Ce-am găsit al meu să fie

 

Dacă găseşti un portmoneu pe stradă, legea te obligă să te duci să-l predai la cel mai apropiat post de poliţie. Dacă îţi iese în cale un copil singur, legea nu te obligă la nimic, poţi să-l iei şi să-l duci acasă fără nici o problemă. Mulţi dintre copiii dispăruţi au fost „adăpostiţi” şi puşi la muncă de cei care i-au găsit.

 

Când e vorba de un suflet, morala, nu legea, ar trebui să-ţi dicteze conduita. Atunci când găseşti pe stradă un câine cu zgardă, ţi se face milă de el şi lipeşti afişe ca să-i afli proprietarul. Atunci când găseşti un copil, îl iei acasă şi-i dai un pat şi-o masă caldă. Tot de milă. După care, îl pui la muncă, să-şi câştige cinstit pâinea. Aşa procedează mulţi în România. Copiii dispăruţi, după care plâng părinţii, devin bucuria celor ce-i slugăresc.

 

„PLECĂTOR”. Sorin Salvan e dintr-un sat din judeţul Bistriţa-Năsăud. Mai are trei fraţi, unul mai mare şi doi mai mici, şi locuieşte cu mama lui. Femeia munceşte cu ziua, la câmp, ca să aibă ce le pune celor mici pe masă. Sorin a mers la şcoală doar doi ani. După care a prins dor de ducă. Nu-i plăcea şcoala. Pleca de la cursuri şi stătea cu orele prin internet-café-uri. Uneori uita să mai vină acasă. Iar mama, disperată, cerea de fiecare dată ajutorul poliţiei. Şeful de post din comună spune că l-a găsit de multe ori prin satele învecinate, ba chiar şi prin Bistriţa, şi l-a dus acasă. Până în mai 2003.

 

PLECAREA. În dimineaţa zilei de 3 mai 2003, Sorin a plecat de acasă până la magazinul din sat. Îl trimisese mama să cumpere pâine. Nu s-a mai întors. După câteva ore, femeia s-a dus să-l caute, dar la magazin nu-l văzuse nimeni. Nu s-a îngrijorat, deşi puştiul nu avea decât 9 ani atunci. „Mai plecase, dar ştiam că se întoarce el când i se face foame”, povesteşte acum femeia. Dar Sorin nu a mai ajuns acasă decât 3 ani mai târziu – în noiembrie 2006. „După câteva zile a început să mi se facă frică. Nu mai lipsise niciodată aşa de mult. Mă gândeam că, dacă ar fi vrut să îşi ia lumea în cap, ar fi spus cuiva – mă, io nu mă mai întorc acasă. Sau mi-ar fi dat un telefon – mamă, nu mai aştepta, că nu mai vin. Dar nu aveam nici un semn… Şi m-am dus iar la Poliţie”, spune mama. La IPJ Bistriţa-Năsăud există un dosar gros, plin cu declaraţii şi procese-verbale, pe care stă scris cu litere de-o şchioapă numele lui Sorin Salvan. „A fost căutat peste tot. Fusese dat în urmărire. Trecuse foarte mult timp de la dispariţie, în fiecare an reluam ancheta, încercam să găsim informaţii noi. Dar nimic”, povesteşte Raluca Petrean, purtătorul de cuvânt al IPJ Bistriţa-Năsăud.

 

DIN ÎNTĂMPLARE. La 12 noiembrie 2006, un copil era lovit de o maşină pe o stradă din Piteşti. Băiatul a fost dus la spital de o ambulanţă, iar când şi-a revenit din şoc le-a spus poliţiştilor care anchetau accidentul rutier că se numeşte Salvan Alin Sorin şi este din judeţul Bistriţa-Năsăud. „Am fugit de-acasă, aşa le-am zis”, îşi aminteşte Sorin, zâmbind ştrengăreşte. Poliţiştii din Piteşti au verificat identitatea puştiului şi au constatat că era dat în urmărire. Şi-au sesizat colegii de la Bistriţa, iar aceştia i-au anunţat mama. „Am fost atât de fericită! I-am mulţumit din suflet lui Dumnezeu că mi l-au găsit în viaţă. Mi-era tare frică să nu fi păţit ceva. N-aveam nici un ban în casă în ziua aia. M-am împrumutat la vecini şi am plecat la Piteşti. Când m-a văzut, a început să plângă…”, rememorează femeia cu lacrimi în ochi.

 

LA NIŞTE „OAMENI”. Se mişcă de pe un picior pe altul în pantofii scâlciaţi şi vorbeşte cu capul în pământ, ţinându-şi mâinile în buzunare. Din când în când, ridică privirea şi ne priveşte printre gene, zâmbind din colţul gurii. Are 14 ani acum. Nu-i place să fie luat la întrebări. Ne povesteşte cum a plecat de acasă, în urmă cu trei ani, de parcă ar fi fost aventura vieţii lui. Nu i-a fost frică. „Păi, dacă mama vroia să mă trimită iar la şcoală? I-am zis că nu mă mai duc! Şi când mi-a dat banii de pâine, în dimineaţa aia, m-am dus direct la gară. M-am urcat în tren şi am ajuns la Dej”, povesteşte Sorin. Nu i-a plăcut acolo. A luat alt tren şi s-a dat jos la Reşiţa. De acolo a plecat spre Bucureşti şi apoi spre Piteşti. Nu vrea în ruptul capului să spună cum a fost drumul, ce i s-a întâmplat. Povesteşte doar că, ajuns în gara din Piteşti, a fost luat la întrebări de „nişte oameni. Erau ţigani. Mi-au zis că de unde sunt, ce fac acolo. Le-am spus că n-am părinţi şi că sunt din Cluj. Mi-era frică să nu mă trimită acasă, d-aia i-am minţit”. A ajuns în casa rromilor din comuna Hârtieşti, Argeş. Aici, povesteşte băiatul, a fost pus la muncă şi bătut. A îndurat câteva luni şi a fugit. Aşa a ajuns să cerşească pe platforma uzinei din Colibaşi.

 

DE MILĂ. Acolo l-a găsit Relu Arsenescu, din satul Vultureşti. Bărbatul îi dădea în fiecare zi câţiva bănuţi de pomană. La sfârşitul lui februarie 2004, Sorin nu a mai apărut la poarta fabricii. Bărbatul a întrebat de el în stânga şi-n dreapta şi l-a găsit ghemuit sub o tarabă metalică, acoperit cu cartoane şi aproape îngheţat. „Mi-a fost milă de el. Era mai mult mort decât viu. Şi devenisem, oarecum, prieteni. Când ieşeam de la fabrică îi dădeam mereu câte ceva. Mă ştia şi mă aştepta. Când l-am găsit, avea degerături la mâini şi la picioare. L-am luat în braţe şi l-am dus la o brutărie din apropiere. Aveam nişte prieteni acolo şi i-am rugat să-l ţină lângă cuptor, să se încălzească. Apoi m-am dus acasă şi i-am povestit soţiei despre el. Am decis să-l aducem la noi, să-l îngrijim. Mai avem doi copii şi l-am luat şi pe el”, povesteşte Relu Arsenescu. Bărbatul spune că a încercat să afle dacă Sorin are părinţi, dacă cineva îl caută: „Prima dată ne-a spus că e din Mioveni. Am mers cu el prin tot oraşul. Nimeni nu-l cunoştea. Apoi, am realizat că nu vrea să ne spună cine şi de unde e. După accentul lui, ne-am dat seama că trebuie să fie de undeva din Ardeal. Am făcut tot ce am putut să aflăm ceva despre părinţii lui. Am dat un anunţ la un ziar din Piteşti, cu fotografie. Am mers la Protecţia copilului, ştiţi ce mi-au spus? Că ei nu ştiu cine e şi că fac ce vreau – ori îl aduc la ei, ori îl ţin eu. La poliţie mi-au spus că nu au auzit de el… Că nu apare nicăieri”.

În august 2005, când Jurnalul Naţional strângea informaţii pentru site-ul copiidisparuti.jurnalul.ro, Sorin Salvan nu figura în baza de date a IGPR. A apărut abia în 2006. Dar atunci nimeni nu-i mai căuta familia. Pentru cei la care locuia era doar „copilul găsit”.

 

FINAL FERICIT. Sorin povesteşte că a dus-o bine la familia Arsenescu, în Vultureşti. „Mâncam cu ei la masă, dormeam cu băiatu’ lu’ domnu’ Relu. Mă duceam cu el cu căruţa la pădure, după lemne, că aveau un gater. Nu-mi dădeau bani, da’ îmi luau haine”, spune băiatul. A plecat din gospodăria argeşenilor într-o zi de noiembrie, pentru că soţia lui Relu Arsenescu se răstise la el. L-a luat o maşină „la ocazie”, până la Piteşti. „M-am plimbat prin oraş un pic şi, când am vrut să traversez o stradă, m-a lovit maşina. M-am trezit la spital”, îşi aminteşte Sorin. Mama băiatului i-a cunoscut pe cei la care a locuit fiul ei. „Sunt oameni de treabă, au avut grijă de el. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că a ajuns la ei şi nu a rămas pe mâna ţiganilor la care ajunsese prima dată. Acum, ne mai sună, ne mai întreabă de el…”, spune femeia. „Mă mai duc eu pe la ei…”, promite Sorin. „Numai să ştiu de tine, mamă…”, replică mama.

 

LEGEA CIVILIZAŢIEI. În România nu există nici un act normativ care să te oblige ca atunci când găseşti un copil pe stradă să suni la poliţie. Toţi poliţiştii cu care am stat de vorbă s-au arătat miraţi de o asemenea posibilitate. „În nici o ţară din lumea asta n-o să găsiţi aşa ceva. Asta ţine de morală, de conştiinţa fiecăruia, de educaţie, spuneţi-i cum vreţi. E o lege nescrisă a civilizaţiei”, e de părere agentul-şef Ovidiu Vlaşin, şeful compartimentului Urmăriri din cadrul IPJ Bistriţa-Năsăud. Dacă găseşti un portmoneu pe stradă, nu doar bunul-simţ, ci şi legea, te obligă să mergi cu el la cea mai apropiată unitate de poliţie. Articolul 216 din Codul Penal pedepseşte „fapta de a nu preda în termen de zece zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a pierdut, sau de a dispune de acel bun ca de al său” cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Copilul? E un suflet pentru care nu răspunde nimeni. Nici cel care-l pierde, nici găsitorul, nici cel care-l caută. Nu în România…

 

HAI-HUI PRIN BUCUREŞTI

 

Vinetu Ioan Dominte avea 11 ani în 2003, când a dispărut de acasă, din judeţul Dolj. Nu era prima dată. „A dispărut în mai multe rânduri, fiind găsit la Bucureşti”, precizează subcomisar Maria Vasile, din cadrul IPJ Dolj. S-a întors singur acasă, la 23 ianuarie 2007. A povestit că a stat în Capitală şi a cerşit la metrou. Timp de doi ani a fost doar unul dintre copiii murdari pe lângă care trecem în fiecare zi fără să ne întrebăm ai cui sunt sau dacă cineva îi caută. Apoi s-a întors în Dolj. Dar nu s-a dus direct acasă, ci a lucrat pe la diferite stâne. Ciobanii i-au dat adăpost, mâncare şi l-au pus la treabă. Poate că, dacă era o oaie rătăcită, se întrebau şi de unde a fugit…

 

SLUGĂ LA STRUŢI

 

Auraş Cristian Toboşaru este din judeţul Buzău. „Pleacă des de acasă. E mare iubitor de drumuri…”, îl caracterizează purtătorul de cuvânt al IPJ Buzău. În iunie 2003, băiatul a plecat din nou. Avea 11 ani. Poliţiştii l-au căutat prin gări, prin pieţe şi în trenuri, unde îl mai găsiseră cerşind. De data asta, n-au mai dat de urma lui. De Crăciun, în 2006, Auraş s-a întors singur acasă. Trecuseră trei ani de la dispariţia lui şi spunea că i se făcuse dor de părinţi. Le-a povestit poliţiştilor că în tot acest timp a locuit la o familie din Galaţi. „Acei oameni aveau o fermă de struţi. Băiatul i-a ajutat pe acolo. Îi plac foarte mult animalele…”, mai spune purtătorul de cuvânt. Când l-a cuprins dorul de casă, Auraş le-a cerut celor la care locuia să-l ducă la părinţi. Până atunci însă nimeni nu-l întrebase cine e şi de unde vine.

 

GĂSIT DUPĂ ZECE ANI

 

Creţu Ioan a fugit la 6 februarie 1995 din Căminul Şcoală nr. 14 Roman (pentru copii cu deficienţe intelectuale). Avea 13 ani. „Persoana în cauză vorbeşte greu, dar poate da relaţii despre identitatea sa”, se preciza în descrierea cu care IJP Neamţ îl punea în urmărire generală. Am aflat de cazul său în august 2005. O lună mai târziu, Jurnalul Naţional lansa campania de presă pentru copiii dispăruţi. Cazul lui Ioan a fost mediatizat de noi la 28 noiembrie 2005. În aceeaşi zi, dispărutul a fost identificat de poliţie. „Identificarea lui Ioan Creţu a fost făcută de ciobanul la care lucra, după ce i-a văzut fotografia într-un ziar central. Proprietarul stânii din zona Tunari – Pipera s-a prezentat la Postul de Poliţie Voluntari – Ilfov, pentru a anunţa faptul că găzduieşte o persoană despre care a aflat că este dată în urmărire pentru dispariţie. În urma verificărilor a reieşit că într-adevăr este vorba despre Ioan Creţu, care a fugit la 6 februarie 1995 de la instituţia pentru copii cu deficienţe intelectuale. Pe atunci, băiatul avea 14 ani. În perioada cât nu s-a ştiut de el, acesta nu a săvârşit fapte antisociale”, a declarat inspectorul principal Dragoş Balau, comandantul Poliţiei Municipiului Roman. Băiatul, devenit între timp major, a ales să rămână în continuare la familia celui care l-a găsit.

 

FĂRĂ ÎNTREBĂRI

 

Povestea lui Dănuţ Chifor din judeţul Iaşi începe într-o după-amiază de aprilie, în 2005. Băiatul avea atunci 12 ani şi a plecat de acasă pentru că tatăl său s-a dus la şcoală să se intereseze de situaţia lui. Nu avea note proaste, dar adunase câteva absenţe. I-a fost frică de muştruluiala pe care o aştepta de la părinţi şi, după terminarea orelor, le-a spus colegilor că nu se va mai întoarce acasă. Colegul care l-a condus până în staţia de tramvai a fost ultimul care l-a văzut. Apoi, vreme de un an, nimeni n-a mai ştiut nimic de el. Nici măcar dacă mai trăieşte…

Părinţii l-au căutat peste tot, Poliţia l-a dat în urmărire generală, dar nici o informaţie nu i-a putut ajuta să dea de urma lui. În luna noiembrie 2005, familia lui Dănuţ a trimis la Jurnalul Naţional o scrisoare în care îşi strigau disperarea. „Mergem des la poliţia din Iaşi, ne scriau ei, dar mereu ne spun că nu dau de el şi că nu îl găsesc. Suntem disperaţi şi nu mai ştim unde să mergem şi să-l mai căutăm. Noi nu ne-am pierdut speranţele, aşteptăm ca într-o bună zi să ne revedem băieţelul sănătos acasă.” Cazul acestui copil a fost publicat de mai multe ori în paginile ziarului nostru. În zadar…

În aprilie 2006, Dănuţ a fost găsit, din întâmplare, de un poliţist de la Secţia 1 din Iaşi. Judiciaristul investiga un caz de furt în care suspecţii erau minori. În zonă a dat peste Dănuţ, care se plimba, şi l-a dus la secţie. Băiatul şi-a declarat date de identitate false, dar a fost prins cu minciuna după verificările în baza de date a Poliţiei. Până la urmă le-a mărturisit poliţiştilor, după cum el însuşi povesteşte: „Ştiţi ceva, eu sunt Chifor!”. Timp de un an, spune Dănuţ, a stat în Miroslava, o comună din apropierea Iaşiului. L-a „adăpostit” o familie pe care a păcălit-o că e orfan şi că nu are unde să stea. A locuit acolo şi şi-a ajutat la treabă gazdele, fără ca cineva să îi verifice povestea.

 

ÎNTÂMPLĂTOR

 

Cătălin are 12 ani şi a dispărut în martie 2007 de acasă – comuna Davideşti, judeţul Argeş. A fost dat în urmărire naţională. Poliţiştii argeşeni spun că băiatul a avut un conflict cu unul dintre părinţi şi şi-a luat lumea în cap. A ajuns, pe bicicletă, până în comuna Fundata din judeţul Braşov. Aici, în gospodăria unui localnic, a fost găsit o lună mai târziu de poliţişti, în timpul unei acţiuni de rutină. Omul îl adăpostise pentru că îl văzuse singur pe drum. Dar nu a anunţat pe nimeni că un copil necunoscut a ajuns la poarta sa.

 

Andreea Sminchişe

Jurnalul Naţional (29 aprilie 2007)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: