-o!

Alţi copii, imediat ce au primit noua identitate, au fost daţi în adopţie internaţională. Au primit, în schimbul banilor care se învârteau în această afacere prosperă, o nouă familie şi-o altă casă. Deşi ei aveau deja una, în pragul căreia oftau părinţii adevăraţi.

Destinul copiilor dispăruţi din România este un dramă neasumată. Despre care nu vorbeşte nimeni. Printr-un miracol, după decenii de viaţă de împrumut, câţiva dintre copiii dispăruţi îşi reîntâlnesc familiile. Atunci, autorităţile ies din inerţie şi vorbesc despre asta, iar presa descoperă brusc şi temporar subiectul, încearcând să-l stoarcă, până la ultima lacrimă. Veştile bune fac rating. Chiar dacă, sub ambalajul lor, se ascunde nebănuit de multă suferinţă. Mamele îşi privesc copiii crescuţi printre străini, acum oameni în toată firea, chinuindu-se să descopere în ei preşcolarul care dispăruse din viaţa lor. Nimeni nu le mai poate da înapoi anii irosiţi. Din prostia sau din comoditatea autorităţilor care ar fi trebuit să caute aceşti copii. Din ignoranţa sau din delăsarea funcţionarilor şi magistraţilor ce aveau datoria să verifice temeinic identitatea copiilor, înainte de a încuviinţa înregistrarea tardivă a naşterii.
Povestea de mai jos e doar ciob dintr-o uriaşă oglindă.

“Eu îmi caut părinţii”

Din 2005, când a reuşit schimbarea procedurilor poliţiei după care sunt căutaţi copiii dispăruţi, Jurnalul Naţional duce o campanie pentru aceşti copii. Site-ul https://copiidisparuti.wordpress.com e parte a acestei campanii. Aici sunt postate peste 200 de cazuri vechi, copii dispăruţi cu ani în urmă, pe care noi încă mai sperăm că-i putem găsi.

La 21 februarie 2014, în dreptul cazului “Varga Ecaterina” fusese postat următorul comentariu: “Eu îmi caut părinţii şi m-am pierdut când eram mică. Şi vorbeam limba maghiară, ca fetiţa din poză. Nu ştiu dacă sunt eu, dar aş vrea informaţii, e important pentru mine”. Mesajul fusese trimis de pe un server din Italia şi avea inclusă o adresă de e-mail. Varga Ecaterina e o fetiţă dispărută din Satu Mare, cu suspiciune de omor. Cea care scrisese comentariul nu putea fi ea. Însă era un alt copil dispărut, care avea nevoie de ajutor pentru a-şi găsi familia. Aşa că am început să corespondăm.

“Numele meu e Prundeanu Maria Carmen, dar problema e că nu este numele meu, pentru că nu ştiam cum mă cheamă când eram mică. Eu nu am nimic de când eram mică şi nu ştiu nimic despre adevărata mea identitate. M-a găsit poliţia din Râmnicu Vâlcea când eram mică, nu aveam niciun fel de act la mine, decât hainele de pe mine, şi mi-au dat o vârstă aproximativă şi un nume. Acum am 28 de ani şi speranţe am puţine, dar nu-mi doresc nimic în viaţă decât să-mi ştiu identitatea reală. Eu îmi amintesc că am dispărut în zona gării, dar nu ştiu judeţul. Aveam pantaloni roz de trening pe mine”.
Aşa începe povestea fetiţei dispărute care azi şi-a reîntâlnit, după 20 de ani, familia.

“Alergam prin câmpul de pepeni”

Îşi amintea că a dispărut în anul 1998 sau 1999 (de fapt, în fişa oficială a dispariţiei sale figurează ziua de 18 noiembrie 1994). Nu ştia exact unde locuise, “într-un oraş unde se cultivă pepeni, pentru că îmi amintesc că alergam prin câmpul de pepeni, şi părinţii mei făceau cărămizi din pământ şi paie. Erau foarte săraci, aveau o casă mică, aproape dărâmată. Îmi amintesc că pe bunica o chemam Ilonca, pe tatăl meu – Simi şi pe mama Adel, şi era şi un război pe vremea aceea, înainte să dispar eu”.

“Războiul” e posibil să fi fost doar amintirea neclară şi îndepărtată a Revoluţiei din ’89. Sau e numai o închipuire a copilului de odinioară, rătăcit şi nesigur pe amintirile sale. E greu să întorci în trecut, printre aduceri aminte, un copil dispărut. Să treci, împreună cu el, dincolo de pragul unei eveniment traumatizant, prin viaţa lui furată. Să reconstitui crâmpeie, nume, imagini, mirosuri, orice l-ar putea ajuta să mai facă încă un pas înspre acasă.

Gara din care a dispărut Carmen “era mică şi era şi un părculeţ mic, cu pomi roşii, cred că mere sălbatice. Prin apropierea gării era un râu, nici mare, nici mic, cu nisip. Casa în care locuiam ar fi la 2 km de gară. Nu am amintirile clare. Vorbeam limba maghiară, nu ştiam româneşte. Îmi amintesc că am cinci fraţi, 3 băieţi şi două fete. Toata viaţa am ţinut în minte numele lor sau cel puţin cum îi chemam eu când eram mică. Numele lor sunt Moji, Leidi, Pufi, Levente şi Andri. Dar nu ştiu dacă e aşa sau le poceam numele. Eu cred că aveam vârsta de aproximativ 6-7 ani când am dispărut. Nu sunt multe informaţii, dar asta e tot ce ştiu… (…) E aproape imposibil fără să ştiu nimic despre mine, de-asta nu i-am găsit până acum şi nu ştiu dacă îmi voi găsi vreodată părinţii. Eu aştept orice răspuns, chiar dacă e negativ. Mulţumesc încă o dată.”
Căutam o fetiţă care a dispărut, în 1998 – 1999, pe când avea 6-7 ani. Sora lui Moji, Leidi, Pufi, Levente şi Andri. Însă informaţiile, deşi multe, nu corespundeau cu niciunul dintre cazurile de pe site. Şi nici semnele particulare care, de multe ori, nici n-au mai fost trecute în fişele copiilor dispăruţi.

Asemănarea cu portretul robot

În ziua de 8 martie, cred că nu întâmplător de ziua mamei, Carmen mi-a trimis o fotografie cu ea.  O poză tip buletin, aşa cum o rugasem. Imediat ce am văzut fotografia, mi-am amintit de Kraiczar Carmen. O fetiţă de 9 ani dispărută, în 1994, din zona unei gări. Mă învârtisem în jurul acestui caz, mai ales că prenumele coincidea, însă datele diferite (vârstă, anul dispariţiei) m-au făcut să abandonez pista. Trăsăturile fetei din fotografia primită din Italia, forma ochilor, a gurii şi a feţei, înălţimea frunţii mi-au adus aminte însă imediat de Kraiczar. De portretele robot pe care artistul criminalist Florin Lăzău le-a făcut acestei fetiţe dispărute.

În 2005, când strângeam date despre copiii dispăruţi de la toate inspectoratele judeţene de poliţie, Kraiczar Carmen nici nu figura în evidenţele publice ale IPJ Bihor. Nu avea poză.

Abia la 26 aprilie 2007, Kraiczar a căpătat un chip. La 13 ani de la dispariţie, Florin Lăzău, ascultând povestea unui tată, a reuşit să deseneze chipul acestei fetiţe. Apoi, pentru că a considerat că nu e de ajuns doar atât, artistul criminalist, singurul poliţist din Europa certificat în tehnica îmbătrânirii imaginii, a desenat şi chipul pe care fetiţa dispărută l-ar avea acum. Privind această imagine, am ştiu că, în ciuda tuturor inadvertenţelor din amintirile ei, Kraiczar Carmen este fata din Italia.

Sunt multe lucruri care, adunate, au ajutat la rezolvarea acestui caz. Puterea lui Carmen, de a spera, chiar şi după două decenii, că îşi va regăsi familia, determinarea celor de Serviciul Urmăriri din IGPR, care au găsit apoi familia lui Kraiczar Carmen şi au făcut posibilă compararea ADN-urilor, ajutorul de la Dumnezeu, fără de Care niciun miracol n-ar fi posibil. Însă eu cred că nimic din toate acestea nu ar fi fost îndeajuns dacă artistul criminalist Florin Lăzău n-ar fi ştiu să asculte şi să deseneze, după 13 ani, amintirile unui tată!

Omul bun şi oamenii răi    

Cazul a fost preluat de Serviciul Investigaţii Criminale din IGPR, pentru că doar expertiza genetică putea confirma, cu certitudine, că fata din Italia este una şi aceeaşi cu Kraiczar Carmen.

Kraiczar dispăruse din comuna Curtuişeni, judeţul Bihor, la 18 noiembrie 1994, când a fost văzută, ultima oară, în timp ce se juca împreună cu o verişoară în zona gării. Niciun semn particular în fişa dispariţiei, nicio observaţie despre faptul că fata vorbea doar ungureşte. Carmen a urcat, din joacă, într-un tren care a dus-o în Vâlcea. Unde nimeni nu s-a chinuit să înţeleagă ce spune ea.

În ziua de 30 mai, Carmen din Italia a venit în Bucureşti, pentru testul ADN. Atunci mi-a povestit că îşi aminteşte cum, după ce a dispărut, dormea lângă o piaţă, cu fundul pe o bancă şi cu capul sprijinit de-un gard. Afară era frig şi avea pe ea o haină mare şi lungă. Îşi aminteşte cum, într-o seară, un bărbăt căruia i s-a făcut milă de ea a luat-o la el acasă. A dus-o mai întâi în baie şi a tuns-o deasupra bazinului de WC, pentru că ea era plină de păduchi. Apoi i-a dat să mănânce chiftele calde, şi toată casa aceea mirosea a cald şi a chiftele, iar omul bun a lăsat-o apoi să doarmă într-un aşternut curat. Pentru prima oară, după multă vreme. Dimineaţa, bărbatul şi soţia lui au aruncat-o în maşină şi au dus-o la Poliţie. Credeau că-i fac un bine. De acolo însă, poliţiştii, în loc să-i caute familia, un amărât de fax puteau trimite, către toate judeţele, sau un telefon de-un minut “permiteţi să raportez, avem o fetiţă găsită, o caută careva pe la voi?”, în loc să-i găsească părinţii sau barem pe cineva care să înţeleagă ce spune fetiţa în ungureşte, au dus-o într-un orfelinat şi au lăsat acolo. Iar cei de la orfelinat, pentru că aveau nevoie de un CNP care să justifice în acte mâncarea din farfurie, i-au dat fetiţei o nouă identitate. Case closed!

În luna august, testele ADN au fost gata şi au confirmat că fata din Italia este una şi aceeaşi persoană cu Kraiczar Carmen. În cazul unor copiii dispăruţi, se compară ADN-ul mamei cu cel al persoanei găsite. În cazul lui Carmen, s-a comparat ADN-ul bunicii materne. Pentru că mama murise…

Astăzi, după 20 de ani, Carmen îşi va reîntâlni tatăl. Va afla că el a iubit-o întotdeauna şi că a căutat-o. Va primi vestea că “mama Adel” nu mai este. Va descoperi adevarata ei zi de naştere şi adevărata vârstă. Îşi va cunoaşte, aşa cum spunea ea, propria viaţă. Însă nimeni n-o să aibă curajul să-i explice cum de s-a întâmplat să-i fie furaţi toţi aceşti ani. Şi nici să-i ceară iertare pentru suferinţa îndurată prin orfelinate.

(Adriana Oprea-Popescu – Jurnalul Naţional, 18 Sep 2014)

Şi-a strâns în braţe copilul dispărut, după 18 ani

Andreea Sminchise
Adriana Oprea-Popescu
(Jurnalul Naţional – 5 Martie 2014)

Avionul cu care Mariana Enache a ajuns în România a întârziat 30 de minute. La coborâre, emoţiile au copleşit-o şi i s-a făcut rău. A mai pierdut 20 de minute încercând să-şi revină. Când a ieşit pe poarta de la sosiri internaţionale a aeroportului “Henri Coandă” avea inima strânsă – “credeam că deja nu mă mai aşteaptă nimeni”, ne-a mărturisit ea. A venit cu Karina, fiica cea mică, de 16 ani, din teama ca statul italian să nu o acuze de lipsă de supraveghere a unui minor. “E bolnavă, are febră, dar n-aveam cu cine să o las acolo”, spune Mariana, iar apoi îşi roteşte ochii în jur şi întreabă unde e Dragoş. Are privirea pierdută şi mă roagă şoptit să-i spulber îndoielile: “E el? Spune-mi, te rog, e el?”.

Ultima aşteptare a mamei

De două luni, de când poliţiştii i-au luat probe ADN lui Dragoş Vasile Lupu, băiatul crescut în casele de copii din Argeş, Mariana se roagă în fiecare seară să primească vestea că fiul ei dispărut în august 1996 e una şi aceeaşi persoană cu orfanul care îşi căuta familia. Ieri, pe măsură ce se apropia de momentul în care avea să afle adevărul, inima şi mintea păreau că încep să o trădeze. În maşină, şi-a petrecut timpul scurs între Aeroportul Otopeni şi Inspectoratul General de Poliţie rememorând momentele de disperare în care îşi căuta copilul. O transpiraţie rece îi scălda faţa şi, deşi afară nu erau mai mult de 5 grade celsius, a ţinut tot timpul geamul deschis. La răstimpuri, se oprea din povestit şi revenea la obsedanta întrebare: “E el? E sigur că e el?”.
La destinaţie, în parcarea IGPR, spaima a paralizat-o complet. Mâinile îi tremurau incontrolabil şi nu putea articula decât o frază, în italiană, pe care o repeta în continuu: “Non ce la faccio” (n.r. – Nu pot s-o fac). Am urcat-o pe braţe până în biroul comisarului şef Adrian Dumitrescu, şeful Serviciului Urmăriri din cadrul IGPR.

1
Foto: Karina Knapek

Două pahare de apă şi un cub de zahăr mai târziu, Mariana a reuşit să murmure: “Vă rog, nu mi-l aduceţi direct în faţă. Aduceţi-l pe hol, să-l văd din depărtare cum vine, că nu-mi rezistă inima”. La asta visează de 18 ani – să-şi vadă copilul venind înapoi, ca într-un film, de la linia orizontului.

Ultima aşteptare a lui fiului

Cu puţin timp înainte, în acelaşi birou, chiar pe scaunul din faţa ei, fusese Dragoş. O maşină a poliţiei l-a adus de la ora 15:00 în Bucureşti, la IGPR. Aşteptăm să aterizeze avionul cu care mama vine din Italia, dar el nu ştie asta. Crede că a venit pentru “rezultate” şi că lucrurile întârzie pentru că poliţiştii de la Urmăriri (care se ocupă şi de copiii dispăruţi) trebuie să pună în executare mandatele din dosarul transferurilor. Abia când ne mutăm într-o altă încăpere, începe să simtă. Comportamentul lui trădează asta, dar el nu vrea să recunoască, s-ar vulnerabiliza, iar copiii orfani, ca el, ştiu să-şi ascundă sentimentele.

2
Foto: Karina Knapek

Are o cămaşă cadrilată şi, pe deasupra, o geacă neagră. Mânecile sunt din imitaţie de piele. Geaca e strâmtă, dar n-o dă jos de pe el, semn că-i place cum îi stă în ea. Are un zâmbet larg, care-i luminează toată faţa, pantofi uzaţi, cu talpa ruptă, şi mâinile crăpate. E al nimănui, un om care are liniuţă, în dreptul părinţilor, în certificatul de naştere. A fost găsit pe stradă şi crescut prin orfelinate, ştie că lumea în care trăieşte poate fi parşivă şi că nu poate răzbi prin ea decât muncind. Azi, e băiatul bun la toate în curtea unui sătean din Jupâneşti. Mâine, nu ştie ce va fi cu viaţa lui. Dacă n-ar fi acum, într-un birou din sediul IGPR, aşteptând “rezultatele” (n.r. expertizei genetice), ar tăia la brazi, pentru că nea Nicu, “patronul” lui, vrea să-şi facă un atelier. Are 24 de ani şi niciun vis. Doar două dorinţe: să-şi ia carnetul de şofer, ca să poată munci şi altceva, şi să nu se mai trezească, în fiecare zi, de la ora 6:30 dimineaţa. Nu se plânge, spune că asta-i viaţa de ţăran. Deşi viaţa lui, înainte de a se urca într-un tren ce ducea niciunde, a fost într-un apartament de bloc din Buhuşi.

În ziua în care a dispărut, Dragoş parcă a închis ochi şi, prin somn, a început să trăiască o altă viaţă. Acum s-a trezit, dar nu-şi dă seama dacă lumea din jur sau cea din visul lui e aievea. El e băiatul pe care o mamă îl căuta prin ţară, plângând. Dar e şi băiatul crescut prin orfelinate şi obişnuit să rânească, de la vârsta de 10 ani, la porci. E copilul ce a plâns, la rându-i, după mama lui şi e puştiul care, la 11 ani, a îndrăznit să-i spună unei educatoare ce avea grijă de el, “mamă”. Are el cu adevărat o mamă?

Îmbrăţişarea şi grija fiului

Am dus-o pe mamă la el. Pentru că, atunci când a dispărut, ea l-a căutat, disperată, prin lume. Drumul ei spre el începuse acum 18 ani. Mai avea de făcut un pas. Când a intrat în încăperea unde se afla fiul ei, pe care-l credea pierdut pentru tototdeauna, Mariana a încremenit pentru câteva secunde. Apoi, l-a îmbrăţişat plângând incontrolabil şi, când a încercat să se desprindă de el, corpul n-a mai ascultat-o. S-a scurs din braţele lui pe podea. Îngenunchiat lângă ea, calm, Dragoş a cerut apă. I-a susţinut capul cu mâna, nelasând-o să atingă podeaua, într-un gest inconştient de protecţie şi nu s-a ridicat de lângă ea până ce n-a văzut-o că deschide ochii. A ridicat-o cu ajutorul unui poliţist şi a aşezat-o cu grijă pe un fotoliu.

3
Foto: Karina Knapek

În biroul plin de priviri străine, aţintite asupra ei în aşteptarea unei reacţii, Mariana încerca să facă loc în minte ideii că fiul ei, dispărut de 18 ani, trăieşte. Că e lângă ea şi e un bărbat în toată firea. Privirea ei îl căuta însă, undeva în el, pe copilul ştrengar care fugise la joacă pe 2 august 1996 şi nu se mai întorsese niciodată înapoi. Pentru ea, timpul a rămas pe loc atunci când l-a pierdut. Nu l-a văzut în prima zi de şcoală, n-a fost lângă el când a luat prima notă proastă şi nici când a sărutat pentru prima dată o fată. Iar azi are aproape 25 de ani şi e aproape un străin.

Dragoş a fost cel care a spart tăcerea, cu întrebarea care i se învârtea în minte şi mamei lui, de când ajunsese în România – “Ce zic analizele?”. Au ascultat amândoi discursul instituţional, dar extrem de emoţionat, al echipei de poliţişti care s-a ocupat de caz şi care le-a transmis concluziile raportului de expertiză ADN – probabilitatea ca Dragoş Vasile Lupu să fie una şi aceeaşi persoană cu minorul dispărut din judeţul Bacău în 1996 este de 99,996%.

După ce poliţiştii au părăsit încăperea, Mariana mi-a mărturisit – “Am ştiut. Din prima am ştiut”. Nimeni nu le poate înapoia azi anii pierduţi. Dar nimic nu-i poate opri să fie împreună de-acum înainte.

Planuri de viitor

L-am întrebat pe Dragoş ce vrea să facă. Dacă vrea să se ducă să-şi ia bagajul şi apoi să meargă la Buhuşi, împreună cu mama lui. “Ce bagaj? Unde să mai plece? Păi tu crezi că acuma dacă te-am găsit eu te mai las să pleci undeva? În seara asta mergem la Bacău şi sâmbătă avem avion spre Italia. Eu trebuie să mă întorc înapoi la muncă”, a decis hotărâtă Mariana. Dragoş a încuviinţat din cap şi-a zâmbit. Era un zâmbet de uşurare, avea o mamă. N-a mai aşteptat niciun alt îndemn, a început să dea telefoane ca să-l roage pe cel care l-a găzduit până acum să-i trimită bagajele şi actele, prin curier, la Buhuşi. “Da. E mama. Plec”, i-a spus el celui de la celălalt capăt al firului şi ochii i s-au umplut de lacrimi. “E în regulă dacă plângi”, i-am spus. “Am plâns destul”, a răspuns, zâmbind.

Mariana s-a transformat dintr-o dată. Emoţiile au făcut loc grijilor şi planurilor de viitor. “Cum facem cu actele?”, “Unde îţi sunt diplomele de şcoală?”, “Cum adică ai lăsat buletinul acasă? Cum ai venit la poliţie fără buletin?”, îl bombardează ea pe Dragoş cu întrebări “de mamă”.

Acum, ea nu-şi mai doreşte decât un lucru – să demonstreze celor care au acuzat-o, după dispariţia copilului, că l-ar fi ucis, că Dragoş e viu şi nevătămat. “Vreau să mă iei de braţ şi să mă plimb cu tine prin tot Buhuşiul, să vadă toţi că eşti viu şi eu n-am fost nebună să te caut atât, cum mi-au zis ei”.
Şi a mai avut o rugăminte, ca în ziar să apară următoarele rânduri: “Vreau să mulţumesc poliţiştilor de la Bucureşti că au făcut ceea ce alţii n-au putut sau n-au vrut să facă”.

(N.a. – Din octombrie 2005, Jurnalul Naţional are o campanie pentru copiii dispăruţi. Dragoş Lupu este al patrulea caz vechi rezolvat de ziarul nostru. Mergem mai departe, convinşi că miracolele există şi că stă în puterea noastră să le împlinim. Fiecare copil dispărut merită o şansă!)

Procurorii din cazul dispariţiei fetiţei Elvira Ghioca au intrat în colimatorul CSM

Inspectia Judiciara a CSM s-a sesizat dupa ancheta Jurnalului National


Violeta Fotache (Jurnalul Naţional)

1martie 2011


Dispariţia fetiţei de nouă anişori, Elvira Loredana Ghioca, alintată Bianca, relatată pe larg în Jurnalul Naţional din 21 februarie, a suscitat interesul Consiliului Superior al Magistraturii. Poliţiştii care au lucrat la caz cred că fetiţa a fost răpită din Berbeşti, judeţul Vâlcea, la 21 februarie 2007, de ţigani cu scopul de a o exploata la cerşit prin ţări străine, dar în patru ani de zile şi şase volume „de anchetă” cazul este încă nerezolvat. După ce s-a plimbat de la un procuror la altul, pentru că la Horezu era un grav deficit de cadre, cazul Ghioca a ajuns, la mijlocul lui 2008, la porcurorul Dan Marian Pena. Acesta nu l-a citit însă niciodată. Nu făcea decât să meargă la instanţă cu mandatele cerute de poliţişti. La 1 mai 2010, dosarul a fost preluat de Livia Dumitraşcu, care rămăsese singurul procuror de la Parchetul Horezu. Apoi, în decembrie 2010, a ajuns pe masa prim-procurorului delegat Cosmin Ungureanu. Jurnalul Naţional a relatat toate acestea. Iar acum, Inspecţia Judiciară a CSM „s-a sesizat din oficiu cu privire la aspectele referitoare la activităţile desfăşurate de procurorii de caz din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Horezu”, potrivit purtătorului de cuvânt al CSM, Monica Prejmereanu.

Şi-a regăsit copilul după 23 de ani

Direcţia Investigaţii Criminale din IGPR a reunit o familie pierdută prin toate colţurile lumii


Adriana Oprea-Popescu (Jurnalul Naţional)

28 februarie 2011

 

Avea şase ani şi era încălţat cu nişte tenişi albaştri. Încăţările uzate apar şi-n fotografia pe care a făcut-o, cocoţat pe-o masă albă, când a ajuns la orfelinat. E slab, trist şi ţine mâinile pe lângă corp, milităreşte. Buza de jos îi tremură a plâns. Un copil găsit pe stradă. „Purta un fes roşu cu alb, haina de elev, pantaloni raiaţi de culoare maron”. În poză apare într-un tricou alb, cu gura lărgită de-atâta purtat. Tricou rămas de la alţii. Nu-şi mai aminteşte exact cum s-a pierdut.

Au trecut de-atunci 23 de ani… „Ţin minte că m-am pierdut de tata. Eram într-o gară, iar eu m-am urcat într-un tren şi îl tot căutam, dar nimic”. Nu mai ştie în ce oraş era gara, poate Ploieşti… Trenul l-a dus departe de casă, iar pe 1 martie 1988 cineva s-a împiedicat de el în faţa unei policlinici din Tecuci şi l-a dus la miliţie. Era bolnav, aşa că a stat internat câteva zile într-un spital.
Pe 17 martie 1988, a fost dus la casa de copii. Ştia să spună cum îl cheamă: „Bălaşca Gabi”, nu Gabriel, cum era trecut în certificatul de naştere, ci aşa cum îl strigau părinţii, surorile şi bunicii lui. Ştia cum îl cheamă pe tatăl lui – Ghiţă, nu Gheorghe, cum figura în buletin. Ştia că tatăl lui lucrează pe o macara şi că mama, Genoveva, mătură scările la un bloc. Ştia că are două surori, Cristina şi Irina. Însă tot ce ştia nu i-a ajutat la nimic. Nimeni n-a fost în stare să-i găsească părinţii, iar el a rămas în orfelinat şi a început să fie nesigur pe tot ceea ce încă mai ţinea minte. „Ştiu un singur lucru: că băieţii cu care am trăit (n.r. – la Casa de Copii) îmi spuneau că vin de undeva, de la ţară, că vorbeam ca oamenii de la ţară”, povestea Gabriel, în urmă cu câteva zile, pe mess.

În 1988, părinţii lui, Ghiţă şi Genoveva, se despărţiseră. Femeia s-a mutat cu copiii la părinţii ei, într-un sat din Iaşi. Pe cei mai mari, Gabriel şi Cristina, i-a lăsat acolo, în grija bunicilor, iar ea, împreună cu mezina, Irina, care avea 3 ani, a venit la Bucureşti, să-şi caute de lucru.

Într-o zi, Gabriel a fost luat de la bunicii materni de tată, care l-a păcălit cu câteva bomboane şi cu promisiunea că-i cumpără un acordeon. L-a dus în Ploieşti, unde băiatul îşi aminteşte că a stat câteva zile într-o garsonieră, apoi memoria lui se tulbură şi apare clară doar gara, trenul şi lacrimile lui, căutându-şi tatăl.

Despre Casa de Copii Gabriel nu vrea să vorbească. Sunt amintiri pe care le-a îngropat adânc. Mai ştie doar că „am fost găsit pe stradă, când m-am pierdut de tata, am fost dus în Ţiglina 3, iar de acolo la căminul din Radu Negru. Dar nu am stat mult, că nu am suportat chinul şi am fugit”. Avea 9 ani.

A ajuns în Bucureşti, unde a fost găsit pe stradă de familia unui preot din Giurgiu, care l-a luat să-l crească de suflet. Ei i-au anunţat şi pe cei de la Casa de Copii că băiatul e la ei şi e bine. Patru ani a stat acolo, până în clasa a VII-a, când s-a întors de bună voie la orfelinat.

A terminat 10 clase, a încercat să-şi continue studiile la fără frecvenţă, dar n-a izbutit, şi de la 18 ani a început să muncească. Peste câţiva ani, a găsit o fată bună, cu care s-a căsătorit, şi la primărie, şi la biserică. Au primit o cameră într-un Centru pentru Tineri, au făcut un băieţel, care azi e lumina vieţii lui Gabi, şi au depus un dosar pentru o locuinţă socială. Ca să-şi întreţină familia, el a plecat să muncească în Cipru. Zugrav. Pune ban peste ban şi-i trimite la Galaţi, ca să nu-i lipsească nimic băieţelului. Nimic din tot ce i-a lipsit lui.

O vreme aşa a trăit, doar în prezent, sperând la viitor. Numai că seara, în cămăruţa unde sta cu chirie, departe de casă şi de familia lui, uşa trecutului se deschidea şi liniuţele din certificatul de naştere, din dreptul mamei şi din dreptul tatălui, i se înfigeau în creier ca două cuie roşii. Al cui e? L-au căutat? Cine sunt părinţii lui?

În decembrie anul trecut, Gabi a trimis mai multe comentarii pe site-ul https://copiidisparuti.wordpress.com, la cazurile copiilor dispăruţi, cu ani în urmă, din Galaţi. Cerea mai multe informaţii despre familiile altor copii, crezând că poate fi oricare dintre ei.

„Sunt în căutarea părinţilor. Am fost pierdut când aveam 5 sau 6 ani, dar nu ştiu de unde să încep. Sunt din Galaţi şi am 28 de ani, iar numele pe care îl am mi-a fost dat de cei de la Casa de Copii unde am crescut, că nu ştiau cum mă cheamă când m-au găsit”.

