Copiii dispãruţi, pierduţi în proceduri

Şi acum existã în Poliţie oameni care, dacã v-aţi duce sã sesizaţi dispariţia copilului dumneavoastrã, v-ar trimite sã-l cãutaţi singuri în primele 24 de ore, pentru cã „astea sunt procedurile”. În cazul lui Redivan şi al lui Vlãduţ, poliţiştii au avut o veste proastã şi una bunã: proastã, cã au gasit copilul mort, şi bunã, cã au respectat procedurile.

Dacã Vlãduţ sau Redivan ar fi supravietuit, ar fi crescut şi ar fi înţeles modul în care au procedat poliţiştii pentru a le salva viata, probabil cã ar fi dat întreaga Poliţie Romanã în urmărire generalã. Principalele scuze ale neputinţei poliţiştilor sunt metodologia de cãutare învechitã şi lipsa dotãrilor.

 

Redivan Mustafa, de 2 ani şi 6 luni, a dispărut la începutul anului în satul unor rude din judeţul Constanţa. A fost găsit dupa şase zile, îngheţat. Nu politia l-a zărit, ci un cioban. Vlad Tudor, de 4 ani şi 8 luni, a dispărut toamna trecută într-o pădure din Tulcea. Dupa şapte zile a murit de frig şi de sete. Nu poliţia l-a găsit, ci nişte agenţi de pază. Ionuţ Căpraru, de 4 ani şi 2 luni, a dispărut de acasă anul acesta, dintr-un sat din Bacău. Băiatul s-a rătăcit în pădurea de la marginea localităţii. A supravieţuit în sălbăticie mâncând fragi timp şapte zile, până când un pădurar l-a zărit, din întâmplare. Şi de data asta, nu poliţiştii au fost cei care au găsit un copil dispărut. Are Poliţia Română o problemă?

 

MANUALUL DE CÃUTARE E DEPÃŞIT. „Am respectat procedurile!”, este deja un răspuns – clişeu al poliţistului când cineva încearcă să-i reproşeze că nu şi-a făcut treaba cum trebuie. Dar care sunt procedurile în astfel de cazuri? Poliţiştii se ghidează, când au de-a face cu dispariţia unei persoane, după o metodologie prevazută într-un ordin intern din 2000 al IGP, cu numarul S (de la secret) 1060. Acest ordin este atacat tocmai de comisarul Adrian Dumitrescu, noul şef al Serviciului Urmăriri din IGP: „Este depăşit!”. La întrebarea „De ce este depăşit?”, comisarul preferă un răspuns din zona filozofiei: „Vedeţi dumneavoastră, în atâţia ani au evoluat toate în jurul nostru, inclusiv infracţionalitatea. Infractorii găsesc noi moduri de operare şi în acelaşi timp de a scăpa… pleacă peste graniţă…”.

Dumitrescu susţine că orice copil dispărut este dat în urmărire generală imediat de la primirea sesizării. Îl contrazic însă tocmai informaţiile pe care noi le-am primit de la Inspectoratele de Poliţie Judeţene, în care am găsit copii dispăruţi daţi în urmărire generală abia dupa zeci de zile de la primirea sesizării.

Reprezentantul în România al Centrului Internaţional pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi de la Washington ne-a pus la dispoziţie descrierea pe scurt a procedurii în cazurile dispariţiilor de minori, pe care a primit-o de la IGP. În această descriere nu este precizat nicăieri că, în cazul dispariţiei unui minor, se declanşează imediat urmărirea generală, ci dimpotrivă, se dă de înţeles că se poate aştepta până la 20 de zile: „Dacă se constată că e o plecare voluntară, ancheta se bazează pe informaţii obţinute de la prieteni şi familie, iar dacă e o răpire, căutarea e bazată mai mult pe cercetarea la faţa locului (amprente, fire de păr, etc.) şi pe căutarea în spitale”. Aceste verificari pe plan local pot dura maximum 20 de zile. Dacă, după 20 de zile minorul nu a fost găsit, se solicită urmărirea generală. Un raport al „Salvaţi Copiii” privind traficul de persoane arată că pregatirea unei plecări peste graniţă a unui minor care urmează să fie exploatat sexual sau prin muncă în străinatate durează mai puţin de trei zile… Deci, în cele 20 de zile în care poliţiştii caută „pe la rude sau în spitale”, copilul – o probabilă victimă a traficanţilor de carne vie – are timp să treacă graniţa şi de sapte ori până să fie dat în consemn la frontieră.

 

CHIOARA URMÃRIRE GENERALÃ. Poliţia sustine că nu poate face publică poza unui minor dat în urmărire generală dacă părinţii nu sunt de acord. Jurnalul Naţional a încercat să obţină de la Inspectoratele Judeţene de Poliţie toate pozele cu acei copii dispăruţi şi încă negăsiţi, în speranţa că, publicându-le pe site-ul copiidisparuti.jurnalul.ro, chipurile lor vor fi văzute de zeci de mii de oameni, iar şansele de a fi recunoscuţi pe stradă vor creşte. Mulţi dintre purtătorii de cuvânt de la inspectoratele judeţene ne-au spus acelaşi lucru: „Nu putem să vă dăm poze, că ne-o interzice CNA (Consiliul Naţional al Audiovizualului – n.r.)… Trebuie să obţinem acordul părinţilor”. Alţii ne-au trimis doar semnalmentele lor, fără fotografie. Aceşti copii sunt daţi în urmărire generală doar după unele semnalmente, şi acelea incomplete. Motivul: familia nu deţine o fotografie a minorului. În astfel de cazuri, nici un om în uniformă nu s-a sinchisit să le facă minorilor portretul-robot, deşi în ţară sunt patru locuri unde se poate întocmi pe calculator un portret-robot. „Recomandabil e ca un astfel de portret să se facă la fiecare caz de dispariţie. De cele mai multe ori s-a apelat la portretişti, dar nu angajaţi ai politiei, ci designeri sau pictori”, susţine comisarul Adrian Dumitrescu. În cazul fetiţei dispărute la Plopeni, Andreea Dodan, familia nu avea o poză cu fiica lor. Poliţiştii au căutat-o în primele două zile rezumându-se la a întreba oamenii dacă nu au văzut o fetiţă blondă care vorbeşte peltic.

 

MANDATUL – BEŢE-N ROATE. Conform declaraţiilor şefului Serviciului Urmăriri al IGP, o altă problemă cu care se confruntă mai nou poliţia în cazurile dispariţiilor minorilor este schimbarea Codului de Procedură Penală în 2003. „Până acum doi ani se putea intra în locuinţa unei persoane, pentru a se efectua o percheziţie. Azi, ca să cauţi de pildă în casele vecinilor unei familii căreia i-a dispărut copilul, trebuie un mandat emis de un procuror. Ne învârtim asfel într-un cerc vicios. Pentru a avea acest mandat, trebuie începută urmărirea penală într-un dosar. Dar ce dosar să-i faci unui vecin, ce probe ai?”, se întreabă comisarul.

 

METODE CE POT UCIDE. În luna aprilie a acestui an, o fetiţă de 10 ani, Adelina Daniela Coman, nu s-a mai întors de la şcoala unde învăţa, într-un cartier mărginaş al Capitalei. Părinţii au reclamat dispariţia copilului la Secţia 6 de Poliţie, unde li s-a spus: „Nu putem interveni în primele 48 de ore întrucât aşa sunt procedurile!”. Până la urmă, oamenii legii au trecut peste regulamentul invocat şi au intervenit mai repede, iar fata a fost găsită în gară, după doua zile de dormit pe străzi. Şeful Biroului Urmăriri al IGP recunoaşte că între poliţişti există o înţelegere nescrisă: e bine să-i laşi pe părinţi să-şi caute singuri copilul în prima zi, pentru că, din experienţele anterioare, cei mici sunt, de cele mai multe ori, găsiţi la rude. Contrar acestor „experienţe anterioare” ale poliţiştilor, studiile făcute de poliţiştii americani arată că, dupa o oră de la sesizarea dispariţiei, şansele unui copil de a mai fi găsit în viaţă scad cu 50%, iar după 24 de ore, doar o minune îi mai poate salva.

 

PLANURI. „Vrem să schimbăm instrucţiunile. Avem o metodologie de căutare a copiilor dispăruţi din anul 2000, care este depăşită. Acum avem un proiect la care am lucrat orientându-ne după cazul lui Vlăduţ Tudor şi al lui Redivan Mustafa”,

 

REGLEMENTÃRI UCIGAŞE. „Există o înţelegere la nivelul poliţiei, prin care e bine să nu intervii în primele 24 de ore de la data dispariţiei unui copil şi să-i laşi pe părinţi să caute singuri pe la rude, unde cred ei că este”,

comisar Adrian Dumitrescu,

Şeful Serviciului Urmăriri al IGP

 

DOTÃRI. „Nu există aparate cu vedere nocturnă în dotarea poliţiei. Există aparate care pot detecta radiaţiile de căldură, dar nu le avem. Există amplificatoare de lumină, aşa cum au camerele de luat vederi profesioniste. Poliţia nu le are”,

Gherghe Chiţu,

fostul Şef al Serviciului Urmăriri al IGP

 

DOTAREA CARE POATE COSTA VIEŢILE UNOR COPII

 

Cei din conducerea IGP cu care am discutat recunosc că marele necaz al oamenilor legii este dotarea. Câini de urmă mai sunt în România. Dar sunt îmbătrâniţi, iar statul nu a gasit de cuviinţă să aloce bani pentru antrenarea altora. Mănâncă mult, iar „întreţinerea acestor câini costă foarte mult”, dă explicaţii comisarul Adrian Dumitrescu, şeful Serviciului Urmăriri al IGP. Poliţia Română nu are nici abilitatea de a căuta pe timp de noapte un copil. Unul dispărut într-o pădure, de pildă. Asta pentru că nu există aparate cu vedere nocturnă în dotarea oamenilor legii. „Fiecare soldat american are caschetă dotată cu un sistem de supervizare în infraroşu! În 1992, când a trebuit să facem filaj pentru a-i aresta pe Duduieni, am fost nevoit să împrumut o lunetă pentru vizare pe timp de noapte de la o unitate militară… Există aparate care pot detecta radiaţiile de căldură, dar nu le avem. Tot armata americana le are…

Există amplificatoare de lumină, aşa cum au camerele de luat vederi profesioniste. Poliţia nu le are. Şi nici nu sperăm să fim dotaţi cu aşa ceva prea curând, pentru că un astfel de sistem de supervizare în infraroşu, de exemplu, costă peste 400.000 de dolari!”, ne mărturisea anul trecut, imediat după ce a fost găsit Vlad Tudor, şeful de atunci al Serviciului Urmăriri, Gheorghe Chiţu, acum pensionat. La începutul acestui an, Serviciului Urmăriri al IGP i s-a cerut întocmirea unui necesar, promiţându-i-se marea cu sarea, nişte fonduri PHARE alocate special pentru dotarea acestui departament. Iar poliţiştii au întocmit o listă în care cereau 50 de aparate de vedere pe timp de noapte, câte unul pentru fiecare judeţ şi opt pentru IGP. S-au mai pierdut de atunci doi copii în sălbăticie, dar ochelarii respectivi tot nu au ajuns în dotarea Poliţiei. Singurul aparat cu care s-ar putea căuta noaptea este un elicopter cu termoviziune aflat în patrimoniul Ministerului de Interne. „E al ministerului!”, a fost răspunsul poliţiştilor când i-am intrebat de ce nu s-a căutat niciodată până acum cu acest elicopter în prima noapte a dispariţiei vreunui copil. „Normal ar fi ca acest elicopter să fie în curtea noastră, să-l putem folosi imediat pentru căutarea copiilor dispăruţi”, este de părere Adrian Dumitrescu, actualul şef al Serviciului Urmăriri al IGP.

 

SERVICIUL URMÃRIRI

 

În Canada există un organism al Poliţiei, Serviciile Naţionale pentru Copii Dispăruţi (SNED), care se ocupă doar de dispariţiile minorilor. În România, funcţiile acestui organism sunt preluate de Serviciul Urmăriri din cadrul Inspectoratelor Judeţene de Poliţie şi de Serviciul Urmăriri de la IGP, numai că departamentele româneşti nu se ocupă doar de copii dispăruţi, ci şi de persoanele care se sustrag urmăririi penale şi de dezertori, în condiţiile în care, la unele inspectorate judeţene, sunt doar doi poliţişti la Serviciul Urmăriri, care trebuie să le facă pe toate. SNED din Canada are o serie de sarcini în momentul în care dispare un copil: consultă banca de date cu minorii dispăruţi, imediat ce au primit semnalmentele, informează Centrul Naţional de Coordonare Contra Exploatării Copiilor că există riscul ca un copil să fie exploatat, asigură legatura cu Interpol. În America există din 1984 Centrul Naţional pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi (NCMEC). NCMEC premiază anual echipele de agenţi care au lucrat la cazuri de dispariţii şi încurajează voluntarii să participe la acţiunile de căutare. La noi nici orele suplimentare ale poliţiştilor nu sunt plătite. Din procedurile Poliţiei canadiene nu lipseşte asigurarea unui sistem de sprijin material şi moral familiei victimei. Pentru Româania, ideea ca Poliţia să aducă un psiholog pentru a susţine părinţii cât timp copilul lor este dispărut e doar un basm frumos. La capitolul „sprijin moral”, am văzut în timpul relatărilor despre cazul „Vlăduţ Tudor” şi poliţişti care au stat alături de părinţi şi au încercat să joace şi rolul de psiholog şi de „mama răniţilor”, dar şi oameni în uniformă care le „semnau” părinţilor trimiteri la spitalul de nebuni: „Degeaba îl mai căutaţi, doamnă, copilul dumneavoastră trebuie să fie decedat pe undeva!”. Tot în Canada, una din marile obligaţii ale oamenilor în uniformă e comunicarea cu mass-media. Comunicarea poliţiştilor români cu presa se concretizează uneori în comunicate lungi prin care li se cere ziariştilor să nu-şi mai bage nasul în anchetă. Asa s-a întâmplat cel puţin în cazul fetiţei dispărute la Plopeni, când anchetatorii s-au plâns că nu-şi mai pot face treaba din cauza presei, dând exemplul unor martori care, aflând de la televizor că sunt luaţi în vizor, şi-au schimbat comportamentul. În momentul în care dispare un copil, Poliţia canadiană are obligaţia de a alerta imediat organizaţiile de voluntari. Şi la noi există voluntari care au sărit de fiecare dată, de la moartea lui Vlăduţ încoace, să dea o mână de ajutor familiei. Cum au colaborat cu Poliţia? Doar un exemplu: la Plopeni, membri ai Asociaţiei Chinologice (AChR) au venit cu câini de urmă premiaţi în lume care ar fi putut face treaba câinilor clasaţi ai poliţiei. Însă unul din şefii Poliţiei Române le-a dat de înţeles voluntarilor de la AChR că ar fi bine să îşi strângă lucrurile şi să plece acasă.

 

GAFE ALE POLIŢIŞTILOR

 

Dupa ce a fost găsit Vlad Tudor, băiatul dispărut toamna trecută într-o pădure din judeţul Tulcea, o echipă de poliţişti cu Costin Tudor, tatăl băiatului, şi cu un prieten voluntar s-au întors în locul respectiv. Atunci a fost găsit un pachet de ţigări desfăcut, dar neînceput. Nici unul din poliţişti nu s-a gândit că acel pachet ar constitui o probă deş se afla la o apropiere de zece metri de râpa în care a fost găsit Vlad. Poliţiştii au ignorat proba, ridicând din umeri. La sugestia prietenului voluntar, pachetul a fost ridicat de către un poliţist şi băgat în buzunar. Locul nu a fost marcat, nu s-au efectuat măsurători, deşi, dacă s-ar fi făcut, ajungea şi Poliţia mai repede la concluzia că cineva a mai fost pe acolo şi copilul nu era. Se putea face foarte uşor – întrebându-l pe cel care şi-a pierdut pachetul. Pachetul de ţigări era al unuia dintre voluntari; îl pierduse cu trei zile înainte, când au cautat pe acolo. Au trecut zece luni pâna ca poliţiştii să se convingă, într-un final, de ceva ce a sărit în ochi din prima zi.

O alta ipoteză a poliţiştilor care i-a convins pe părinţi la momentul respectiv a fost legată de cei trei câini de la Asociaţia Chinologică din Constanţa, care au luat, pe rând, aceeaşi urmă şi s-au oprit, toţi, în acelaşi loc. Ipoteza avansată de Poliţie a fost că aceştia au găsit acolo o urmă de vulpe, de aceea s-au oprit în acelaşi loc. Dacă pornirea căutărilor s-ar fi mutat în locul acela, poate că altul ar fi fost finalul. Poate! Dar poliţiştii s-au rezumat la a încerca, în disperare, să-i convingă pe părinţi şi pe voluntari că, în ciuda urmelor luate de câini, copilul nu mai era „cu siguranţă” în pădure. Fapt pe care tot ei l-au infirmat la 25 octombrie, când au susţinut contrariul: că Vlad „s-a aflat tot timpul în padure”, că „s-a rătăcit”.

 

Alex Nedea

Jurnalul Naţional (5 septembrie 2005)