Ce-am găsit al meu să fie

 

Dacă găseşti un portmoneu pe stradă, legea te obligă să te duci să-l predai la cel mai apropiat post de poliţie. Dacă îţi iese în cale un copil singur, legea nu te obligă la nimic, poţi să-l iei şi să-l duci acasă fără nici o problemă. Mulţi dintre copiii dispăruţi au fost „adăpostiţi” şi puşi la muncă de cei care i-au găsit.

 

Când e vorba de un suflet, morala, nu legea, ar trebui să-ţi dicteze conduita. Atunci când găseşti pe stradă un câine cu zgardă, ţi se face milă de el şi lipeşti afişe ca să-i afli proprietarul. Atunci când găseşti un copil, îl iei acasă şi-i dai un pat şi-o masă caldă. Tot de milă. După care, îl pui la muncă, să-şi câştige cinstit pâinea. Aşa procedează mulţi în România. Copiii dispăruţi, după care plâng părinţii, devin bucuria celor ce-i slugăresc.

 

„PLECĂTOR”. Sorin Salvan e dintr-un sat din judeţul Bistriţa-Năsăud. Mai are trei fraţi, unul mai mare şi doi mai mici, şi locuieşte cu mama lui. Femeia munceşte cu ziua, la câmp, ca să aibă ce le pune celor mici pe masă. Sorin a mers la şcoală doar doi ani. După care a prins dor de ducă. Nu-i plăcea şcoala. Pleca de la cursuri şi stătea cu orele prin internet-café-uri. Uneori uita să mai vină acasă. Iar mama, disperată, cerea de fiecare dată ajutorul poliţiei. Şeful de post din comună spune că l-a găsit de multe ori prin satele învecinate, ba chiar şi prin Bistriţa, şi l-a dus acasă. Până în mai 2003.

 

PLECAREA. În dimineaţa zilei de 3 mai 2003, Sorin a plecat de acasă până la magazinul din sat. Îl trimisese mama să cumpere pâine. Nu s-a mai întors. După câteva ore, femeia s-a dus să-l caute, dar la magazin nu-l văzuse nimeni. Nu s-a îngrijorat, deşi puştiul nu avea decât 9 ani atunci. „Mai plecase, dar ştiam că se întoarce el când i se face foame”, povesteşte acum femeia. Dar Sorin nu a mai ajuns acasă decât 3 ani mai târziu – în noiembrie 2006. „După câteva zile a început să mi se facă frică. Nu mai lipsise niciodată aşa de mult. Mă gândeam că, dacă ar fi vrut să îşi ia lumea în cap, ar fi spus cuiva – mă, io nu mă mai întorc acasă. Sau mi-ar fi dat un telefon – mamă, nu mai aştepta, că nu mai vin. Dar nu aveam nici un semn… Şi m-am dus iar la Poliţie”, spune mama. La IPJ Bistriţa-Năsăud există un dosar gros, plin cu declaraţii şi procese-verbale, pe care stă scris cu litere de-o şchioapă numele lui Sorin Salvan. „A fost căutat peste tot. Fusese dat în urmărire. Trecuse foarte mult timp de la dispariţie, în fiecare an reluam ancheta, încercam să găsim informaţii noi. Dar nimic”, povesteşte Raluca Petrean, purtătorul de cuvânt al IPJ Bistriţa-Năsăud.

 

DIN ÎNTĂMPLARE. La 12 noiembrie 2006, un copil era lovit de o maşină pe o stradă din Piteşti. Băiatul a fost dus la spital de o ambulanţă, iar când şi-a revenit din şoc le-a spus poliţiştilor care anchetau accidentul rutier că se numeşte Salvan Alin Sorin şi este din judeţul Bistriţa-Năsăud. „Am fugit de-acasă, aşa le-am zis”, îşi aminteşte Sorin, zâmbind ştrengăreşte. Poliţiştii din Piteşti au verificat identitatea puştiului şi au constatat că era dat în urmărire. Şi-au sesizat colegii de la Bistriţa, iar aceştia i-au anunţat mama. „Am fost atât de fericită! I-am mulţumit din suflet lui Dumnezeu că mi l-au găsit în viaţă. Mi-era tare frică să nu fi păţit ceva. N-aveam nici un ban în casă în ziua aia. M-am împrumutat la vecini şi am plecat la Piteşti. Când m-a văzut, a început să plângă…”, rememorează femeia cu lacrimi în ochi.

 

LA NIŞTE „OAMENI”. Se mişcă de pe un picior pe altul în pantofii scâlciaţi şi vorbeşte cu capul în pământ, ţinându-şi mâinile în buzunare. Din când în când, ridică privirea şi ne priveşte printre gene, zâmbind din colţul gurii. Are 14 ani acum. Nu-i place să fie luat la întrebări. Ne povesteşte cum a plecat de acasă, în urmă cu trei ani, de parcă ar fi fost aventura vieţii lui. Nu i-a fost frică. „Păi, dacă mama vroia să mă trimită iar la şcoală? I-am zis că nu mă mai duc! Şi când mi-a dat banii de pâine, în dimineaţa aia, m-am dus direct la gară. M-am urcat în tren şi am ajuns la Dej”, povesteşte Sorin. Nu i-a plăcut acolo. A luat alt tren şi s-a dat jos la Reşiţa. De acolo a plecat spre Bucureşti şi apoi spre Piteşti. Nu vrea în ruptul capului să spună cum a fost drumul, ce i s-a întâmplat. Povesteşte doar că, ajuns în gara din Piteşti, a fost luat la întrebări de „nişte oameni. Erau ţigani. Mi-au zis că de unde sunt, ce fac acolo. Le-am spus că n-am părinţi şi că sunt din Cluj. Mi-era frică să nu mă trimită acasă, d-aia i-am minţit”. A ajuns în casa rromilor din comuna Hârtieşti, Argeş. Aici, povesteşte băiatul, a fost pus la muncă şi bătut. A îndurat câteva luni şi a fugit. Aşa a ajuns să cerşească pe platforma uzinei din Colibaşi.

 

DE MILĂ. Acolo l-a găsit Relu Arsenescu, din satul Vultureşti. Bărbatul îi dădea în fiecare zi câţiva bănuţi de pomană. La sfârşitul lui februarie 2004, Sorin nu a mai apărut la poarta fabricii. Bărbatul a întrebat de el în stânga şi-n dreapta şi l-a găsit ghemuit sub o tarabă metalică, acoperit cu cartoane şi aproape îngheţat. „Mi-a fost milă de el. Era mai mult mort decât viu. Şi devenisem, oarecum, prieteni. Când ieşeam de la fabrică îi dădeam mereu câte ceva. Mă ştia şi mă aştepta. Când l-am găsit, avea degerături la mâini şi la picioare. L-am luat în braţe şi l-am dus la o brutărie din apropiere. Aveam nişte prieteni acolo şi i-am rugat să-l ţină lângă cuptor, să se încălzească. Apoi m-am dus acasă şi i-am povestit soţiei despre el. Am decis să-l aducem la noi, să-l îngrijim. Mai avem doi copii şi l-am luat şi pe el”, povesteşte Relu Arsenescu. Bărbatul spune că a încercat să afle dacă Sorin are părinţi, dacă cineva îl caută: „Prima dată ne-a spus că e din Mioveni. Am mers cu el prin tot oraşul. Nimeni nu-l cunoştea. Apoi, am realizat că nu vrea să ne spună cine şi de unde e. După accentul lui, ne-am dat seama că trebuie să fie de undeva din Ardeal. Am făcut tot ce am putut să aflăm ceva despre părinţii lui. Am dat un anunţ la un ziar din Piteşti, cu fotografie. Am mers la Protecţia copilului, ştiţi ce mi-au spus? Că ei nu ştiu cine e şi că fac ce vreau – ori îl aduc la ei, ori îl ţin eu. La poliţie mi-au spus că nu au auzit de el… Că nu apare nicăieri”.

În august 2005, când Jurnalul Naţional strângea informaţii pentru site-ul copiidisparuti.jurnalul.ro, Sorin Salvan nu figura în baza de date a IGPR. A apărut abia în 2006. Dar atunci nimeni nu-i mai căuta familia. Pentru cei la care locuia era doar „copilul găsit”.

 

FINAL FERICIT. Sorin povesteşte că a dus-o bine la familia Arsenescu, în Vultureşti. „Mâncam cu ei la masă, dormeam cu băiatu’ lu’ domnu’ Relu. Mă duceam cu el cu căruţa la pădure, după lemne, că aveau un gater. Nu-mi dădeau bani, da’ îmi luau haine”, spune băiatul. A plecat din gospodăria argeşenilor într-o zi de noiembrie, pentru că soţia lui Relu Arsenescu se răstise la el. L-a luat o maşină „la ocazie”, până la Piteşti. „M-am plimbat prin oraş un pic şi, când am vrut să traversez o stradă, m-a lovit maşina. M-am trezit la spital”, îşi aminteşte Sorin. Mama băiatului i-a cunoscut pe cei la care a locuit fiul ei. „Sunt oameni de treabă, au avut grijă de el. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a ajuns la ei şi nu a rămas pe mâna ţiganilor la care ajunsese prima dată. Acum, ne mai sună, ne mai întreabă de el…”, spune femeia. „Mă mai duc eu pe la ei…”, promite Sorin. „Numai să ştiu de tine, mamă…”, replică mama.

 

LEGEA CIVILIZAŢIEI. În România nu există nici un act normativ care să te oblige ca atunci când găseşti un copil pe stradă să suni la poliţie. Toţi poliţiştii cu care am stat de vorbă s-au arătat miraţi de o asemenea posibilitate. „În nici o ţară din lumea asta n-o să găsiţi aşa ceva. Asta ţine de morală, de conştiinţa fiecăruia, de educaţie, spuneţi-i cum vreţi. E o lege nescrisă a civilizaţiei”, e de părere agentul-şef Ovidiu Vlaşin, şeful compartimentului Urmăriri din cadrul IPJ Bistriţa-Năsăud. Dacă găseşti un portmoneu pe stradă, nu doar bunul-simţ, ci şi legea, te obligă să mergi cu el la cea mai apropiată unitate de poliţie. Articolul 216 din Codul Penal pedepseşte „fapta de a nu preda în termen de zece zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut, sau de a dispune de acel bun ca de al său” cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Copilul? E un suflet pentru care nu răspunde nimeni. Nici cel care-l pierde, nici găsitorul, nici cel care-l caută. Nu în România…

 

HAI-HUI PRIN BUCUREŞTI

 

Vinetu Ioan Dominte avea 11 ani în 2003, când a dispărut de acasă, din judeţul Dolj. Nu era prima dată. „A dispărut în mai multe rânduri, fiind găsit la Bucureşti”, precizează subcomisar Maria Vasile, din cadrul IPJ Dolj. S-a întors singur acasă, la 23 ianuarie 2007. A povestit că a stat în Capitală şi a cerşit la metrou. Timp de doi ani a fost doar unul dintre copiii murdari pe lângă care trecem în fiecare zi fără să ne întrebăm ai cui sunt sau dacă cineva îi caută. Apoi s-a întors în Dolj. Dar nu s-a dus direct acasă, ci a lucrat pe la diferite stâne. Ciobanii i-au dat adăpost, mâncare şi l-au pus la treabă. Poate că, dacă era o oaie rătăcită, se întrebau şi de unde a fugit…

 

SLUGĂ LA STRUŢI

 

Auraş Cristian Toboşaru este din judeţul Buzău. „Pleacă des de acasă. E mare iubitor de drumuri…”, îl caracterizează purtătorul de cuvânt al IPJ Buzău. În iunie 2003, băiatul a plecat din nou. Avea 11 ani. Poliţiştii l-au căutat prin gări, prin pieţe şi în trenuri, unde îl mai găsiseră cerşind. De data asta, n-au mai dat de urma lui. De Crăciun, în 2006, Auraş s-a întors singur acasă. Trecuseră trei ani de la dispariţia lui şi spunea că i se făcuse dor de părinţi. Le-a povestit poliţiştilor că în tot acest timp a locuit la o familie din Galaţi. „Acei oameni aveau o fermă de struţi. Băiatul i-a ajutat pe acolo. Îi plac foarte mult animalele…”, mai spune purtătorul de cuvânt. Când l-a cuprins dorul de casă, Auraş le-a cerut celor la care locuia să-l ducă la părinţi. Până atunci însă nimeni nu-l întrebase cine e şi de unde vine.

 

GĂSIT DUPĂ ZECE ANI

 

Creţu Ioan a fugit la 6 februarie 1995 din Căminul Şcoală nr. 14 Roman (pentru copii cu deficienţe intelectuale). Avea 13 ani. „Persoana în cauză vorbeşte greu, dar poate da relaţii despre identitatea sa”, se preciza în descrierea cu care IJP Neamţ îl punea în urmărire generală. Am aflat de cazul său în august 2005. O lună mai târziu, Jurnalul Naţional lansa campania de presă pentru copiii dispăruţi. Cazul lui Ioan a fost mediatizat de noi la 28 noiembrie 2005. În aceeaşi zi, dispărutul a fost identificat de poliţie. „Identificarea lui Ioan Creţu a fost făcută de ciobanul la care lucra, după ce i-a văzut fotografia într-un ziar central. Proprietarul stânii din zona Tunari – Pipera s-a prezentat la Postul de Poliţie Voluntari – Ilfov, pentru a anunţa faptul că găzduieşte o persoană despre care a aflat că este dată în urmărire pentru dispariţie. În urma verificărilor a reieşit că într-adevăr este vorba despre Ioan Creţu, care a fugit la 6 februarie 1995 de la instituţia pentru copii cu deficienţe intelectuale. Pe atunci, băiatul avea 14 ani. În perioada cât nu s-a ştiut de el, acesta nu a săvârşit fapte antisociale”, a declarat inspectorul principal Dragoş Balau, comandantul Poliţiei Municipiului Roman. Băiatul, devenit între timp major, a ales să rămână în continuare la familia celui care l-a găsit.

 

FĂRĂ ÎNTREBĂRI

 

Povestea lui Dănuţ Chifor din judeţul Iaşi începe într-o după-amiază de aprilie, în 2005. Băiatul avea atunci 12 ani şi a plecat de acasă pentru că tatăl său s-a dus la şcoală să se intereseze de situaţia lui. Nu avea note proaste, dar adunase câteva absenţe. I-a fost frică de muştruluiala pe care o aştepta de la părinţi şi, după terminarea orelor, le-a spus colegilor că nu se va mai întoarce acasă. Colegul care l-a condus până în staţia de tramvai a fost ultimul care l-a văzut. Apoi, vreme de un an, nimeni n-a mai ştiut nimic de el. Nici măcar dacă mai trăieşte…

Părinţii l-au căutat peste tot, Poliţia l-a dat în urmărire generală, dar nici o informaţie nu i-a putut ajuta să dea de urma lui. În luna noiembrie 2005, familia lui Dănuţ a trimis la Jurnalul Naţional o scrisoare în care îşi strigau disperarea. „Mergem des la poliţia din Iaşi, ne scriau ei, dar mereu ne spun că nu dau de el şi că nu îl găsesc. Suntem disperaţi şi nu mai ştim unde să mergem şi să-l mai căutăm. Noi nu ne-am pierdut speranţele, aşteptăm ca într-o bună zi să ne revedem băieţelul sănătos acasă.” Cazul acestui copil a fost publicat de mai multe ori în paginile ziarului nostru. În zadar…

În aprilie 2006, Dănuţ a fost găsit, din întâmplare, de un poliţist de la Secţia 1 din Iaşi. Judiciaristul investiga un caz de furt în care suspecţii erau minori. În zonă a dat peste Dănuţ, care se plimba, şi l-a dus la secţie. Băiatul şi-a declarat date de identitate false, dar a fost prins cu minciuna după verificările în baza de date a Poliţiei. Până la urmă le-a mărturisit poliţiştilor, după cum el însuşi povesteşte: „Ştiţi ceva, eu sunt Chifor!”. Timp de un an, spune Dănuţ, a stat în Miroslava, o comună din apropierea Iaşiului. L-a „adăpostit” o familie pe care a păcălit-o că e orfan şi că nu are unde să stea. A locuit acolo şi şi-a ajutat la treabă gazdele, fără ca cineva să îi verifice povestea.

 

ÎNTÂMPLĂTOR

 

Cătălin are 12 ani şi a dispărut în martie 2007 de acasă – comuna Davideşti, judeţul Argeş. A fost dat în urmărire naţională. Poliţiştii argeşeni spun că băiatul a avut un conflict cu unul dintre părinţi şi şi-a luat lumea în cap. A ajuns, pe bicicletă, până în comuna Fundata din judeţul Braşov. Aici, în gospodăria unui localnic, a fost găsit o lună mai târziu de poliţişti, în timpul unei acţiuni de rutină. Omul îl adăpostise pentru că îl văzuse singur pe drum. Dar nu a anunţat pe nimeni că un copil necunoscut a ajuns la poarta sa.

 

Andreea Sminchişe

Jurnalul Naţional (29 aprilie 2007)

 

Copii găsiţi, pentru care a dispărut „acasă”

Ioan, Andrei, Răducu. Trei băieţi care nu se cunosc între ei, dar care au, până acum, destine aproape identice. Au dispărut şi au fost daţi în urmărire generală. Au avut norocul să fie descoperiţi. Dar n-au mai putut să-şi reia viaţa de unde-o lăsaseră… Sunt copii găsiţi, pentru care-a dispărut „acasă”.

 

 

Avea numai 3 ani şi a stat 40 de ore singur în frig şi întuneric. Fără mâncare şi fără apă, aşteptând să fie găsit. Astăzi, la 10 luni distanţă de atunci, Răducu aşteaptă o familie.

 

DISPARIŢIA. Pe 30 aprilie 2005, la prânz, IPJ Buzău trimitea următorul comunicat de presă: „În ziua de 29.04.2006, ora 19:45, Nicolae Nicoleta de 41 ani din com. Chiliile a sesizat poliţiştii din comună cu privire la faptul că fiul său, Nicolae Radu, în vârstă de 3 ani, a dispărut în aceeaşi zi de pe un deal din apropierea locuinţei. Imediat au fost alarmaţi poliţişti de la mai multe compartimente care s-au deplasat în zonă şi au început să-l caute pe băiat, la aceste activităţi fiind folosiţi şi doi câini de urmă. Cercetarea la faţa locului a fost efectuată de o echipă complexă condusă de şeful I.P.J. Buzău. În urma verificărilor efectuate, poliţiştii au stabilit că în ziua de 29.04.2006, în jurul orei 16:00, în timp ce se afla pe un deal din apropierea locuinţei (la aproximativ 200 m de casă) împreună cu trei fraţi ai săi care păzeau mai multe animale, Nicolae Radu a dispărut. Unul dintre fraţi a anunţat-o pe mama lor despre acest fapt şi l-au căutat împreună pe micuţ. Văzând că eforturile lor sunt zadarnice, au cerut sprijinul poliţiştilor. Oamenilor legii li s-au alăturat şi mai mulţi cetăţeni din localitate, care au ajutat la scotocirile ce s-au efectuat în zona locuinţei şi a locului de unde a dispărut minorul, activităţile fiind îngreunate de lăsarea întunericului şi de terenul accidentat. Cu toate acestea, căutările au continuat şi pe timpul nopţii şi se desfăşoară şi la această oră, fiind suplimentate forţele care acţionează în zonă. Totodată, datele de stare civilă şi semnalmentele băiatului dispărut au fost transmise tuturor agenţilor de poliţie din Dispozitivul de Siguranţă Publică. (…)”

 

GÃSIREA. Răducu a fost găsit, în dimineaţa zilei de 1 mai, de Marius Marica şi Dan Pucheanu, salvatori BGS. Copilul se afla pe marginea unei râpe, la aproximativ 3 km de locul dispariţiei, într-o zonă împădurită şi foarte greu accesibilă. Salvatorii BGS au ajuns la el, cu ajutorul ATV-urilor, în mai puţin de două ore de la sosirea lor în satul Chiliile.

„Drumul era anevoios… Am mers aproximativ doi kilometri cu ATV-urile, prin nămol şi hârtoape. La un moment dat, cărarea s-a îngustat atât de tare, încât nu mai putea întoarce nici vehiculul. Am pornit pe jos, prin pădure. Nu am luat-o pe poteca ce se întrezărea. Am hotărât să o luăm printre pomi, să străbatem desişul”, povesteşte Marius, salvator BGS. „Nu ne venea să credem cât de deasă era pădurea. Aveam senzaţia că suntem la munte. Ne uitam în stânga şi în dreapta. Dintr-o dată am văzut copilul. M-am şters la ochi. Nu îmi venea să cred!”, îşi aminteşte Dan, celălalt salvator.

„Câteva secunde ne-am uitat unul la altul, întrebându-ne din priviri dacă este real ceea ce vedem. Marius a luat-o înaintea mea”, adaugă Dan. Ajuns la copil, Marius l-a luat în braţe. L-a mângâiat şi a început să vorbească cu el. „Avea căciula pe ochi. Mă uitam cu groază în jos. Dacă ar fi căzut în valea care se deschidea, adâncă, plină de mărăcini şI de copaci, poate că acum nu am mai fi trăit emoţia de a-l fi găsit sănătos …”, completează Marius. „Era zgâriat pe faţă, cu sânge la nas, puţin speriat. I l-am dat colegului meu, Dan, care a coborât cu el.”

„Nicolae Radu este în viaţă şi a fost transportat de urgenţă la Spitalul Judeţean Buzău pentru a i se acorda asistenţă medicală de specialitate”, anunţa comunicatul de presă al IPJ Buzău din 1 mai 2006. „La internare, a fost diagnosticat cu „sindrom de deshidratare acută aproximativ 4-5%, prin lipsă de aport. Infecţie acută a căilor respiratorii superioare”.

 

MARTOR. Printr-o întâmplare, Răducu a ajuns în braţele mele în maşina ce-l ducea spre spital. Avea ochii mari şi speriaţi, o fărâmă de om acoperită de hainele murdare şi prea mari, rămase de la fraţii săi. Piciorul drept era desculţ căci, nu se ştie când, în cele două zile cât a stat singur pe dealuri, copilul pierduse una dintre espadrile. Când l-au găsit, ţinea pantoful în mână, să nu-l piardă…

Tot drumul i-am ţinut talpa în palma mea. Era îngheţată, avea pielea aspră şi întărită.

Când i-am dat jos haina de pe el, ne-am speriat. Pielea băieţelului de 3 ani era plină de zgârieturi şi de ciupituri de purici. Copilul nu scotea nici un sunet. Privea în gol, cu ochii lui mari şi speriaţi, singurii care mai păreau vii.

Ni se părea că maşina în care ne aflam merge pe loc, că n-o să mai ajungem niciodată la spitalul şi la medicii de care avea atâta nevoie Răducu. Hummer-ul avea o roată pe jantă şi aşa a mers kilometri întregi, şleampăt în urma antemergătoarelor cu sirenă ale Poliţiei. În faţa mea, Bogdan Oprea, coordonatorul salvatorilor de la BGS, ţinea cu o mână volanul şi cu cealaltă telefonul mobil. „Câtă apă putem să-i dăm?”, „Are voie să mănânce dintr-un baton energizant?”, „Putem să-i dăm Cola?”. Aşteptam fiecare răspuns cu sufletul la gură, pentru că atunci, de întrebările astea simple atârna viaţa unui copil…

Când am intrat în Buzău, Răducu a zărit pe geam un cal. A întins mâna şi a zis doar atât: „ute!”. Eram oameni mari, dar ne-au dat lacrimile. Ştiam că va trăi, iar el a vrut să ne spună asta. „Ute!”. Ultima oară, atunci, l-am văzut în camera de gardă a Spitalului judeţean. Avea pe cap o plasă verde, stătea pe patul înconjurat de camere de filmat, cu o perfuzie în mâna dreaptă. Nu pricepea nimic din ce se întâmplă în jurul lui. Peste câteva ore, când am intrat să-mi iau rămas bun de la el, dormea. O asistentă din spital îi cumpărase câteva banane şi-un iaurt şi le lăsase la celălalt capăt al patului…

 

REVEDEREA. L-am strâns în braţe şi i-am spus „la revedere” acum câteva zile. Răducu era în pragul uşii, mă ţinea de mână şi mă trăgea înăuntru, repetând în continuu „nu, nu, nu”.

Au trecut 10 luni de când a dispărut şi-a fost găsit. Şi Răducu a crescut mare… La câteva zile după ce a fost găsit, Direcţia pentru Protecţia Copilului Buzău a decis, în urma unei anchete sociale, să-l ia din familie, şi pe el, şi pe ceilalţi trei fraţii ai săi. După ce a fost externat din Spital, copilul din Chilii a ajuns într-un Centru de Plasament, iar din octombrie 2006 a fost dat în grija unui asistent maternal.

Acum, de Răducu are grijă „mama” Anica. Femeia mai are în plasament un băieţel de 2 ani, Ciprian. „Când a venit la noi în casă, Răducu era sălbatic. Soţul meu, care iubeşte tare mult copii, se juca în fiecare seară cu Ciprian, râdeau, se gâdilau. Răducu stătea deoparte şi se uita. Îi era frică să se apropie. Nu ştia să ţină o lingură în mână, acum mănâncă, se spală pe dinţi… Se joacă cu soţul meu. L-am învăţat să facă la oliţă şi acum merge singur la toaletă, nici noaptea nu mai face în pat de câteva săptămâni”.

Răducu e un copil cuminte şi tare bun la suflet. Dacă Ciprian îi ia vreo jucărie din mână, prostează puţin verbal, dar se resemnează imediat şi îşi găseşte altceva de făcut. Îi place să fie alintat, coboară din braţe să se joace însă se asigură, cu coada ochiului, că nu-i ocupă altcineva locul. E singurul lucru pe care şi-l revendică, acel colţişor de inimă în care-a apucat să se cuibărească…

 

FRAŢII. La două etaje de apartamentul în care stă Răducu locuieşte Valentin, fratele său de 6 ani. Aflat în grija altui asistent maternal. Abandonaţi de părinţi, dar vecini de scară, cei doi copii se întâlnesc aproape zilnic şi de fiecare dată se iau în braţe şi se pupă. Valentin se joacă prefăcându-se că vorbeşte la telefon cu mama lui. „Auzi, când îmi văd fraţii? Tu ai ce să mănânci?”, întreabă el pe nimeni. Ceilalţi doi fraţi ai copiilor sunt în centre de plasament şi au fost înscrişi în învăţământul special. Au multe de recuperat, acasă nu învăţaseră nici măcar să se spele pe faţă…

Copiii au plecat din Chilii în mai anul trecut iar de atunci nici unul dintre părinţi nu s-a interesat de soarta lor. În casa în care Răducu a trăit vreme de ani nu s-a schimbat nimic, spune asistentul social din sat. Aceeaşi sărăcie lucie, aceeaşi mizerie. Tatăl copiilor nu poate mai mult (n.r. – are disabilităţi psihice), iar mama nu poate să se lase de băutură. Cecilia Manolescu, directoarea DGASPC Buzău, ne-a declarat că direcţia va propune instanţei judecătoreşti decăderea celor doi din drepturile părinteşti. După ce instanţa se va pronunţa, Răducu şi fratele său vor putea adoptaţi. De orice familie care-i doreşte şi poate să-i crească, cu pricepere şi cu dragoste.

 

MIRACOLUL. În noaptea de 1 mai 2006, pe drumul ce leagă Bucureştii de Chilii îmi spuneam că cel mai frumos miracol la care pot fi părtaşă e ca băieţelul dispărut să fie găsit. Acum îmi doresc mai mult de la Dumnezeu. Aştept ziua în care să-i pot întoarce lui Răducu semnul de viaţă. „Ute”. Uite, Răducu, aceştia sunt părinţii tăi şi de azi înainte poţi trăi ca orice copil normal…

 

Copilul găsit după 8 ani

„Nu-i bun băietu’!”

 

Andrei Mănălău a disparut în 1997 din satul lui Puşcaşi, din judeţul Vaslui. Avea pe atunci doar 7 ani. Îi venise micuţului un gând: să ajungă la mama lui plecată de acasă. Şi s-a dus, fără să ştie exact încotro. Părinţii l-au căutat disperaţi.

Şi tatăl, şi mama nu au dormit nopţi în şir bătând în zadar drumurile tuturor judeţelor din Moldova. Tatăl ajunsese şi la Bucureşti, la TVR, pentru a transmite poza şi semnalmentele la emisiunea „Urmarire Generală”. Degeaba. În 2005, când deja ambii părinţi îl credeau mort, „Jurnalul Naţional” a început campania de presă pentru copiii dispăruţi şi a publicat şi fotografia lui Andrei. Băiatul a fost recunoscut în ziar de o fostă angajată a centrului de plasament Cireşarii 2 din Capitală. Acolo fusese adus micuţul de către poliţişti în urmă cu opt ani. Angajaţii centrului nu au putut obţine de la copil o identitate concretă şi l-au declarat cu identitate necunoscută. Mai apoi, i s-a dat alt nume şi un alt CNP. După opt ani, tatăl a venit la Bucureşti şi, cu lacrimi în ochi, şi-a îmbrăţişat fiul rătăcit. Până aici, este o poveste cu happy-end.

 

REFUZAT. Drama începe o dată cu venirea mamei lui Andrei în ţară. Când i-a fost găsit băiatul, femeia era plecată în Spania, la cules de căpşuni. S-a întors în România şi, de la aeroport, s-a dus direct la centru unde era încă internat copilul. Băiatul s-a comportat rece cu mama, nu-şi mai amintea de ea. Psihologii din centru i-au spus femeii, încă de atunci, că Andrei are un uşor retard mintal. Iar mama a decretat: „Nu-i bun băietu’”… Şi, dacă „nu-i bun băietu’”, nu i-a mai dat cadourile special aduse din Spania, o brăţară de argint cu numele „Andrei” inscripţionat pe ea. Şi, dacă „nu-i bun băietu’”, a decis că nu vrea să îl ia acasă şi ar fi mai bine să-l lase tot în plata statului. Imediat după aceea, s-a dus ţintă în comuna ei, unde şi-a anunţat soţul că vrea să divorţeze. Tatăl a fost singurul care spune că şi l-ar dori pe Andrei înapoi, acasă. Dar, susţin angajaţii centrului, nici până în ziua de azi el nu a făcut o cerere scrisă de restabilire a domiciliului minorului.

 

DE SÃRBÃTORI. Copilul însă a aflat unde este „acasă” şi a mai fost în vizită, în satul Puşcaşi din Vrancea, de câteva ori de atunci. Până la urmă tatăl a plecat şi el în Spania, la muncă, iar pe Andrei nu l-a mai chemat nimeni în casa părintească. De sărbători însă, el a decis să se meargă acolo nepoftit. A plecat din centru, cu bilet de voie, înainte de Crăciun. A ajuns în comună la el, iar acasă a găsit-o doar pe bunica din partea tatălui, o bătrână de 80 de ani. Bătrâna i-a deschis uşa şi l-a primit pe copil, să-şi facă sărbătorile în familie. Pe 2 ianuarie Andrei Mănălău s-a reîntors în Bucureşti.

 

CAUZE. Zilele trecute, la Centrul „Cireşarii 2”, Andrei ne-a spus cum şi-a petrecut sărbătorile de iarnă. Povestea cu zâmbetul pe buze şi fără prea multe cuvinte: „M-am îmbătat”. „Am băut bere şi Alexandrion”. „La bufet”. „Şi de Crăciun m-am îmbătat, şi de revelion, şi între”. „Am ţipat la bătrâni. Da’ nu îmi pare rău”, „Nu mi-am cerut iertare. Nu vreu să-mi cer, nu ştiu de ce”. Când am telefonat acasă, la bătrână, să ne interesăm de copil, s-a auzit în receptor vocea unui bărbat, unchiul copilului: „Să-l ţineţi acolo la voi, la Bucureşti. Să nu-l mai aduceţi. Ne-a înjurat”.

Psihologul centrului „Cireşarii 2”, Mihai Codreanu, spune că Andrei Mănălău se comportă violent tocmai pentru că părinţii lui au divorţat imediat după ce a fost găsit. El nu poate pricepe nici acum decizia mamei. „Comportamentul violent e dobândit de la naştere. Însă dacă nu ar fi dispărut de la vârsta de 7 ani, dacă nu ar fi crescut într-un centru de plasament, evoluţia lui ar fi fost cu siguranţă alta”, recunoaşte Codreanu. (Alex Nedea)

 

Găsit după 10 ani

 

Creţu Ioan a fugit pe 6 februarie 1995 din Căminul Şcoală nr.14 Roman (pentru copii cu deficienţe intelectuale). Avea 13 ani. „Persoana în cauză vorbeşte greu, dar poate da relaţii despre identitatea sa”, se preciza în descrierea cu care IPJ Neamţ îl punea în urmărire generală. Am aflat de cazul său în august 2005. O lună mai târziu, Jurnalul Naţional lansa campania de presă pentru copiii dispăruţi. Cazul lui Ioan a fost mediatizat de noi pe 28 noiembrie 2005. În aceeaşi zi – am aflat mult mai târziu, citind pe net „Monitorul de Neamţ” – dispărutul a fost identificat de Poliţie. „Identificarea lui Ioan Creţu a fost făcută de către ciobanul la care lucra, după ce i-a văzut fotografia într-un ziar central”.

„Proprietarul stânii, din zona Tunari-Pipera, s-a prezentat la Postul de Poliţie Voluntari – Ilfov, pentru a anunţa faptul că găzduieşte o persoană despre care a aflat că este dată în urmărire pentru dispariţie. În urma verificarilor a reieşit că, într-adevar, este vorba despre Ioan Creţu, născut pe 7 noiembrie 1981, fiul lui Vasile şi Maria, care a fugit, pe 6 februarie 1995, de la instituţia pentru copii cu deficienţe intelectuale. Pe atunci, băiatul avea 14 ani. În perioada cât nu s-a ştiut de el, acesta nu a săvârşit fapte antisociale”, a declarat inspectorul principal Dragoş Bălău, comandantul Poliţiei Municipiului Roman. Cel mai probabil, Ioan Creţu urmează a fi adus în Neamt şi dat în grija rudelor, la Mărgineni”, preciza „Monitorul de Neamţ” în ediţia din 30 noiembrie 2005. Băiatul însă, devenit între timp major, a ales să rămână în continuare la familia celui care l-a găsit.

 

Adriana Oprea-Popescu

Jurnalul Naţional (8 februarie 2007)

 

Cazul Zapodeanu Valentin

Cazul Codoş Valentin