Am luat legătura cu el telefonic şi apoi pe messenger, iar în paralel, am trimis cazul în atenţia poliţiştilor de la Direcţia de Investigaţii Criminale din IGPR. Atunci când l-au internat, cei de la Casa de copii i-au făcut înregistrarea tardivă a naşterii. I-au stabilit cu aproximaţie vârsta, iar data naşterii lui a devenit 31 decembrie 1982. Numele a rămas cel pe care copilul de 6 ani spunea că îl are: Bălaşca Gabi.

Un oraş, un nume incomplet de copil, un nume de orfelinat de pe vremea lui Ceauşescu. Şanse mici să mai obţii informaţii, după 23 de ani. De dosar s-a ocupat comisar-şef Virginia Mihăilă. A luat la mână toate fişele copiilor internaţi în acea perioadă în casele de copii din Galaţi. A găsit fişa lui Gabi şi, în baza declaraţiilor făcute de băieţelul de atunci şi a datelor din evidenţa populaţiei, i-a găsit mama. Femeia locuieşte acum în Italia, la fiica ei mai mică, Irina, care e plecată la muncă acolo, împreună cu soţul. Sora mai mare a lui Gabi, Cristina, e căsătorită şi stabilită în Japonia.

28 februarie, familia risipită prin toate colţurile lumii a fost chemată la sediul IGPR din Capitală. Fără să ştie că era ziua în care avea să-şi întâlnească mama, Gabi era încă neîncrezător. Nu mai avea puterea să spere. Venise la poliţie cu trolerul uriaş în care-şi înghesuise bagajul din Cipru. Venise în România doar să-şi vadă soţia şi copilul de care se despărţise în iunie anul trecut, să vadă ce a mai făcut poliţia cu cazul lui… Nu spera decât la puţină birocraţie şi încă o pierdere de vreme.

Cu o zi înainte să plece spre România, îşi pusese ca status pe mess: „Nu merită să plângi pentru nimeni, iar cei care merită nu te vor face să plângi”. A fost singurul care n-a plâns la reîntâlnirea cu mama şi cu Irina (Cristina n-a reuşit să ajungă la Bucureşti, neavând cu cine să-şi lase copilul mic), dar nu pentru că n-ar fi meritat. „Am plâns atunci, am plâns când eram copil”, mărturiseşte el, „am plâns în Casa de Copii şi după mama, şi după tata, nu cred că mi-au mai rămas lacrimi”. Şi-n timp ce mama lui îl îmbrăţişează şi-l strânge la piept, el stă mâinile la spate, neştiutor. A visat de prea multe ori momentul, l-a trăit aievea, iar acum se încurcă în gesturile, nu le mai poate duce la capăt. E confuz, e buimac, e ameţit de fericire…

Gabi a aflat că adevărata lui zi de naştere este pe 21 septembrie. Că a venit pe lume în 1981 şi că prenumele lui real este Gabriel. Că mama lui l-a căutat, după ce a dispărut, că i-a dus fotografia la miliţia din Iaşi, iar cei de-acolo i-au spus să aştepte liniştită acasă, că-i vor da ei de veste. Că cicatricea de la buză şi-a făcut-o când avea 4 ani şi, jucându-se cu copiii pe stradă, a căzut cu gura într-un cărucior. Că tatăl lui a murit între timp, dar nu se ştie nici măcar anul sau dacă are pe undeva vreun mormânt. Că are o grămadă de rude, de mătuşi şi de nepoţi. Că a fost un copil iubit şi că numai un tren nenorocit şi blazarea unui funcţionar care n-a avut curiozitatea să caute adevărul spus de un băieţel de 6 ani i-au umbrit copilăria şi i-au schimbat destinul…

Gabi a fost de acord ca povestea lui să devină publică doar pentru a da astfel o speranţă şi un imbold tuturor copiilor şi părinţilor pe care viaţa i-a despărţit şi încă se mai caută, unii pe alţii.

 

Fotografii: Karina Knapek (Jurnalul Naţional)

Site-ul pentru copii dispăruţi


În toamna anului 2005, Jurnalul Naţional a început campania de presă pentru copiii dispăruţi, cerând atunci autorităţilor schimbarea imediată a procedurilor Poliţiei (la aceea vreme, poliţiştii puteau aştepta 48 de ore, înainte de a declanşa procedurile de căutare a copiilor dispăruţi). Pe 3 noiembrie 2005, procedurile au fost modificate, prin ordinul şefului IGPR. Am urmărit, de-a lungul timpului, toate cazurile de copii dispăruţi în împrejurări suspecte şi am tratat pe larg cazurile Larisa Chelaru, Andreea Dodan, Roxana Iakab, Costi Velcev. Facem demersuri în continuare pentru găsirea Andreei Simon şi a Elvirei Ghioca.

Site-ul https://copiidisparuti.wordpress.com face parte din campania noastră de presă şi prezintă toate cazurile vechi de dispariţii. Copii dispăruţi de ani de zile, dosare peste care s-a aşternut praful, copii pe care numai un miracol i-ar putea readuce lângă părinţii lor. Cazul lui Bălaşca Gabriel e o probă directă că miracolele există!


http://www.jurnalul.ro/special/reportaje/si-a-regasit-copilul-dupa-23-de-ani-570050.html

Regăsit după 22 de ani

O persoană cu identitate necunoscută din Oradea s-a dovedit a fi un copil dispărut în 1988 din Bucureşti


O poliţistă de la Inspectoratul de Poliţie Buzău a descoperit, căutând în arhivele IGPR, că persoana cu identitate necunoascută Dan Dan, aflată în Bihor, seamănă destul de mult cu copilul dispărut în 1988 din Bucureşti Dan Dumitru Enache.


Expertul criminalist Ion Urecheatu de la Institutul de Criminalistică al IGPR a comparat fotografiile celor doi şi a fost sigur că Georgiana Matei avea dreptate. Cei doi erau una şi aceeaşi persoană. „De cum am văzut fotografiile mi-am dat seama că el e. Sprâncenele, bărbia, nasul, urechea erau identice la puştiul de 7 ani şi la cel de 14 ani, înregistrat la căminul Cighid sub numele de Dan Dan. Comparaţia cu fotografiile mai recente, în care tânărul are deja 30 de ani, n-a mai fost concludentă, de aceea am considerat că ar fi mai bine să facem şi analiza ADN-ului”, explică comisarul şef Urecheatu.


La a doua casă din satul Pietrele, comuna Băneasa, Giurgiu, doi poliţişti intră în curtea Constanţei Tudor. Femeia de 50 de ani e năduşită de soare şi emoţionată. Îi recunoaşte pe cei care au venit şi la începutul anului pentru a o duce să i se recolteze probe biologice.

Poliţiştii îi spun să aducă nişte scaune la umbra din curte şi să stea puţin jos. „În baza testului ADN a reieşit că dumneavoastră sunteţi mama biologică a numitului Dan Dan. Doriţi să luaţi legătura cu el?”, întreabă unul din poliţişti. Femeia tace. Începe să plângă fără sunet şi-şi acoperă faţa cu palmele. În 22 de ani orice speranţă de a-şi mai vedea fiul în viaţă a murit. Şi, într-o zi de marţi 13 primeşte vestea că Dănuţ trăieşte. „Aştept să-l văd. Sper că e sănătos. Am crezut că e mort, că l-a luat cineva şi l-a dus la cerşit în străinătate. Tot ce e mai rău. Uneori mă mai gândeam că poate a ajuns la o familie bună, că a făcut şcoală, că acum are un serviciu. Un rost. Eu n-am posibilitatea să merg să-l văd la Oradea. Dar aş vrea să-l văd. Din pozele arătate de poliţişti apare ca un bărbat frumos. Seamănă cu maică-sa”, zâmbeşte cu toată faţa.

Aduce din casă două fotografii din care zâmbeşte un chip cu aceeaşi obraji laţi ca ai ei. Dan la 3 ani, cu un răţoi de plastic în braţe, „poză făcută la studio în Drumul Taberei”, îşi aminteşte Constanţa Tudor, şi o poză cu pantofi noi în picioare. „Pantofii ăştia sunt de la tatăl lui, care nu l-a vrut. Am divorţat după ce s-a născut băiatul şi ăsta a fost singurul dar către băiat când l-a vizitat odată”, povesteşte liniştit femeia.

Ziua de 7 februarie 1988 a fost cea în care l-a văzut ultima oară pe Dan. A plecat ca de obicei la serviciu, lucra la fabrica de încălţăminte „Pionierul”, şi a lăsat copilul de 7 ani jumate în grija unei mătuşi, în Drumul Taberei. Băiatul mergea dimineaţa la grădiniţa ajutătoare din cartier. „Mătuşa mi-a spus că a fost cu el la complex. La întoarcere, băiatul a vrut să se joace cu copiii şi l-a lăsat. El vorbea mai greu, spunea câteva cuvinte „mama”, „ninge”, „plouă”, dar nu putea să lege conversaţii. S-a dus cu ei până la colţul blocului şi nu s-a mai întors. Mătuşa stătea lângă o staţie de autobuz. Cred că o fi luat o maşină şi s-a dus până la gară”, îşi aminteşte Constanţa Tudor. Copilul ştia să spună că-l cheamă Dan.

În seara aceleiaşi zile femeia a anunţat poliţia. L-a căutat şi prin împrejurimi, fără rezultat. Mama a mers cu poliţiştii prin câteva cămine de copii din capitală şi i-au trecut prin faţa ochilor zeci de băieţi găsiţi pe stradă. Nici unul nu era Dănuţ. „Cred că s-a rătăcit, altfel nu pleca de-acasă. Îi făceam toate poftele. După ce a dispărut, când mi se făcea dor de el, mă uitam la poze”, spune femeia, în vreme ce caută cu privirea câinele pekinez, Michi, pe care-l îngrijeşte ca pe propriul copil.

Constanţa Tudor locuieşte într-o casă din Pietrele, Giurgiu din bunăvoinţa unor cunoştinţe şi nu are bani să ajungă la Oradea pentru a-şi vedea fiul regăsit. Din 2005 a rămas şomeră şi nu are niciun venit.

Şapte ani din viaţă s-a numit Dan Dumitru Enache, fiu al Constanţei şi al lui Gheorghe. Dispărut de-acasă din Bucureşti în anul 1988, băiatul a fost găsit câteva luni mai tărziu de poliţie în Oradea şi n-a putut să le spună oamenilor legii decât că-l cheamă Dan. Şi Dan Dan i-a rămas numele.


Conform datelor de la dosarul băiatului, Dan Dumitru Enache a dispărut pe 7 februarie 1988 din cartierul Drumul Taberei, Bucureşti. A fost găsit de un bărbat trei luni mai târziu şi dus la Miliţie. Apoi a fost internat în centrul de primire minori din oraş. În septembrie, Consiliul Popular Bihor decide internarea copilului în căminul-spital Cighid pentru că ar avea „defect sever irecuperabil”. „Are amnezie retrogradă privind identitatea şi viaţa anterioară. Uşoară instabilitate psiho-motorie şi afectiv-emoţională. Oligofrenie gradul II”, se precizează în fişa de internare. Abia în 1994 băiatului i s-au făcut acte de identitate pe numele Dan Dan. S-a aproximat că s-a născut pe 1 iunie 1980. În certificatul de înregistrare tardivă a naşterii în dreptul părinţilor a fost trasă liniuţă.

Din 2008 dosarul dispărutului Dan Dumitru Enache a intrat în evidenţa pasivă a poliţiei. Până în 2001 Dan Dan a stat în Cighid, iar în perioada 2001-2005 a locuit într-o casă protejată din Oradea. Din februarie 2005, tânărul stă într-un cămin pentru adulţi din acelaşi oraş. Are serviciu şi îşi poate purta singur de grijă. Are un rost. Conform declaraţiilor DGASPC Bihor tânărul are handicap accentuat în urma instituţionalizării, dar este capabil să se descurce.


Ionela Gavriliu

Jurnalul Naţional (13 iulie 2010)

Urmăriţi General în Rai

Copii dispăruţi în „împrejurări suspecte”. Au trecut ani la rând de când au fost văzuţi ultima oară. De când au zâmbit, de când au plâns, julindu-şi genunchii, de când s-au bucurat de o bomboană. De atunci, ei nu mai sunt decât în dosarele Poliţiei. Urmăriţi General.

 

Din 2005, de când am început campania pentru copiii dispăruţi, şi până astăzi, le-am învăţat chipurile şi numele pe de rost.

Sunt peste 200 de cazuri vechi, copii preşcolari dispăruţi din faţa casei, copii de 10 ani pe care nu i-a mai văzut nimeni vreodată, adolescenţi în cazul cărora nu se poate da verdictul de „plecare voluntară”. În unele dosare, ancheta a mers pe „suspiciune de omor”.

În altele, cele mai multe, ancheta a bătut pasul pe loc. Acolo unde poliţiştii au încercat să-şi facă meseria, procurorul a dovedit lipsă de interes. Sau nu şi-a văzut decât propriul interes. Ca să încerci să probezi un omor în lipsa cadavrului, trebuie să fii cu adevărat un profesionist. Să crezi în ceea ce faci şi să fii bun. Copiii dispăruţi, Urmăriţi General în Rai, nu au parte, post-mortem, de procurori curajoşi. Moartea unui copil oarecare nu are nici un fel de miză. Fără un cadavru care să apară la ştiri în prime-time, fără bocetele părinţilor în jurul lui şi parastase otevizate, fără reflectoarele şi presiunea mass-media, moartea violentă a unui copil nu are nici o însemnătate în România. Nepedepsirea ucigaşului e o consecinţă, la fel de banală, a inerţiei în reacţii a societăţii.

 

Astăzi este Ziua Internaţională a Copiilor Dispăruţi. Mass-media vor fi pline de statistici optimiste, de „plecaţi voluntar” de acasă care au fost readuşi în sânul familiei, de sfaturi cu „ce să faci ca să nu ţi se întâmple”…

Despre cei Urmăriţi General în Rai, Poliţia nu va sufla nici un cuvânt. Copiii dispăruţi despre care nu se vorbeşte nu există. Varga Ecaterina, Badea Mihaela Ligia, Sbenghea Nicu Eduard. Sunt poveştile copiilor peste care ne-am aplecat după ani întregi de la dispariţia lor în împrejurări suspecte.

 

Simon Andreea şi Ghioca Elvira sunt alte două cazuri pe care le-am readus în atenţia opiniei publice de-a lungul timpului. E datoria noastră să nu-i uităm pe aceşti copii. Nici pe ei, nici pe aceia care le-au făcut rău.

Începem astăzi serialul „Urmăriţi General în Rai”, pe care l-am scris din respect pentru memoria unor suflete nevinovate. Cu speranţă că mai există pe lumea asta şi procurori, şi poliţişti judiciarişti care cred în meseria lor. Şi cu încredere că Dumnezeu, martorul tuturor faptelor bune şi fărădelegilor de pe lumea asta, va face ca adevărul să iasă la lumină…

 

Adriana Oprea Popescu

Jurnalul Naţional (25 mai 2009)

 

Amprenta timpului, proba neputinţei

URMÃRIŢI GENERAL ÎN RAI

 

Simon Andreea. Ghioca Elvira Loredana. Ionela şi Cristian Alecsa. Vîrtan Mădălina Vasilica. Copii dispăruţi în împrejurări suspecte. Nume pe nişte dosare în care ancheta bate pasul pe loc. Din nepricepere, din nepăsare, din amândouă, amestecate sub formula oficială – „din lipsă de probe”. Ca să ai probe, trebuie să le cauţi. Iar ca să le găseşti, trebuie să te pricepi…

 

Simon Andreea Simona a dispărut în seara zilei de 15 decembrie 2005 din Miercurea Ciuc. S-a dus să facă cumpărături la un supermarket aflat la câţiva zeci de metri de blocul în care locuia. Fata a fost surprinsă de camerele de supraveghere ale magazinului, cumpărând exact ce îi ceruse mama: patru sticle cu apă minerală, o duzină de chibrituri, o cutie cu smântână şi un caiet. Acolo s-a întâlnit cu doi copii, prieteni de-ai ei, cu care s-a jucat câteva minute în zăpada din faţa magazinului, după care s-a îndreptat spre casă. N-a mai ajuns.

 

„Stai liniştită, nu s-a întâmplat nimic”

 

Mama s-a alarmat după 20 de minute de la plecarea Andreei. S-a dus în căutarea ei şi, pentru că nu a găsit-o, a sunat la 112. Timp de câteva luni, poliţiştii au scotocit oraşul şi împrejurimile. Coordonatorii anchetei credeau, chiar şi la jumătate de an de la dispariţie, că e posibil ca fata să fi fugit de acasă. Deşi nu găsiseră nici măcar sacoşa în care Andreea avea, repetăm, patru sticle pline de apă. Ce copil ar fi fugit în lume cu o plasă grea şi zgomotoasă?

În septembrie 2006, Burcuţă Tiberiu, un fost cunoscut de-al mamei, îi mărturisea acesteia că în seara dispariţiei a mers cu Andreea pe drumul spre casă. S-a întâlnit cu fetiţa pe trotuarul din faţa magazinului, în timp ce ea aştepta să traverseze. Iar el s-a oferit să o ajute să ajungă pe celălalt trotuar, în siguranţă. Pentru că afară era frig şi ea era îmbrăcată subţire, doar în nişte pantaloni de trening, fără căciulă pe cap şi cu nişte adidaşi în picioare, Andreea a ales probabil drumul cel mai scurt spre casă. Şi cel mai puţin circulat – prin spatele blocului, pe lângă nişte garaje. În dreptul acestora, suspectul susţine că s-a despărţit de ea şi că a luat-o pe aleea care ducea înspre blocul lui. Locuia în apropiere, dincolo de parc. De aici şi până la scara ei, Andreea mai avea de mers vreo 50 de metri. Nu există nici un martor care să o fi văzut pe această ultimă bucată de drum. Mai mult, suspectul povesteşte că, în timp ce se îndepărta de fată, a auzit portiera unei maşini trântită cu putere. Zice că s-a întors şi a văzut o maşină demarând în trombă, iar Andreea nu mai era acolo. Nu s-a îngrijorat, i-a povestit el mamei mai târziu, „flerul” i-a spus că fata a fost luată poate de nişte prieteni de familie şi dusă acasă. Ioana Munteanu, mama Andreei, îşi mai aduce aminte că, în noaptea în care fetiţa a dispărut, l-a sunat, să-i spună că nu o mai găseşte. „Stai liniştită, nu s-a întâmplat nimic”, i-a replicat el.

După ce Burcuţă i-a făcut mamei mărturisirea, femeia a informat imediat anchetatatorii. Burcuţă a devenit suspect, fiind ultimul martor care văzuse fetiţa în viaţă. Dosarul a fost preluat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, deoarece calitatea suspectului impunea acest lucru. Era şi este de profesie poliţist!

 

Suspectul, coleg cu anchetatorii…

 

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Dan Petru, s-a oferit să instrumenteze el însuşi dosarul. „Atunci, imediat după dispariţie, conducerea Poliţiei a făcut o şedinţă în care s-a prelucrat cazul şi le-a cerut tuturor ofiţerilor să facă investigaţii şi cine are ceva date să le spună. El a tăcut din gură. După aia s-a aflat că el a avut un concubinaj cu mama fetei şi că, după ce femeia s-a măritat cu un ofiţer de armată, el mai ţinea legătura cu ea, se mai sunau. Şi l-am întrebat – de ce n-ai spus că ai avut relaţii, că o cunoşti pe fetiţă, că ai umblat în familie, că vă mai întâlneaţi? A dat o explicaţie care n-are nici un sens – «N-am vrut să ştie conducerea Poliţiei că eu am relaţii cu părinţi ai căror copii sunt dispăruţi»„, a declarat „Jurnalului Naţional” procurorul Dan Petru. Interogat, Burcuţă Tiberiu, care n-are nici un alibi pentru noaptea în care a dispărut Andreea, a dat mai multe declaraţii contradictorii. Testat la poligraf, l-a picat de 4 (patru!) ori.
În timpul unei audieri din noiembrie 2007, el a indicat drept loc unde ar putea fi ascuns cadavrul fetiţei lacul Frumoasa. În iulie 2008, procurorul Dan Petru a făcut scotociri în lac cu doi scafandri amatori. Trei luni mai târziu a repetat căutările, fără nici un rezultat. Abia anul acesta, în aprilie, procurorul a trimis pe fundul apei scafandrii profesionişti de la ISU Cluj. 17 scafandri, cu echipamente performante, au scotocit lacul în zona dinspre drum. N-au găsit nimic. Perseverent într-o singură direcţie, procurorul nu se lasă. Spune că vrea să-i mai cheme o dată pe cei de la ISU, să caute şi-n jumătatea cealaltă a lacului. Deocamdată însă nu se mai fac scotociri niciunde. Procurorul aşteaptă. Un semn providenţial, un vis prevestitor, o idee genială…, doar el ştie! Astăzi, suspectul în uniformă lucrează la câţiva metri de biroul poliţiştilor care anchetează cazul. Însă nu numai acest amănunt, semnificativ, credem noi, ar putea afecta investigaţiile. Avem indicii temeinice că ancheta, sub conducerea actualului procuror, va duce ori spre un NUP, ori spre clasarea cazului. N-o să ne legăm de faptul că în 1999 procurorul general Dan Petru a fost eliberat din funcţie de ministrul Justiţiei de atunci, Valeriu Stoica, pentru „lipsă de eficienţă”, şi nici de măreaţa nota 7 cu care acelaşi procuror a trecut, în 2007, testarea scrisă a examenului pentru numirea în funcţia de conducere. Nu suntem cusurgii… Ne bazăm afirmaţiile pe „succesurile” profesionale obţinute de Dan Petru în cazuri cu mult mai „interesante” decât o amărâtă de suspiciune de omor fără cadavru…

 

Dan Petru n-a „Discovery” nimic

 

Pe 7 octombrie 2004, într-un cotidian central apărea următoarea ştire-bombă: „O echipă a canalului Discovery filmează, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, un documentar despre o crimă care a avut loc în urmă cu doi ani în judeţul Harghita şi ai cărei autori nu au fost încă identificaţi.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, Dan Petru, a declarat, miercuri, într-o conferinţă de presă, că, în aprilie 2002, o fetiţă de clasa a VIII-a care învaţă în Gheorgheni, L.D., a dispărut, fiind găsită moartă, după trei săptămîni, în reţeaua de canalizare dintre Gheorgheni şi Joseni. Fetiţa era complet dezbrăcată, avea picioarele legate cu un şiret şi avea urme de violenţă. «Dosarul în acest caz conţine 12 volume şi foarte mulţi suspecţi, dar nu am reuşit să stabilim criminalul. Vă spun că am apelat la tot ce era omeneşte posibil ca să elucidam cazul, chiar şi la clarvăzători», a declarat Dan Petru. Procurorul general speră ca echipa de la Discovery să afle mai multe despre această crimă, întrucât oferă recompensă pentru informaţiile care ar putea duce la depistarea criminalului. Potrivit lui Dan Petru, procurorii mureşeni au cerut sprijinul echipei Discovery şi pentru depistarea autorilor unei alte crime, petrecute tot în judeţul Harghita, în urmă cu 12 ani, cînd o fetiţă de 11 ani şi bunica ei de 59 de ani au fost găsite moarte în cadă. «Ne grăbim, pentru că se apropie termenul de prescripţie de 15 ani», a spus Dan Petru. El a afirmat că judeţul Harghita deţine recordul la rata criminalităţii la nivel naţional. Filmul realizat de Discovery va fi prezentat şi la cîteva televiziuni din România.”

Ancheta în dosarele mai sus pomenite, un omor deosebit de grav şi un dublu asasinat, a fost coordonată de însuşi procurorul general Dan Petru.

 

Dublul asasinat

 

Dosarul 73/P/1992. Pe 7 iulie 1992, în baia dintr-o locuinţă aflată în localitatea Gheorghieni au fost găsite două cadavre. Balasz Ana (59 de ani) şi nepoata ei, Timar Csilla (11 ani). Corpurile erau aşezate unul peste celălalt, în cada plină cu apă. În urma expertizei medico-legale, s-a stabilit că cele două victime au fost lovite mai întâi în zona capului, cu un obiect dur, şi apoi înecate. Singura urmă care a putut fi exploatată de anchetatori: o muşcătură de om, pe umărul stâng al fetiţei. Deşi, conform declaraţiilor făcute presei în 2004, Dan Petru îşi asuma acest caz, astăzi, prin vocea purtătorului de cuvânt al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, el susţine că „după locul comiterii faptei şi natura infracţiunii, competenţa de instrumentare şi soluţionare a cauzei a revenit/revine Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita”. Două rânduri mai jos, în comunicatul primit la redacţie, se precizează: „menţionăm că, potrivit atribuţiilor specifice funcţiei, de atunci, de procurur şef secţie urmărire penală, cauza s-a aflat în atenţia şi coordonarea conducătorului parchetului nostru, dat fiind regimul cauzelor, de violenţă, cu autori necunoscuţi”. Conform rezoluţiei din data de 11 iunie 2007, dosarul a fost soluţionat, şi graţie eforturilor „coordonatorului” său, prin „încetarea urmăririi penale, întrucât a intervenit prescripţia”…

 

Cazul Lukacs Dalma

 

E un dosar de omor pe care Jurnalul Naţional l-a documentat în urmă cu ceva vreme, dat fiind că acest caz a plecat de la sesizarea dispariţiei unei minore. Lukacs Dalma (15 ani) era din Gheorgheni şi a dispărut pe 10 aprilie 2002. În acea zi de vineri, fata plecase de la bunica ei, în jurul orelor 20:00, la discoteca ce se ţinea în incinta Casei de Cultură din oraş. Era o adolescentă retrasă, educată şi respectată de colegi. Nu lipsise niciodată de la şcoală.

După trei săptămîni şi jumătate de la dispariţie, pe 5 mai 2002, a fost găsită într-un canal de vizitare a conductei de ape pluviale, la circa 700 de m de casa bunicii. Canalul era acoperit cu un capac de beton ce cântărea peste 100 de kg. Fata fusese lovită, dezbrăcată şi violată. Avea picioarele legate cu un şiret, iar sutienul îi atîrna în jurul gîtului. În urma necropsiei, s-a stabilit că moartea survenise prin asfixie (înec) cu apa plină de reziduuri din canal. Dalma fusese aruncată acolo vie, probabil inconştientă, pentru că, la momentul decesului ei, apa din canal avea doar 30 de centimetri. Plămînii i-au fost inundaţi de mîl. În raportul de necropsie se mai menţionează şi că „victima prezintă deflorare recentă – cu cel mult 7-10 zile înaintea decesului, iar în secreţia vaginală se disting capete de spermatozoizi”. Data morţii s-a stabilit cu o marjă mare de eroare – intervalul 13-21 aprilie.

Cînd a fost găsită, fata avea cerceii de aur în urechi. Cînd plecase de acasă, nu luase la ea decît nişte mărunţiş. Din acest motiv, anchetatorii au exclus jaful ca mobil al crimei. Nici până acum, anchetatorii nu au stabilit dacă e vorba de un autor sau de mai mulţi, dacă a fost un act premeditat sau acţiunea spontană a unui dezaxat. La dosar nu există prea multe probe. Când s-a făcut CFL-ul, terenul de lângă canal era inundat. Nu s-au putut ridica amprente de pe inelul de fier al capacului de beton şi cu atît mai puţin urme de paşi sau de roţi de maşină. Singura probă – urma de lichid seminal găsită în vaginul fetei, la autopsie. A fost făcută analiza ADN, iar rezultatul ei a fost pus la dosar, „dar dacă nu avem cu ce să-l comparăm…”, spun anchetatorii. Au trecut 7 ani de la moartea violentă a unei adolescente, iar vinovaţii sunt în libertate. Şi acest caz a fost şi este coordonat în continuare tot de procurorul general Dan Petru…

Cât despre prezenţa celor de la „Discovery” în Mureş…. A fost o ţeapă. Echipa de reporteri străini era formată, de fapt, din jurnalistul Stelian Tănase şi producătorul Constantin (Titi) Popescu. Cei doi intenţionau să realizeze un documentar pe care să-l distribuie, ulterior şi eventual, celor de la Discovery. Celebrul canal de televiziune britanic nu a difuzat niciodată cazul Lukacs Dalma. „Documentarul există, numai că nu este montat”, ne-a precizat, anul trecut, Stelian Tănase. „Aşteptăm rezultatele anchetei”, a completat jurnalistul. Şi noi le aşteptăm. Deşi, sunt atât de previzibile…

 

Dispărută de lângă casa bunicii

 

O chema Elvira Loredana Ghioca, dar toată lumea o striga Bianca. Avea 9 ani. A dispărut la 21 februarie 2007 din oraşul Berbeşti (Vâlcea). În acea zi, în jurul orei 10:00, fetiţa s-a dus cu o vecină să ia apă de la cişmeaua aflată peste calea ferată. Bianca a venit cu pet-urile pline, le-a pus pe pat şi, spune mama, „a zis că se duce la tanti Maria, o femeie d’aici, de la noi”. În jurul orelor 14:00, femeia a strigat-o pe geam, să vină la masă. A auzit-o plângând, în parcul de lângă bloc, se văita că n-o lasă un băieţel să se dea în tobogan. De atunci, n-a mai văzut-o vreodată… Nu s-a îngrijorat din prima seară, a crezut că fetiţa e plecat de vale, la bunica ei. Abia a doua zi dimineaţă, a aflat de la bătrână că nu-i acolo. Atunci a reclamat dispariţia la postul de Poliţie.

În primele zile, fetiţa a fost căutată pe o rază de 4 km, prin scări de bloc, subsoluri, în bazinele de apă de peste calea ferată, prin curţi şi albia râului Tăria. Fără nici un rezultat. Conform informaţiilor obţinute de anchetatori, în ziua dispariţiei Bianca a ieşit la joacă în jurul orei 11:30. Pe la ora 13:00 a fost văzută în faţa blocului de un vecin. Cam pe la aceeaşi oră, fochistul centralei termice aflate lângă bloc declară că a văzut-o lângă magazia de lemne şi că i-a dat nişte sticle, rugând-o să-i aducă apă. Drumul spre cişmea trece pe lângă cantonul de cale ferată, unde Bianca a mai primit două sticle de la acar. Fata s-a întors cu apa la cantonier în jurul orei 13:30, a lăsat sticlele şi şi-a văzut de drum. La fochist însă n-a mai ajuns cu ele. Sau cel puţin aşa le-a declarat el anchetatorilor. Bărbatul a testat cu poligraful şi apoi exclus din cercul de suspecţi pentru că, susţin poliţiştii, există persoane care au văzut-o pe fetiţă şi după ora la care ea s-ar fi întâlnit cu fochistul. Între orele 14:00 şi 15:00, fata a fost văzută pe strada principală, lângă o cantină din Berbeşti. La 16:30, doi vecini au zărit-o din nou, la ghena din spatele blocului – în zona locului de joacă. Între 16:30 şi 17:00 a fost văzută la ieşirea din Berbeşti, pe drumul către bunica. Ultima oară, fetiţa ar fi fost văzută între 16:30 şi 17:15, de o profesoară din Berbeşti, la aproximativ 100 de metri de calea ferată care traversează drumul principal din Berbeşti. De acolo, fata mai avea 300 de metri până la casa bunicii.

Cazul „Elvira Ghioca” a devenit dosar penal cu AN abia în mai 2007. Iniţial, de instrumentarea lui s-a ocupat Ramona Măndică, prim-procuror interimar, detaşat pentru un an la Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu. În iunie 2008, dosarul a ajuns la procurorul Dan Marian Pena. Acum două luni, l-am deranjat cu o întrebare despre acest caz. „Ghioca… (n.r. – pauză lungă) Parcă e un caz… de acum 2-3 ani, nu?”. Nu ştia despre ce-i vorba în propoziţie şi nici nu voia să-şi bată capul…

Singura ipoteză de lucru a poliţiştilor care se ocupă de caz e că Bianca a fost răpită şi dusă, „undeva, pe-afară, la cerşit”. Fetiţa a fost dată în urmărire prin Interpol din martie 2007. Au trecut doi ani de când se bătătoreşte acest drum, „schimb de informaţii cu ofiţerii de legătură din Italia şi Spania” şi n-a apărut nici măcar un indiciu concret care să sprijine teoria poliţiştilor.

Comisarul Valeriu Piron, şef Serviciu Investigaţii Criminale din IPJ Vâlcea nu vede însă altă ipoteză plauzibilă – „dacă era să fie moartă undeva, că era moartă în Berbeşti, se afla imediat, că era moartă în Bălceşti se afla, că era moartă la Râmnicu Vâlcea, că apărea la Deva, că apărea la Bucureşti… oricum apărea un os undeva…”. Acelaşi comisar recunoaşte şi că, până acum, în practica judiciară nu a întâlnit cazuri de copii răpiţi de pe stradă pentru a fi traficaţi în străinătate. De altfel, în toată istoria dispariţiilor de copii, a existat un singur caz de trafic de persoane. O adolescentă care a fost găsită în străinătate şi care, ulterior, a plecat din nou afară, de bună voie…

 

Amprenta timpului

 

Un omor în care nu se găseşte cadavrul poate fi camuflat uşor într-o dispariţie. O ştiu poliţiştii, o ştiu şi criminalii… Sute de crime, pasionale sau având ca mobil jaful, crime comise de psihopaţi sexuali sau crime casnice, „de bucătărie”, au fot rezolvate plecându-se de la o banală sesizare a dispariţiei victimei. Teoria e valabilă şi în cazul majorilor, dar şi al minorilor dispăruţi.

Există aceleaşi piste de lucru: plecare voluntară, suicid, rătăcire (variantă luată în calcul în cazul minorilor cu vârste mici, dar şi în cazul tuturor dispăruţilor ce suferă de dizabilităţi psihice), suspiciunea de înec (dacă circumstanţele şi locul dispariţiei duc înspre ea), omorul (voluntar sau din culpă – LCM, accident casnic sau rutier). Eliminarea ipotezelor de lucru se face în urma unei anchete profesioniste: cercetare la faţa locului, audierea familiei şi a martorilor, stabilirea profilului victimei şi a circumstanţelor dispariţiei. Teoretic, o anchetă bine făcută n-are cum să-ţi furnizeze mai multe variante de lucru, toate cu aceeaşi probabilitate. Pistele se elimină singure, rând pe rând, în urma verificărilor amănunţite…

Poţi însă, ca anchetator, să foloseşti drept paravan „plecarea voluntară” sau „traficul de persoane”, atunci când la dosar nu ai probe suficiente care să-ţi susţină vreo altă ipoteză plauzibilă. Practica însă te va contrazice: „plecările voluntare” au grad ridicat de soluţionare, iar cazuri de minori dispăruţi şi traficaţi nu prea avem…

Poţi însă ca anchetator, să încerci să-ţi maschezi dezinteresul sau lipsa de profesionalism. Cine se prinde? Şi care vor fi probele? Una singură, „regina” lor, – anii care se aştern peste dosarele rămase nerezolvate. Amprenta timpului…

 

Alte dispariţii în împrejurări suspecte

 

Ionela şi Cristian Alecsa au dispărut de acasă pe 11 noiembrie 1998. Locuiau cu mama lor pe strada Sibiu, din Bucureşti. Fetiţa avea numai 2 ani, iar băiatul (foto) – 8. Nu părinţii au fost cei care au reclamat la poliţie dispariţia copiilor, ci preşedintele asociaţiei de locatari din blocul unde cei doi micuţi locuiau împreună cu mama lor, Valerica. Pe 14 noiembrie, omul a sunat la Secţia 22 şi le-a spus poliţiştilor că nu i-a mai văzut de aproape 3 zile pe copiii familiei Alecsa. Administratorul a adăugat că, atunci când a întrebat-o pe Valerica unde sunt, aceasta i-ar fi spus că, după o ceartă cu soţul ei, Petru Alecsa, ea a luat copiii şi i-a lăsat la poarta unui orfelinat. „Soţii Alecsa aveau conflicte foarte dese”, a mai declarat poliţiştilor preşedintele asociaţiei.

 

Abuz sexual şi tentativă de suicid

 

Când au audiat-o pe mamă, anchetatorii au aflat altă poveste. Femeia le-a spus că, în noaptea de 11 noiembrie, a plecat singură de acasă, lăsându-i pe cei mici cu tatăl lor, şi că, atunci când s-a întors, nu i-a mai găsit nici pe copii, dar nici actele casei şi cheile.

Pe 19 noiembrie, şi tatăl copiilor a sesizat la Poliţie dispariţia lor. Bărbatul le-a povestit poliţiştilor că era despărţit de mama copiilor şi nu mai locuiau împreună. În seara de 11 noiembrie 1998, spune el, a fost în vizită la ea, pentru a le duce de mâncare celor mici. A plecat în aceeaşi noapte, iar Ionela şi Cristian au rămas cu mama lor. Pe 17 noiembrie, bărbatul spune că s-a întors la locuinţa soţiei şi nu a mai găsit copiii. Ea i-ar fi spus că nu i-a mai văzut din seara de 11 noiembrie. Poliţiştii l-au îndrumat pe Petru Alecsa să-şi caute copiii în centrele de plasament din Bucureşti.

Abia pe 20 noiembrie 1998, poliţiştii de la Secţia 22, împreună cu tatăl, au mers la locuinţa din strada Sibiu, pentru cercetarea la faţa locului. Au găsit uşa asigurată cu lanţ. Bărbatul a desfăcut lanţul din exterior şi, când au intrat, poliţiştii au găsit-o pe Valerica Alecsa leşinată pe pat, cu un tub de pastile lângă ea. A fost transportată la spital, iar medicii au reuşit să o salveze. Lângă patul în care femeia zăcea inconştientă, anchetatorii au găsit un bilet lăsat de ea, pe care scrisese că Petru Alecsa îşi violase fiica de numai 2 ani şi că a răpit copiii.

Tatăl a fost supus la testul poligraf şi depistat „nesincer” la două întrebări cheie. La data dispariţiei, Ionela Nicoleta Alecsa (2 ani şi 3 luni) era îmbrăcată într-un trening negru şi purta o căciulă bleu cu roşu. Ca semn particular, avea o cicatrice pe frunte. Fetiţa avea ochii căprui şi părul blond. Familia nu a pus la dispoziţia poliţiştilor nici o fotografie de-a ei. Fratele Ionelei, Cristian Alecsa (8 ani) avea 1,20 m înălţime, 36 kilograme, ochi căprui şi păr castaniu. Purta un trening bleumarin şi era încălţat cu tenişi albi. (Andreea Sminchişe)

 

„Plecată” cu banii de pâine

 

Un alt caz de dispariţie în împrejurări suspecte este cel al unei fetiţe de 12 ani din localitatea Făgăraş (Braşov). Vîrtan Mădălina Vasilica (foto) locuia împreună cu tatăl ei vitreg, mama fiind plecată la muncă, în Grecia. Pe 1 mai 2002, fetiţa a dispărut de la domiciliu. Tatăl vitreg le-a declarat poliţiştilor că, în acea zi, el a plecat de acasă în timp ce Mădălina dormea. I-a lăsat fetei un bileţel prin care îi spunea să meargă la magazin, să cumpere alimente. Alături de bilet, i-a lăsat şi suma de 300.000 de lei vechi, pentru cumpărături. Când s-a întos acasă, mai susţine tatăl vitreg, fetiţa şi banii lipseau. Din descrierile lui, Mădălina era îmbrăcată, la data dispariţiei, cu un trening negru cu dungi albe. Poliţiştii au căutat-o pe fata la rudele mamei şi la bunicii din Mândra, localitate învecinată cu Făgăraş. Au mediatizat în presa locală şi centrală fotografia şi semnalmentele fetei, însă n-au primit nici o informaţie că ea ar mai fi fost văzută în viaţă de cineva, ulterior datei dispariţiei. Tatăl vitreg, suspectat de anchetatori că i-ar fi făcut ceva Mădălinei, a fost supus testului poligraf. L-a trecut. Dosarul Vîrtan Mădălina Vasilica e încă unul din sutele de cazuri de copii dispăruţi şi încă negăsiţi. Mama fetei a plecat în urmă cu un an din ţară, la muncă în Italia. S-a despărţit, între timp, şi de „tatăl vitreg”, care s-a recăsătorit şi s-a mutat şi el din localitate. La 12 km de Făgăraş, în comuna Şoarş.

 

Adriana Oprea-Popescu

Jurnalul Naţional (30 mai 2009)

 

„Moşul” unui băieţel de trei ani

URMÃRIŢI GENERAL ÎN RAI

 

În 2006, Iordache Marian, un băieţel de numai 2 ani din Botoşani a fost răpit şi ucis. După prinderea criminalului, poliţiştii şi-au dat seama că el mai fusese implicat, în 2002, în dispariţia unui copil din Timişoara – Sbenghea Nicu Eduard. Până atunci, în acel dosar bărbatul nu fusese nici măcar suspect. Acum, ancheta bate pasul pe loc.

 

Nicuşor Sbenghea avea 3 ani şi 7 luni când a dispărut din faţa blocului în care locuia, în Timişoara. În dimineaţa zilei de 17 iulie 2002 a ieşit la joacă şi a rămas nesupravegheat pentru aproape o jumătate de oră. De atunci, nu l-a mai văzut nimeni.

 

O POVESTE ÎNCURCATĂ

 

Viorel Sbenghea şi Nicoleta Truşcă, părinţii băieţelului, au fost un cuplu aproape 5 ani. Nu s-au căsătorit, dar au locuit împreună într-o garsonieră de la parterul unui bloc, pe Strada Buziaşului din Timişoara. În decembrie 2001, relaţia dintre cei doi a început să scârţâie. Femeia călca pe-alături, iar bărbatul i-a răbdat escapadele până în primăvară. „În aprilie 2002 i-am pus ţoalele în braţe şi am dat-o afară”, povesteşte Viorel Sbenghea.

A rămas singur cu Nicuşor, pe care îl lăsa ziua în grija unor vecini în vârstă, pentru ca el să poată merge la muncă. Mama n-a plecat prea departe. Şi-a găsit adăpost pe acelaşi palier cu fostul concubin, câteva uşi mai încolo, la moşii băieţelului ei (conform unei tradiţii regionale, moşii sunt ajutoarele naşilor de botez – n.r.) – Aurelia şi Ioan Lazăr. Era prietenă bună cu Aurelia, începuse o relaţie intimă cu fratele lui Ioan, iar Nicuşor crescuse alături de Adelina, fetiţa familiei Lazăr.

Viorel Sbenghea a depus o acţiune în instanţă pentru obţinerea custodiei lui Nicuşor. Voia să-l ia şi să se mute la ţară, în judeţul Dolj, la casa părintească. În septembrie 2002 ar fi avut prima înfăţişare la proces. În vara acelui an, Stela Sbenghea, bunica lui Nicuşor, a venit la Timişoara. „Maică-mea zicea să-l ia la ţară, ca să mă lase şi pe mine mai liber, că lucram la construcţii. Şi să nu mai plătesc pe altcineva să stea cu el”, povesteşte Viorel Sbenghea. La nici o săptămână după sosirea bunicii, Nicuşor a dispărut.

 

FILMUL UNEI ZILE DE COŞMAR

 

Miercuri, 17 iulie 2002, Nicuşor s-a trezit dis-de-dimineaţă. „Era în jur de ora 7:00, că nu plecasem încă eu la lucru”, îşi aminteşte tatăl. „De obicei plecam pe la 7:30-8:00… Şi a cerut să iasă afară. I-am zis că nu e nici un copil afară la ora aia. Eu aveam bicicleta aici pe scară, la bătrânul ăla care îmi mai avea grijă de copil. Am luat-o şi am plecat… Nicoleta, mama copilului, era aici, la prima garsonieră pe dreapta. Era uşa deschisă. Stătea la o vecină. Aia era plecată la ţară şi o lăsase să stea în casa ei. Erau prietene. Eu nu am văzut niciodată uşa deschisă acolo, decât în dimineaţa aia… Maică-mea a îmbrăcat băieţelul pe la ora 9:00, zice… L-a scos afară, i-a dat drumul la copii, până înmuia ea nişte rufe de-ale lui. Când a ieşit, nu l-a mai găsit. Ultima dată l-a văzut vânzătoarea care era atunci la butic aici, cu nişte copii. Maică-mea a crezut că poate a luat-o înainte şi s-a dus spre piaţă. Da’ nu se ducea băiatul singur…”, spune Viorel Sbenghea.

Când bătrâna Stela Sbenghea s-a întors de la cumpărături, a dat nas în nas cu asistenţii sociali de la primărie. Veniseră, chemaţi de Nicoleta Truşcă, să facă o anchetă socială. „Să vadă condiţiile în care stă copilul. Au venit la maică-mea, s-au uitat pe aici, au stat un pic de vorbă cu ea, dup-aia s-au dus la moaşa băiatului aici, i-a mai întrebat şi pe ei… Nu ştiu cât au stat, o oră, două… Când au venit înapoi, femeia de la asistenţă socială a întrebat că unde-i băieţelul, să-l vadă şi ea. Mama a zis că nu ştie, a crezut că s-a dus la mamă-sa. Dar nu era nici acolo. Atunci a început să caute maică-mea… Şi ea (Nicoleta, mama lui Nicuşor – n.r.) ar fi zis – «Uite, doamnă, vezi cum are grijă de copil?». Maică-mea a început să plângă, l-a căutat prin zonă pe aici, pe unde ştia şi ea, că nu era obişnuită cu zona. A trimis nişte băieţi la mine la lucru, să-mi spună. Au ajuns la mine pe la 12:30-13:00. Şi am venit cu bicicleta de la lucru. Eu am zis că sigur Nicoleta l-a luat, că băiatul nu pleca din faţa blocului. M-am dus la uşă la moaşă-sa, am bătut la uşă, mamă-sa era întinsă în pat, stătea lejer. Zic – «Măi, ce-i cu copilul? Unde e?». Ea zice – «Păi, nu ştiu nimica. A fost la tine, du-te şi caută-l! Ce mă-ntrebi pe mine?»”, povesteşte tatăl băieţelului.

La Poliţie au putut face sesizare abia a doua zi dimineaţă. Conform procedurilor de la acea vreme, poliţiştii puteau aştepta până la 48 de ore pentru a înregistra o dispariţie. „Mi-au cerut o poză cu băiatul şi le-am dat-o. Apoi au venit acasă, au fotografiat, au luat amprente…”, îşi aminteşte Viorel Sbenghea primele contacte cu anchetatorii.

Părinţii, rudele, vecinii, moşii şi naşii lui Nicuşor au fost audiaţi în primele săptămâni de cercetări. Viorel şi Nicoleta au fost supuşi şi la testul poligraf. „Detectorul de minciuni” a indicat că femeia ar fi fost nesinceră când a răspuns la întrebările cheie ale interogatoriului. Şi tatăl băiatului crede că fosta lui concubină ştie unde îi e copilul. „Dacă mă întrebaţi pe mine, eu cred că numai ea ar fi putut să-l ia, să-l dea cuiva sau… să-l scoată în afară. Ea a mai avut şi un amant, care zice că era la vamă. Poliţist de frontieră. Altminteri, nu pleca copilul. Să vină cineva străin să-l ia, la 9:00 dimineaţa, ţipa, îl auzea cineva. Dacă vedea ţigani, el fugea, îi era frică. Şi cu altcineva nu se ducea. Erau doamne din bloc care îi ziceau să se ducă cu ele până la butic aicea, să-i cumpere ceva, bomboane, şi nu se ducea. În al doilea rând, copilul meu stătea afară aproape toată ziua, se juca singur, cu copiii de lângă blocuri… Eu veneam seara. Cum de n-a dispărut când era în grija bătrânilor vecini şi tocmai când a venit maică-mea şi a zis că-l ia la ţară a dispărut?”, se întreabă bărbatul. E un munte de om, dar îi dau lacrimile când vorbeşte despre copilul lui. „Tot ce mi-a rămas e speranţa. Nu pot să mă gândesc că Nicuşor nu mai e în viaţă… Tot visez că poate e într-o casă de copii şi într-o zi o să-l găsesc.”

Bărbatul munceşte acum în Germania, la un abator. Vine acasă de două ori pe an. În Timişoara are o concubină care îl aşteaptă în vechea garsonieră. Pune deoparte toţi banii pe care Viorel îi trimite în ţară. „Vrem să strângem bani, să vindem garsoniera şi să cumpărăm un apartament cu două camere. Dacă găsim băiatul, acum e mare, trebuie să aibă camera lui”, spune tatăl lui Nicuşor şi, pentru o clipă, ochii i se luminează ca după un vis frumos.

În comuna Carpen din judeţul Dolj, Stela Sbenghea, bunica băieţelului dispărut, se roagă în fiecare zi în faţa icoanei pentru o minune. Nu şi-a iertat nici acum faptul că Nicuşor a dispărut când era în grija ei. Când i-am spus la telefon de ce vrem să discutăm cu ea, a izbucnit în plâns – „L-aţi găsit, doamnă? Aşa e că l-aţi găsit?”.

 

ANCHETĂ DETURNATĂ

 

Principalul suspect al poliţiştilor din Timişoara a fost, de la începutul anchetei, Nicoleta Truşcă. Femeia se încurcase cu mai mulţi bărbaţi şi, spun anchetatorii, nu părea prea afectată de dispariţia lui Nicuşor. În plus, testul Poligraf o dovedise „nesinceră”. „I-am luat o mulţime de declaraţii, am ajuns la un moment dat să facem şi filaj pe urmele ei, doar-doar vom găsi copilul… Dar n-am ajuns la nici un rezultat”, spune comisarul Adrian Cioară, şeful compartimentului Urmăriri din cadrul IPJ Timiş. Timp de peste patru ani s-au jucat poliţiştii de-a şoarecele şi pisica. La sfârşitul lui septembrie 2006, ancheta a luat însă o cu totul altă turnură. O crimă petrecută în celălalt capăt al ţării a schimbat cursul cercetărilor şi principalul suspect în dosarul Sbenghea.

 

CRIMĂ DIN GELOZIE

 

Roxana Iordache locuieşte în comuna Hăneşti din judeţul Botoşani. În 2005 îşi câştiga banii prostituându-se. Avusese o relaţie cu un bărbat din Săveni, oraşul cel mai apropiat de Hăneşti, se despărţise de el şi creştea singură un copil din flori – pe Marian.

În 2006 l-a cunoscut pe Ioan Lazăr. Bărbatul, cu peste 20 de ani mai în vârstă decât ea, îi devenise client fidel. I-a propus să renunţe la prostituţie şi să înceapă o relaţie cu el. Tânăra a acceptat şi, spuneau oamenii din sat, o vreme cei doi s-au înţeles bine. Locuiau împreună la Hăneşti, în aceeaşi casă cu mama şi cei doi fraţi ai Roxanei Iordache.

Vineri, 29 septembrie 2006, Marian Iordache, băieţelul de 2 ani al Roxanei, a dispărut din curtea casei. Mama îl lăsase cu fraţii ei şi plecase la Săveni, la fostul ei concubin. Cei doi adolescenţi au lăsat copilul jucându-se şi au plecat la barul din comună, pentru o jumătate de oră de biliard. Când s-au întors, nu l-au mai găsit. După ce l-au căutat prin casă şi prin grădină, s-au dus la Poliţie împreună cu Ioan Lazăr şi au sesizat dispariţia.

Roxana Iordache l-a bănuit de la început pe Lazăr că îi luase copilul, ca să o sperie. „Era gelos rău de tot. Îmi făcea scandal. Voiam să plec în Italia cu cel din Săveni. În ziua când a dispărut Mari, mi-a dispărut şi paşaportul. Sigur el l-a luat, ca să nu plec… Mi-e frică să nu-l fi luat tot el şi pe copil, pentru că de-atunci îmi repetă într-una să stau liniştită, că apare. De unde e el aşa sigur?”, povestea mama lui Marian la două zile după dispariţie.

Şi Roxana, şi fraţii ei, dar şi Ioan Lazăr au fost supuşi testului poligraf. Ultimul dintre ei a fost singurul care l-a picat. Paşaportul Roxanei Iordache a fost găsit pe malul iazului din Hăneşti. Băieţelul ei a fost căutat de poliţişti, jandarmi, pompieri şi voluntari în zona comunei timp de 3 zile. Trupul lui a fost găsit la 19 octombrie, într-un puţ dezafectat, la 17 kilometri de locul dispariţiei. Zăcea printre animalele moarte, aruncate de localnici. Mâinile şi picioarele îi fuseseră tăiate, ochii îi fuseseră scoşi, iar limba smulsă. Mama a reuşit să-l recunoască după păr. Imediat după găsirea cadavrului, po-liţiştii au început căutările în subsolul blocului din Săveni, unde Lazăr avea un apartament la parter. Au găsit hanoracul cu care fusese îmbrăcat Marian Iordache în ziua dispariţiei, iar în buzunarul acestuia, ochii micuţului.

Anchetatorii botoşăneni povesteau, în timpul anchetei, că ucigaşul lui Marian Iordache mai fusese implicat în dispariţia unui copil, cu câţiva ani în urmă, la Timişoara. Acolo însă, copilul nu a mai fost găsit niciodată.

Ioan Lazăr, criminalul din Botoşani, era unul şi acelaşi cu Ioan Lazăr, moşul lui Nicuşor Sbenghea, din Timişoara. Până la tragedia din Moldova însă, nici un poliţist din Banat nu i-a luat lui Lazăr mai mult de o declaraţie în dosarul acelei dispariţii.

 

ASEMĂNĂRI ŞI ÎNTREBĂRI FĂRĂ RĂSPUNS

 

„Nu l-am luat în calcul pe Lazăr ca suspect decât după crima din Moldova”, mărturiseşte comisarul Adrian Cioară, de la IPJ Timiş. „După ce ne-au transmis colegii ce s-a întâmplat acolo, am luat de la capăt cercetările”, mai spune poliţistul. La Botoşani, Lazăr îşi amenajase în apartament o crescătorie de porumbei. La Timişoara, poliţiştii nu făcuseră nici o percheziţie în garsoniera care aparţinuse familiei Lazăr. S-au dus să o vadă în 2006. Au descoperit că bărbatul crescuse porumbei şi aici şi că îşi făcuse un tunel din baia locuinţei până într-o boxă din subsolul blocului, unde creştea iepuri. „Am scos toată apa şi dejecţiile din subsolul inundat, cu o vidanjă, dar n-am reuşit să găsim nimic”, spune comisarul Cioară. Nici cu Lazăr n-au reuşit să mai vorbească. Imediat după găsirea cadavrului copilului din Botoşani, Lazăr a susţinut că nu are nici o legătură cu crima. Apoi a intrat în silentio stampa. A refuzat categoric să dea vreo declaraţie la Parchet şi n-a vrut să vorbească nici în instanţă. „Nu spunea decât un singur lucru – că nu i-a făcut nimic copilului”, povesteşte Aurel Simion, procurorul care a anchetat crima de la Botoşani.

 

PROFIL DE CRIMINAL

 

Ioan Lazăr este originar din judeţul Dolj. E recidivist. Înainte de 1989 a fost condamnat la 2 ani de închisoare pentru vătămare corporală. După dispariţia lui Nicuşor Sbenghea din Timişoara, i-a interzis Aureliei, soţia lui, să mai vorbească cu mama băieţelului. La scurt timp, cei doi s-au despărţit. Femeia a plecat împreună cu fiica lor în Săveni, judeţul Botoşani, acolo unde se născuse. Lazăr a urmat-o. Ce s-a întâmplat între ei nu ştie nimeni. Vecinii din Timişoara spun că se certau din când în când, ca orice cuplu, dar nu au auzit niciodată scandaluri mari din locuinţa lor. Aurelia Lazăr n-a stat mult timp la Săveni. Şi-a luat fetiţa şi a plecat în Italia.

Viorel Sbenghea spune că a aflat cu surprindere, de la televizor, despre crima din Botoşani. „Nu mi-aş fi putut închipui niciodată că ar putea să facă aşa ceva. După cât îl cunoşteam eu… Era un om calm… Era bun… Mai făcuse el ceva puşcărie pentru o bătaie sau aşa ceva. Dar era un om calm. Cu nevastă-sa n-am auzit certuri. Poate se certau şi ei acolo în casă, ca oamenii, dar nu i-am văzut aşa… distanţi. N-a ştiut nimeni de ce s-au despărţit. N-au spus la nimeni. Noi, eu şi el, nu aveam o relaţie foarte bună. Deh, frate-su se încurcase cu Nicoleta… Dar el era sociabil. Vorbea cu oamenii. Nu părea un om aşa… distant… închis…”, îşi aminteşte bărbatul.

Nicoleta Truşcă a plecat, de aproape doi ani, în Italia la muncă. Ne-a povestit prin telefon că nu l-ar fi crezut niciodată pe Lazăr în stare de crimă. „Era moşul băiatului meu… Nicuşor a crescut alături de fetiţa lor. Eram vecini… M-au ţinut la ei după ce m-am despărţit de tatăl lui Nicuşor. Nu puteam să bănuiesc nimic. Eu cu el n-am avut nici o treabă. Nici el n-a încercat niciodată nimic cu mine. Eram prietenă bună cu soţia lui”, spune femeia.

În Botoşani, Ioan Lazăr nu avea prieteni. Poliţiştii spun că rupsese orice legătură şi cu părinţii lui, care locuiau în judeţul Dolj. Pe Roxana Iordache, mama băieţelului omorât, o cunoştea de 3 luni. Începuse o relaţie cu ea după ce i-a plătit, de câteva ori, serviciile sexuale.

După dispariţia lui Marian Iordache, poliţiştii botoşăneni l-au reţinut 24 de ore pentru întreţinere de relaţii sexuale cu o minoră de 13 ani. Fapta se petrecuse cu câteva luni înainte, în iulie 2006, se pare cu consimţământul fetei.

Psihologii care i-au evaluat discernământul lui Lazăr au stabilit că are un IQ de 80-90, dublă personalitate şi că, pentru el, oamenii nu sunt decât nişte obiecte. Lucruri care îi aparţin sau nu. Pe Roxana Iordache o considera posesiunea lui. Şi a fost în stare de crimă atunci când aceasta l-a ameninţat că îl părăseşte.

După descoperirea cadavrului lui Marian Iordache, Ioan Lazăr a fost arestat sub acuzaţia de omor calificat. A fost condamnat de Tribunalul Botoşani la 30 de ani de închisoare. A făcut apel, iar instanţa care l-a judecat la Suceava i-a redus pedeapsa la 25 de ani. Recursul se judecă în prezent, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pe parcursul proceselor, Lazăr a intrat de câteva ori în greva foamei în semn de protest pentru judecarea sa în stare de arest preventiv şi a depus mai multe acţiuni pentru suspendarea acestei măsuri. Nici una dintre instanţe nu s-a lăsat impresionată.

Dosarul dispariţiei lui Nicuşor Sbenghea s-a aflat, în urmă cu câteva săptămâni, la Inspectoratul General al Poliţiei Române, pentru analiză. „De la Bucureşti s-a dispus reaudierea tuturor celor implicaţi, audierea lui Lazăr şi stabilirea profilului ADN al copilului. O să ne plece în curând un coleg în Italia şi îl vom ruga să ia un kit ADN de la mamă, care e acolo”, spune comisarul Adrian Cioară. Deşi cunosc mobilul crimei de la Botoşani, poliţiştii timişoreni spun că nu ştiu de ce l-ar fi răpit Lazăr pe Nicuşor Sbenghea. „Noi n-am stabilit că ar fi fost vreo relaţie între mama băiatului şi Lazăr. Deci nu ştim dacă e vorba tot de gelozie…”, spune comisarul Cioară.

Deşi este vorba despre o dispariţie în condiţii suspecte, dosarul Sbenghea nu a fost preluat de un procuror. Asta înseamnă că, procedural, poliţiştii de la IPJ Timiş sunt limitaţi în acţiunile pe care le fac în anchetă. Acum, ei lucrează sub coordonarea şefilor de la Bucureşti. „Nu ştim decoamdată ce s-a întâmplat.

Nu avem indicii că ar fi vorba despre omor sau ceva asemănător, ca să solicităm coordonarea unui procuror”, susţine comisarul Adrian Cioară. Pentru percheziţia domiciliară făcută la 4 ani după dispariţia lui Nicuşor Sbenghea în fosta locuinţă a lui Ioan Lazăr din Timişoara, poliţiştii nu au avut mandat. „Am discutat cu proprietara actuală a garsonierei, iar ea ne-a dat voie să intrăm să facem percheziţia. N-a fost nevoie de acte procedurale”, mai spune poliţistul.

 

„De obicei plecam pe la 7:30-8:00… Nicuşor a cerut să iasă afară. I-am zis că nu e nici un copil afară la ora aia. Eu aveam bicicleta aici pe scară, la bătrânul ăla care îmi mai avea grijă de copil. Am luat-o şi am plecat… Nicoleta, mama copilului, era aici, la prima garsonieră pe dreapta. Era uşa deschisă. Stătea la o vecină. Maică-mea a îmbrăcat băieţelul pe la ora 9:00, zice… L-a scos afară, i-a dat drumul la copii, până înmuia ea nişte rufe de-ale lui. Când a ieşit, nu l-a mai găsit. Ultima dată l-a văzut vânzătoarea care era atunci la butic aici, cu nişte copii. Maică-mea a crezut că poate a luat-o înainte şi s-a dus spre piaţă. Da’ nu se ducea băiatul singur…”,

Viorel Sbenghea

 

„Era gelos rău de tot. Îmi făcea scandal. Voiam să plec în Italia cu cel din Săveni. În ziua când a dispărut Mari, mi-a dispărut şi paşaportul. Sigur el l-a luat, ca să nu plec… Mi-e frică să nu-l fi luat tot el şi pe copil, pentru că de-atunci îmi repetă într-una să stau liniştită, că apare. De unde e el aşa sigur?”,

Roxana Iordache

 

Andreea Sminchişe

Jurnalul Naţional (29 mai 2009)

 

Ioan Lazăr

 

 

Uciderea unui copil – tratată cu NUP de un procuror fricos

URMÃRIŢI GENERAL ÎN RAI

 

Badea Mihaela Ligia, o fetiţă de 3 ani şi 6 luni, a fost răpită, în februarie ’90, de tatăl ei. După ce a încercat, fără succes, să o vândă bunicilor materni pe 10.000 de lei, Badea Gheorghe a păstrat-o şi a crescut-o numai în palme. În urma unei bătăi, tatăl şi-a ucis fetiţa. I-a ascuns cadavrul şi, deşi fapta e probată prin recunoaşterea ei de autori şi alte două martore, procurorul a pus NUP pe dosar. Fetiţa ucisă figurează în continuare ca fiind copil dispărut…

 

Fetiţa a fost ucisă în după amiaza zilei de 2 martie 1991. Vreme de un an de zile, deşi aveau indicii cu privire la suspiciunea de omor, poliţiştii n-au obţinut nici o probă. Abia în aprilie 1992, audiat pentru comiterea altor infracţiuni cu violenţă (viol şi vătămare corporală) Badea Gheorghe a mărturisit că a omorât fetiţa. Pe 5 mai 1992, mama lui, martoră la tragedie şi compice la ascunderea cadavrului, face un denunţ la poliţie. Pe 3 iunie 1992, „dovedită” la testul poligraf, cea de-a doua martoră cedează şi dă declaraţii complete anchetatorilor.

 

Singurul proces verbal: de reconstituire şi căutare

 

După ce a obţinut aceste trei mărturisiri, procurorul Poenaru a trecut la reconstituirea faptei, care a avut loc pe 7 iulie 1992, la un an şi patru luni de la dispariţia copilei. Reconstituire a rămas consemnată printr-un proces-verbal şi câteva fotografii cu cei trei ieşind din casă, apoi mergând pe drumul pe care pretind că l-au parcurs până pe ceair (câmpul din marginea satului situat în zona inundabilă a Dunării – n.r.). Casa cu pricina e despărţită de ceair printr-un drum şi-un şir de case. Ca să ajungă pe câmp, cei trei ar fi putut fie să trecă prin curtea vreunui vecin şi, apoi, de acolo, să coboare o pantă destul de abruptă, fie să ocolească pe drum casele aflate între ei şi câmp, distanţă de circa un sfert de ceas de mers pe jos. Timp în care chiar şi noaptea, la ţară – unde oamenii ies în curte să-şi facă nevoile -, aveau mari şanse să fie văzuţi. Dar, ori au avut noroc, ori n-au îngropat copilul pe ceair şi ar fi fost necesar un ochi mai ager aruncat chiar în curtea lor sau în casă.
„În zona indicată de cei trei s-au efectuat sondaje şi săpături şi s-au efectuat verificări cu detectorul de metale dar fără niciun rezultat”, s-a consemnat în procesul verbal. Detectorul de metale a fost folosit nu pentru a fi găsită fetiţa, ci cazmaua despre care Constantin Nastasia spunea că Badea ar fi aruncat-o într-un canal de irigaţii. La poligraf, lui Badea i s-a pus întrebarea: „ai aruncat cazmaua în canalul de irigaţii?”, el a răspuns „nu” şi „nu s-a remarcat prezenţa unor note ale comportamentului simulat”, după cum a specificat psihologul Chesnoiu. Mai mult, pentru găsirea cazmalei au fost aduşi şi doi scafandri militari, care au căutat în canal, „negăsindu-se nici un obiect care să intereseze cercetarea”, după cum se precizează în încheierea procesului verbal de reconstituire dar şi căutarea fetei. Este ultimul act procedural anexat la dosar.

Cu toate acestea, procurorul Traian Poenaru susţine că au mai fost şi alte căutări. „Nu se consemnează orice acţiune”, susţine el. „Nu mai ştiu ce acte s-au făcut, că eu am participat după ce el a recunoscut că a îngropat-o. Ãsta e doar un proces verbal (cel de reconstituire – practic, singurul existent în dosar), dar noi am fost de mai multe ori. Găsisem şi un specialist care prin nu ştiu ce metode zicea că găseşte şi petrol.” Dar pe fetiţă n-a găsit-o. Şi nici petrol. „S-a căutat atunci şi cu câine de cadavru” a continuat procurorul „a fost o mare desfăşurare de forţe. S-a căutat şi în grădină”. Însă toate acestea scotociri nu apar în dosar, nici măcar menţionate în treacăt, fapt cel puţin ciudat într-o ţară în care pentru fiecare agrafă de birou se face câte un proces-verbal… Aşa că ne îndoim, justificat, că ele au fost aidoma în realitate.

Procurorul Poenaru susţine şi că nu mai există acte făcute de el în dosar deoarece, de la 1 iulie 1993, domnia sa s-a mutat de la Parchetul Tribunalului la cel al Curţii de Apel. Sub coordonarea cui a rămas dosarul 80/P/1993(!)? Am găsit o adresă mică, strecurată printre cele 73 de file, datată 8 februarie 1993 – deci înainte de „mutarea” procurorului Poenaru. „Către Poliţia Judeţeană Constanţa. În atenţia domnului Vasiliev. Vă trimit alăturat dosarul privind dispariţia la data de 2.03.1991 a minorei Badea Mihaela Ligia urmând a fi continuate verificările privind împrejurările în care cea în cauză a dispărut. După definitivarea cercetărilor dosarul va fi înaintat procuraturii cu propunerile corespunzătoare.” Semnează procurorul şef al Judeţului, M. Dărângă.

 

Prescripţia, în litera şi spiritul Legii

 

Dosarul a stat la IPJ timp de 7 ani şi s-a întors, respectând indicaţiile. Cu o ţidulă-n frunte: „Înaintăm alăturat dosarul de cercetare penală…” Bla, bla, bla… „S-au efectuat cercetări în cauză sub aspectul comiterii infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută şi pedepsită de articolul 183 Cod Penal. Suspect de comiterea infracţiunii fiind tatăl minorei, Badea Gheorghe, însă nefiind găsit cadavrul minorei, nu a putut să fie învinuit de comiterea acestei infracţiuni. În temeiul art.10, lit.g şi art.11, pct.1, lit.a din Codul de Procedură Penală, propunem clasarea cauzei întrucât conform art.122, lit.c din Codul Penal a intervenit prescripţia. Dosarul conţine 73 de file.” Semnează şeful Inspectoratului, General de Brigadă Cârlig Ion.

Dosarul este unul subţirel şi firav, ca şi fetiţa căutată fără spor, conform acţiunilor cuprinse într-însul. Pe lângă adresele pe care şi le-au trimis posturile de poliţie, şi cele câteva pe care le-a întocmit IPJ-ul – Direcţia Judeţeană pe-atunci – , mai cuprinde declaraţiile a 10 martori, pe lângă cele ale cercetaţilor în cauză, un raport cu rezultatul testării poligraf, un proces verbal de depistare a lui Badea în Bucureşti şi procesul verbal de reconstituire şi căutare. Atât. Ultimul act făcut cu sârg, la împlinirea termenului de prescripţie a faptei, este acel referat al IPJ, cu propunerea de clasare a cauzei. Practic, un rezumat al dosarului, în care se specifică din nou că din cercetări şi din declaraţii „rezultă cu certitudine că infracţiunea de loviri şi vătămări cauzatoare de moarte a fost comisă de Badea Gheorghe, iar la ascunderea prin îngroparea corpului neînsufleţit al minorei au participat efectiv mama şi concubina autorului.” Şi se referă şi la perioada februarie 93 – august 2000 în care dosarul a stat la Serviciul Poliţiei Judiciare. „Cercetările ulterioare nu au dus la alte concluzii decât cele stabilite şi recunoscute de autor şi cele două femei, Badea Gheorghe a fost ulterior arestat pentru comiterea infracţiunii de viol şi, deşi s-au luat măsuri de cercetare în penitenciar, nu s-au obţinut date şi indicii precise cu privire la locul ascunderii cadavrului.” Se mai specifică, în treacăt, că nu s-au obţinut date şi indicii din care să rezulte că minora ar fi în viaţă şi se încheie apoteotic: „În cauză nu a fost începută urmărirea penală deoarece nu a fost găsit cadavrul victimei, fapt pentru care Badea Gheorghe deşi îşi recunoaşte fapta nu poate fi învinuit sau inculpat în cauză. Întrucât de la data comiterii faptei s-a scurs termenul de prescripţie de 8 ani (de la data comiterii faptei trecuresă, în 2000, 9 ani, dar timpul de prescriere se scurge nu de la data comiterii faptei, ci de la data întocmirii ultimului act procedural, în cazul acesta fiind procesul verbal de reconstituire din 7 iulie 1992 – n.r.) urmează ca (…) dosarul să fie înaintat Parchetului dpl Tribunalul Constanţa cu propunerea de clasare a cauzei”. Semnează organ de cercetare penală, Enache Petrache.

 

Rezoluţia NUP

 

Procurorul Lazăr Claudiu, cel la care a ajuns dosarul pentru studiere şi clasare, ne-a spus că, după ce a constatat că ultimul act procedural a fost făcut în iulie 1992, şi că s-a scurs termenul de prescripţie al răspunderii penale, conform legii, trebuia să dispună neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitori. El ne-a explicat că, dacă s-ar mai fi făcut un act procedural în 1997, de pildă, termenul de prescripţie ar fi fost anul 2005. „În timp s-au mai făcut acţiuni”, ne asigură procurorul, „că erau anual acţiuni comune cu poliţia pe dosarele nesoluţionate”. De ce nu s-a consemnat nimic în dosar, procurorul nu a ştiut să spună.

Fiecare nou act procedural din dosar ar fi lungit termenul de prescripţie, iar dosarul rămânea deschis în vreun fişet şi târât ca o tinichea de coadă. Aşa că s-a ales soluţia cea mai simplă: să nu se mai consemneze nimic şi, în consecinţă, dosarul să se închidă de la sine, conform Legii.

În finalul rezoluţiei, procurorul a decis că soluţia nu se comunică. De ce? Nici el nu ştie, spune că aşa a considerat atunci. Dar pentru că soluţia nu s-a comunicat, mama fetei nu a aflat nici că Badea a recunoscut omorul, şi nici soluţia dată de Parchet. Prin urmare, nici nu a putut depune o plângere împotriva acesteia, în perioada în care legea i-ar fi dat dreptul să o conteste. Iuliana Stanca, născută Dan, avea să afle abia în 2007, întâmplător, că Badea a povestit cum a ucis-o pe cea mică…

 

25 mai 2007 – Recidiva

 

Pe data de 25 mai 2007, Radu Mihaela din comuna Lunguleţu, judeţul Dâmboviţa, reclama la postul de poliţie al oraşului Titu faptul că Badea Gheorghe, concubinul ei, cu care are doi copii, pe Radu Robert (3 ani) şi pe Radu Cătălin Marian (5 ani), a plecat cu copilul cel mare din data de 14 mai, împotriva voinţei ei, şi că de atunci nu mai ştie nimic de copil. Femeia spunea că a sesizat acest fapt la postul de poliţie din Lunguleţu încă din 14 mai… Radu Mihaela mai specifica în declaraţia dată că, deşi nu mai locuia cu Badea Gheorghe de o lună, acesta a venit la domiciliul mamei ei pe data de 14 mai şi a luat de mână copilul, spunându-le că merge cu el să-i ia dulciuri. „Cu toate că eu m-am opus, el a fost chiar violent verbal şi fizic. A luat copilul şi a plecat cu el. Eu i-am urmărit şi, la un moment dat, l-am întâlnit pe şeful de post, domnul Aron, căruia i-am spus că Badea Gheorghe vrea să-mi ia copilul, însă şeful de post mi-a spus că nu e de el şi e treaba instanţei. După aceea, l-am văzut pe Badea Gheorghe cum a fugit prin cimitir cu copilul şi de atunci nu i-am mai văzut. Consider că acesta poate să-i facă rău copilului, mai ales atunci când bea, că devine violent.”

Femeia a fost de acord cu mediatizarea dispariţiei copilului şi presa i-a bătut în poartă. Nu numai ei. Aflând antecedentele lui Badea, o echipă TV a ajuns şi la uşa Iulianei Stanca, să o întrebe de fetiţa ei, dispărută cu 16 ani în urmă, în împrejurări similare. „Am fost la Lunguleţu când a luat copilul ăla, cu Realitatea, că m-am gândit că l-or găsi ăia, să-l întreb şi eu ce-a făcut cu fata. L-am văzut la TV atunci şi a zis că nu ştie de fată. Apoi am mers la IPJ şi s-a întâmplat să fiu lângă o poliţistă – purtător de cuvânt la IPJ Dâmboviţa – când vorbea la telefon cu comandantul. Şi spunea ea la telefon, fără să ştie cine sunt eu, că Badea e cel care a omorât fetiţa aia din Constanţa în 1991. Era să cad jos, când am auzit-o pe femeia aia… Când a recunoscut omorul, mie de ce nu mi s-a comunicat? Puteau să facă o comunicare la post. Să-mi spună: ce-aveţi de gând? Îl daţi în judecată, îl trageţi la răspundere pentru copilul ăla sau nu? Să am şi eu nişte opţiuni… Altfel, în fiecare an mă chemau la poliţie. Grija lor era să dau declaraţii că nu primesc alocaţia copilului, nu să-i intereseze dacă o mai fi sau n-o mai fi copilul.”

Radu Cătălin Marian a fost găsit, în viaţă, la Cochirleni, în Constanţa, unde Badea-l dusese la un văr de-al lui. Soluţia în acest dosar, în care Badea Gheorghe era cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de privare de libertate, a fost tot NUP. Gheorghe Florian, prim procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari, l-a motivat susţinând că Badea Gheorghe are aceleaşi drepturi asupra minorului ca şi mama lui.

Deşi în spatele dosarului se află un cazier de 5 fapte cu violenţă ale lui Badea, deşi în dosar a fost audiată şi mama Mihaelei Ligia, fetiţă asupra căreia tatăl îşi manifestase din plin drepturile. „E un alt caz, un alt dosar, n-aveam eu treabă cu el”, a declarat procurorul când i-am expus cazul din Constanţa. „Nu puteam să risc trimiterea lui în instanţă. Iar dacă soluţia pe care am dat-o nu convenea cuiva, puteau face plângere împotriva ei, dar n-a făcut nimeni, pentru că cei doi, Radu Mihaela şi Badea Gheorghe, s-au împăcat.”

 

„N-am riscat să trimit dosarul în instanţă”

 

Procurorul Traian Poenaru, care acum e la secţia Urmăriri Penale a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, a acceptat să ne povestească, atât cât îşi mai amintea, cum a decurs cercetarea în cazul Badea Mihaela Ligia. „Pe vremea aceea era în vogă povestea cu înfierile şi atunci el a încercat iniţial să creeze o astfel de confuzie. Prin sat erau zvonuri de-astea, că era o maşină în zonă care-ar fi putut-o răpi, pe asta am luat-o în calcul. O altă ipoteză a fost că el a vândut-o. S-au făcut căutări atunci acasă şi nu era copilul” îşi aminteşte el. Reamintim că Poenaru a deschis dosarul după ce Badea şi-a mărturisit crima. „Pentru că se ştia că o bătea pe fetiţă, i s-a pus pus întrebarea, atunci când a fost cercetat. El s-a bazat pe faptul că a ascuns foarte bine copilul”, ne-a explicat procurorul.

Nu i-a plăcut însă că am insistat să aflăm de ce dosarul nu a ajuns în instanţă. „Nu puteam să trimit dosarul în instanţă pentru că riscam achitarea sau în cel mai bun caz restituirea”. (Asta cu riscatul am auzit-o de la toţi procurorii cu care-am vorbit. Şi i-am întrebat de ce „riscaţi?”. Am fost lămuriţi că, dacă un procuror are achitări înseamnă că nu e bun, că nu a instrumentat bine cazul. Mai bine laşi dosarul să se închidă singur, nu rişti nimic, deci eşti bun.)

„Aici aveam doar declaraţiile lor, iar legea spune că declaraţiile trebuie coroborate cu alte mijloace de probă. Dacă nu s-a găsit cadavrul, n-ai cum să stabileşti dacă a fost o bătaie continuă sau un accident, trebuia să găsim şi cadavrul şi leziuni ca să putem proba omorul. În legislaţia noastră, recunoaşterea nu e regina probelor. Testul poligraf nu ne-a ajutat, ne-a spus doar că s-ar putea să aibă dreptate. Părerea mea e că cele două femei au declarat ce-au declarat, sugestionate de el. Pentru ce să-l trimit în instanţă, că instanţa-l trimitea înapoi.”

Cu alte cuvinte, procurorul Poenaru nu a avut curajul să trimită dosarul în instanţă, dar nici să dea NUP. Drept scuză, se agaţă de o variantă de lucru, care nu se bazează pe nici o probă. Nu pe regina probelor, nici măcar pe un majordom de probă… „A rămas în picioare ipoteza că el (Badea – n.r.) a dat-o contra cost, gândindu-se că, dacă nu va fi găsit cadavrul, el nu va fi tras la răspundere”, spune astăzi procurorul.

Când am ajuns la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, să studiem dosarul, grefiera l-a pus pe birou spunând „bine că n-aţi venit mai târziu, că nu-l mai găseaţi”. „De ce? Pleacă undeva?”, am întrebat-o cu speranţă că poate n-om fi singurii interesaţi de el. „Da. La topit. Păi, nu vedeţi? S-a închis în 2000 şi are termen de arhivare 9 ani”…

 

Epilog

 

Eram în postul Paştelui când am vizitat-o pe Constantin Nastasia. Ea încă trăieşte în Cochirleni, pe Caraulă, cu noul concubin. Are 72 de ani. Când a auzit că ne interesăm de fetiţa lui Badea Gheorhe, ne-a întrebat „care? Că are vreo 13 copii. Are şi nepoţi…” Şi ne-a zis că nu mai vrea să-l vadă pe fiu-său, Gheorghe, că i-a adus poliţia pe cap. Se referă la cazul nou, din 2007, nu la al Mihaelei. Despre Mihaela spune că nu mai ştie nimic de când a dispărut. „A plecat, o fi luat-o cineva, nu ştiu…”, zice ea cu un sfert de gură, privind în jos. „Păi, am văzut o declaraţie în care spuneaţi că a fost un accident, că fiul dumneavoastră a lovit-o când dumneavoastră făceaţi clătite…”. „Ce clătite? De ce să face eu clătite, poate nevastă-sa”, răspunde ea, iritată. „Aşa, şi ce s-a-ntîmplat cu fetiţa, a fost lovită?”. „Mergeţi şi întrebaţi-l pe el, că-i fiică-sa”.

Ivan Anişoara a fugit în Turcia când Badea era în puşcărie, de groaza lui. Acum are şi familie acolo. Atâta s-a mai chinuit mama ei, Floarea, să o smulgă de lângă Gheorghe că acum parcă se şi bucură că-i în Turcia chit că-i cam departe. Aici îi duc dorul părinţii, dar şi fata ei, Gabi, care acum are 18 ani. Fata lui Badea. Ultima oară a venit acum 4 ani dar şi atunci… „nici nu putea să se uite la fata asta, zicea că-i aminteşte de el. Atâta l-a mai urât pe omul ăla!”. Bunica lăcrimează, fata plânge „eu ce vină am?”. Despre ce s-a întâmplat în acea zi de martie, bătrâna zice că Ani nu i-a spus nimic. „Că dacă ea ştia ceva şi-mi spunea mie, păi eu mergeam la poliţie, ăla era arestat şi închis. Ea, dacă mi-ar fi spus mie, poate nici nu pleca din ţară. Ştiu că mi-a povestit un băiat de la noi de la post că, atunci când i-a dus la Cochirleni de-au scobit pe câmpul ăla, căutând fata Badea, era legat de mâini, ea era legată şi el spunea: cred că-i aici. Poliţiştii scobeau, nu găseau nimic. Apoi el mergea mai încolo şi, dacă Ani cumva se depărta de el, o trăgea lângă el, aşa legat cum era. Dar eu tot nu pot să înţeleg cum a putut să stea cu el, numai de frică, atâta amar de vreme”.

Badea Gheorghe e în zona Răcari – Lunguleţu. Dezmembrează când o Avicolă. când o fabrică de zahăr… Şi tot acolo locuieşte deocamdată – în chioşcul de pază a fabricii de zahăr din Răcari. Este tot cu Radu Mihaela, păzesc împreună. Împreună i-am şi găsit, pe ruinele unei foste Avicola. E vineţiu – poate şi din cauza tatuajelor – şi are mustaţă. Nu înţeleg cum de un om ca ăsta a putut vrăji atâtea muieri. Vorbeşte scurt şi repezit. Am avut o tentativă de dialog, întreruptă de tonul de harţă al interlocutorului. Care ne-a turnat numai gogoşi.

„Ce să vă povestesc? E în urmă cu 20 de ani. Am fost cercetat, arestat…”. „Aţi fost arestat pentru asta?”. „Păi?!”. „Nu e dispărută?”. „Eu de unde să ştiu? Dacă eu eram la serviciu!? Erau acasă maică-mea şi soţia mea de-atunci”. „Dar de ce v-au arestat? V-au bănuit pe dumneavoastră?”. „M-au ţinut în curs de cercetări”. „Şi, s-a aflat ceva?”. „Nimic”. „Şi ele, ce v-au povestit că s-a-ntâmplat?”. „C-a dispărut! Altceva, ce să-mi spună?!”. „Probabil v-or fi spus ceva, că ‘oţi fi întrebat şi dumneavoastră ce s-a-ntâmplat”. „Ce v-am spus: c-a dispărut din curte”. „Şi, s-a căutat atunci? Aţi dat-o dispărută?”. „Da’ cum… Imediat ce-am venit de la serviciu, am fost la poliţie!” (asta cu serviciu e tare! – n.r.). „Şi, a căutat poliţia?”. „Păi, cum să nu caute?! Anunţi un organ şi el să nu caute? Când îl sesizezi, să nu ia măsuri?”. „Se mai întâmplă…”. „S-o fi întâmplând în alte cazuri, dar nu atunci. În alte cazuri, normal, se-ntâmplă multe…” „Cum au căutat-o?”. „Cum se făcea pe timpurile alea”. „Dar cum au ajuns să vă cerceteze?”. „Mai aveam o altă faptă şi m-au arestat cu aia. Bine, da’ normal, au fost probe, au fost martori – colegi de serviciu”. „Ce credeţi că s-a-ntâmplat? A luat-o cineva, a vândut-o?”. „Păi, mai repede-i luată…!”. „Şi credeţi că trăieşte?”. „Cred că sigur!”. „Aţi dat o declaraţie în care aţi zis totuşi că a fost ceva…”. „Păi, mai eram aicea? Din ’94, mai eram în libertate? Că din ’92 în ’94 am avut de executat şi, când am ieşit, n-am păţit nimic, nici amendă, nici avertisment…”. „Cum o chema p’aia mică?”, îi punem o ultimă întrebare, văzând că i s-au umflat venele. „Badea Marilena.”

 

Caz similar, procuror de nota 10

 

Topliţa, judeţul Harghita. Seara zilei de 16 decembrie 2006. Bocskai Zsolt şi soţia sa, Tunde Maria, locuiau într-un canton CFR, alături de băieţelul lor de 5 luni şi de Biro Timea- Maria, fetiţa de 3 ani provenită dintr-o căsătorie anterioară a femeii. Zsolt o loveşte pe fetiţă cu palmele peste cap, Timea cade cu faţa de linoleum, i se umflă buza şi începe să-i curgă sânge din gură. Apoi, familia merge la culcare. Dimineaţa, fetiţa era moartă. Vreme de patru zile, cadavrul ei a stat pe acelaşi pat, acoperit cu lenjerie. Pe 21 decembrie, Zsolt şi soţia sa au pus fetiţa într-un sac, pe care l-au îndesat apoi în gura unei sobe metalice. Pentru că nu încăpea, cadavrul a fost fracturat de la mijloc şi, ca sa ardă mai bine, peste el au fost puse bucăţi de slănină. A doua zi, cei doi au aruncat cenuşa şi resturile de oase într-un decantor de lângă locuinţă. Dispariţia Timeei a fost sesizată de mama lui Tunde abia în mai 2008. Întrebând de cea mică şi aflând de la fiica şi ginerele ei ce s-a întâmplat, femeia a sesizat poliţia. În cantonul CFR nu a mai fost găsită nici o probă. Din decantor au fost fost adunate 118 fragmente de oase, însă toate erau de natură animală.

Singurele probe din dosar: declaraţiile celor doi soţi, care recunoaştea fapta, şi declaraţiile martorilor ulteriori. Dacă esti procuror, te „rişti”? Pe 20 august 2008, procurorul Cristea Moise, de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, a întocmit rechizitoriul, trimiţându-i în judecată pe Bocskai Zsolt şi pe Bocskai Tunde Maria, sub acuzaţia de omor de „omor calificat”. Prima instanţă, Tribunalul Harghita, i-a condamnat pe cei doi la 23 de ani de detenţie şi interzicerea unor drepturi!

 

Paula Anastasia Tudor

Jurnalul Naţional (28 mai 2009)

 

Badea Gheorghe

 

 

 

Previous Older Entries