Şi-a regăsit copilul după 23 de ani

Direcţia Investigaţii Criminale din IGPR a reunit o familie pierdută prin toate colţurile lumii


Adriana Oprea-Popescu (Jurnalul Naţional)

28 februarie 2011

 

Avea şase ani şi era încălţat cu nişte tenişi albaştri. Încăţările uzate apar şi-n fotografia pe care a făcut-o, cocoţat pe-o masă albă, când a ajuns la orfelinat. E slab, trist şi ţine mâinile pe lângă corp, milităreşte. Buza de jos îi tremură a plâns. Un copil găsit pe stradă. „Purta un fes roşu cu alb, haina de elev, pantaloni raiaţi de culoare maron”. În poză apare într-un tricou alb, cu gura lărgită de-atâta purtat. Tricou rămas de la alţii. Nu-şi mai aminteşte exact cum s-a pierdut.

Au trecut de-atunci 23 de ani… „Ţin minte că m-am pierdut de tata. Eram într-o gară, iar eu m-am urcat într-un tren şi îl tot căutam, dar nimic”. Nu mai ştie în ce oraş era gara, poate Ploieşti… Trenul l-a dus departe de casă, iar pe 1 martie 1988 cineva s-a împiedicat de el în faţa unei policlinici din Tecuci şi l-a dus la miliţie. Era bolnav, aşa că a stat internat câteva zile într-un spital.
Pe 17 martie 1988, a fost dus la casa de copii. Ştia să spună cum îl cheamă: „Bălaşca Gabi”, nu Gabriel, cum era trecut în certificatul de naştere, ci aşa cum îl strigau părinţii, surorile şi bunicii lui. Ştia cum îl cheamă pe tatăl lui – Ghiţă, nu Gheorghe, cum figura în buletin. Ştia că tatăl lui lucrează pe o macara şi că mama, Genoveva, mătură scările la un bloc. Ştia că are două surori, Cristina şi Irina. Însă tot ce ştia nu i-a ajutat la nimic. Nimeni n-a fost în stare să-i găsească părinţii, iar el a rămas în orfelinat şi a început să fie nesigur pe tot ceea ce încă mai ţinea minte. „Ştiu un singur lucru: că băieţii cu care am trăit (n.r. – la Casa de Copii) îmi spuneau că vin de undeva, de la ţară, că vorbeam ca oamenii de la ţară”, povestea Gabriel, în urmă cu câteva zile, pe mess.

În 1988, părinţii lui, Ghiţă şi Genoveva, se despărţiseră. Femeia s-a mutat cu copiii la părinţii ei, într-un sat din Iaşi. Pe cei mai mari, Gabriel şi Cristina, i-a lăsat acolo, în grija bunicilor, iar ea, împreună cu mezina, Irina, care avea 3 ani, a venit la Bucureşti, să-şi caute de lucru.

Într-o zi, Gabriel a fost luat de la bunicii materni de tată, care l-a păcălit cu câteva bomboane şi cu promisiunea că-i cumpără un acordeon. L-a dus în Ploieşti, unde băiatul îşi aminteşte că a stat câteva zile într-o garsonieră, apoi memoria lui se tulbură şi apare clară doar gara, trenul şi lacrimile lui, căutându-şi tatăl.

Despre Casa de Copii Gabriel nu vrea să vorbească. Sunt amintiri pe care le-a îngropat adânc. Mai ştie doar că „am fost găsit pe stradă, când m-am pierdut de tata, am fost dus în Ţiglina 3, iar de acolo la căminul din Radu Negru. Dar nu am stat mult, că nu am suportat chinul şi am fugit”. Avea 9 ani.

A ajuns în Bucureşti, unde a fost găsit pe stradă de familia unui preot din Giurgiu, care l-a luat să-l crească de suflet. Ei i-au anunţat şi pe cei de la Casa de Copii că băiatul e la ei şi e bine. Patru ani a stat acolo, până în clasa a VII-a, când s-a întors de bună voie la orfelinat.

A terminat 10 clase, a încercat să-şi continue studiile la fără frecvenţă, dar n-a izbutit, şi de la 18 ani a început să muncească. Peste câţiva ani, a găsit o fată bună, cu care s-a căsătorit, şi la primărie, şi la biserică. Au primit o cameră într-un Centru pentru Tineri, au făcut un băieţel, care azi e lumina vieţii lui Gabi, şi au depus un dosar pentru o locuinţă socială. Ca să-şi întreţină familia, el a plecat să muncească în Cipru. Zugrav. Pune ban peste ban şi-i trimite la Galaţi, ca să nu-i lipsească nimic băieţelului. Nimic din tot ce i-a lipsit lui.

O vreme aşa a trăit, doar în prezent, sperând la viitor. Numai că seara, în cămăruţa unde sta cu chirie, departe de casă şi de familia lui, uşa trecutului se deschidea şi liniuţele din certificatul de naştere, din dreptul mamei şi din dreptul tatălui, i se înfigeau în creier ca două cuie roşii. Al cui e? L-au căutat? Cine sunt părinţii lui?

În decembrie anul trecut, Gabi a trimis mai multe comentarii pe site-ul https://copiidisparuti.wordpress.com, la cazurile copiilor dispăruţi, cu ani în urmă, din Galaţi. Cerea mai multe informaţii despre familiile altor copii, crezând că poate fi oricare dintre ei.

„Sunt în căutarea părinţilor. Am fost pierdut când aveam 5 sau 6 ani, dar nu ştiu de unde să încep. Sunt din Galaţi şi am 28 de ani, iar numele pe care îl am mi-a fost dat de cei de la Casa de Copii unde am crescut, că nu ştiau cum mă cheamă când m-au găsit”.

Am luat legătura cu el telefonic şi apoi pe messenger, iar în paralel, am trimis cazul în atenţia poliţiştilor de la Direcţia de Investigaţii Criminale din IGPR. Atunci când l-au internat, cei de la Casa de copii i-au făcut înregistrarea tardivă a naşterii. I-au stabilit cu aproximaţie vârsta, iar data naşterii lui a devenit 31 decembrie 1982. Numele a rămas cel pe care copilul de 6 ani spunea că îl are: Bălaşca Gabi.

Un oraş, un nume incomplet de copil, un nume de orfelinat de pe vremea lui Ceauşescu. Şanse mici să mai obţii informaţii, după 23 de ani. De dosar s-a ocupat comisar-şef Virginia Mihăilă. A luat la mână toate fişele copiilor internaţi în acea perioadă în casele de copii din Galaţi. A găsit fişa lui Gabi şi, în baza declaraţiilor făcute de băieţelul de atunci şi a datelor din evidenţa populaţiei, i-a găsit mama. Femeia locuieşte acum în Italia, la fiica ei mai mică, Irina, care e plecată la muncă acolo, împreună cu soţul. Sora mai mare a lui Gabi, Cristina, e căsătorită şi stabilită în Japonia.

28 februarie, familia risipită prin toate colţurile lumii a fost chemată la sediul IGPR din Capitală. Fără să ştie că era ziua în care avea să-şi întâlnească mama, Gabi era încă neîncrezător. Nu mai avea puterea să spere. Venise la poliţie cu trolerul uriaş în care-şi înghesuise bagajul din Cipru. Venise în România doar să-şi vadă soţia şi copilul de care se despărţise în iunie anul trecut, să vadă ce a mai făcut poliţia cu cazul lui… Nu spera decât la puţină birocraţie şi încă o pierdere de vreme.

Cu o zi înainte să plece spre România, îşi pusese ca status pe mess: „Nu merită să plângi pentru nimeni, iar cei care merită nu te vor face să plângi”. A fost singurul care n-a plâns la reîntâlnirea cu mama şi cu Irina (Cristina n-a reuşit să ajungă la Bucureşti, neavând cu cine să-şi lase copilul mic), dar nu pentru că n-ar fi meritat. „Am plâns atunci, am plâns când eram copil”, mărturiseşte el, „am plâns în Casa de Copii şi după mama, şi după tata, nu cred că mi-au mai rămas lacrimi”. Şi-n timp ce mama lui îl îmbrăţişează şi-l strânge la piept, el stă mâinile la spate, neştiutor. A visat de prea multe ori momentul, l-a trăit aievea, iar acum se încurcă în gesturile, nu le mai poate duce la capăt. E confuz, e buimac, e ameţit de fericire…

Gabi a aflat că adevărata lui zi de naştere este pe 21 septembrie. Că a venit pe lume în 1981 şi că prenumele lui real este Gabriel. Că mama lui l-a căutat, după ce a dispărut, că i-a dus fotografia la miliţia din Iaşi, iar cei de-acolo i-au spus să aştepte liniştită acasă, că-i vor da ei de veste. Că cicatricea de la buză şi-a făcut-o când avea 4 ani şi, jucându-se cu copiii pe stradă, a căzut cu gura într-un cărucior. Că tatăl lui a murit între timp, dar nu se ştie nici măcar anul sau dacă are pe undeva vreun mormânt. Că are o grămadă de rude, de mătuşi şi de nepoţi. Că a fost un copil iubit şi că numai un tren nenorocit şi blazarea unui funcţionar care n-a avut curiozitatea să caute adevărul spus de un băieţel de 6 ani i-au umbrit copilăria şi i-au schimbat destinul…

Gabi a fost de acord ca povestea lui să devină publică doar pentru a da astfel o speranţă şi un imbold tuturor copiilor şi părinţilor pe care viaţa i-a despărţit şi încă se mai caută, unii pe alţii.

 

Fotografii: Karina Knapek (Jurnalul Naţional)

Site-ul pentru copii dispăruţi


În toamna anului 2005, Jurnalul Naţional a început campania de presă pentru copiii dispăruţi, cerând atunci autorităţilor schimbarea imediată a procedurilor Poliţiei (la aceea vreme, poliţiştii puteau aştepta 48 de ore, înainte de a declanşa procedurile de căutare a copiilor dispăruţi). Pe 3 noiembrie 2005, procedurile au fost modificate, prin ordinul şefului IGPR. Am urmărit, de-a lungul timpului, toate cazurile de copii dispăruţi în împrejurări suspecte şi am tratat pe larg cazurile Larisa Chelaru, Andreea Dodan, Roxana Iakab, Costi Velcev. Facem demersuri în continuare pentru găsirea Andreei Simon şi a Elvirei Ghioca.

Site-ul https://copiidisparuti.wordpress.com face parte din campania noastră de presă şi prezintă toate cazurile vechi de dispariţii. Copii dispăruţi de ani de zile, dosare peste care s-a aşternut praful, copii pe care numai un miracol i-ar putea readuce lângă părinţii lor. Cazul lui Bălaşca Gabriel e o probă directă că miracolele există!


http://www.jurnalul.ro/special/reportaje/si-a-regasit-copilul-dupa-23-de-ani-570050.html

2 comentarii (+add yours?)

  1. vernica
    mart. 02, 2011 @ 00:24:53

    foarte interesanta povestea….o cunosc pe mama baiatului cat si pe sora lui….sincer m-a impresionat mult…dar ma bucur pentru el…chiar e o minune!!!

  2. octavpelin
    aug. 15, 2019 @ 07:28:28

    A republicat asta pe Octavpelin's Weblog.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: