Copiii răpiţi sunt ucişi în primele trei ore

TIPURI. Dispariţiile de copii sunt de mai multe tipuri şi trebuie tratate diferit. Prevenţia rămâne însă cel mai eficient antidot.

 

Clasificarea dispariţiilor de copii, pe baza primelor indicii, este extrem de importantă pentru că poate accelera ancheta. Stabilirea rapidă a unui plan de acţiune eficient este extrem de necesară pentru găsirea în viaţă a copiilor, pentru că cea mai mare parte a victimelor sunt într-un mare pericol în primele ore de la dispariţia lor.

 

Dispariţiile de copii nu au ca explicaţie fenomenele paranormale. De multe ori, sunt finalitatea unor planuri minuţios puse la punct de răpitori sau au ca motivaţie stari conflictuale care au fost ignorate de părinţi…

 

DISPARIŢII NEDEFINITE. Puţini sunt copiii care se rătăcesc şi nu mai găsesc drumul către casă. În limbajul specialiştilor, acestea sunt dispariţiile nedefinite: copii pierduţi (vara, pe plajă, de exemplu, sau într-un super-market), copii care se rănesc sau sunt accidentaţi şi nu pot fi găsiţi la timp. Pentru poliţişti, dispariţiile nedefinite sunt acele cazuri în care, la deschiderea dosarului, nu se întrevede nici o pistă. Poate fi vorba şi de o „falsă dispariţie”, în cazul în care unul dintre părinţi ucide copilul (accidental sau voluntar) şi îl declara apoi dispărut.

 

RÃPITOR – STRÃIN. Cele mai grave cazuri de dispariţii sunt răpirile. Cele stereotipe, când răpitorul este o persoană străină sunt rare, dar au, aproape întotdeauna, un final dramatic. Numeroase studii făcute în Canada şi SUA arată că un copil răpit este ucis, cel mai adesea, în primele trei ore după dispariţia sa. Prin asfixie, după ce, în cele mai multe cazuri, a fost abuzat sexual. Cei mai expuşi acestui tip de răpire sunt copiii între 6 şi 10 ani, în special fetele. Există şi o explicaţie: în această etapă a dezvoltării lor, copiii sunt mai puţin supravegheaţi de părinţi, sunt lăsaţi singuri pe drumul spre şcoală sau în parcuri. Copii sunt răpiţi din apropierea casei, de pe stradă sau de la locurile de joacă.

Un studiu întocmit de FBI în 1997 arată că răpirea comisă de un străin e asociată, în 58% din cazuri, cu dispariţia copilului dintr-un spaţiu deschis – stradă, parc, locuri publice. Doar în 22% din cazuri, răpirea s-a întâmplat de la domiciliul copilului şi în 17% din cazuri – în alte clădiri (cinematografe, magazine, etc…)

O mare din copii răpiţi de persoane străine este expusă şi altor tipuri de agresiuni, jafuri sau molestări sexuale. Răpitorii sunt, de obicei, bărbaţi (95%), adulţi (90%), de aceeaşi origine etnică cu victima. Adesea, ei au antecedente criminale. Contează pe forţa lor psihică, pe autoritatea pe care o are un adult asupra unui copil şi pe puterea pe care o exercită pentru a păcăli şi a atrage victimele. Sunt şireţi, nemiloşi şi manipulatori. Pentru a-şi găsi victimele, frecventează locurile de joacă ale copiilor şi participă la activităţile lor. Răpirea nu este un gest impulsiv, ci unul premeditat, iar răpitorii îşi pot organiza meticulos întâlnirea cu un copil. Adesea, utilizează Internetul pentru a-l „agăţa” şi pentru a-şi fixa o întâlnire cu el.

Cele mai multe crime împotriva copiilor se petrec după-amiaza, atrage atenţia FBI. Răpirile nu fac nici ele excepţie: 44% dintre ele se întâmplă între orele 12:00 – 18:00, 35% între orele 18:00 – 24:00 şi doar 15% dimineaţa, între orele 6:00 – 12:00.

E important de ştiut că şcoala nu e un loc în care răpitorii aleg să acţioneze (doar 5% din răpirile parentale, 4% din cele comise de cunoştinţe şi 3% din cele care au ca autor un străin se întâmplă în instituţiile de învăţământ).

 

RÃPITORI – CUNOŞTINŢE. FBI atrage atenţa că răpirile comise de cunoştinţe ale minorului (rude, prieteni, vecini…) sunt mult mai violente decât răpirile comise de străini. Sunt şi mult mai frectente (27% din totalul cazurilor) faţă de cele din urmă (24%). Ironic, urmând exemplul răpirilor parentale, cunoştinţele iau, cel mai adesea, copilul de acasă (63%). Conform graficelor făcute în funcţie de etatea victimei, se constată cu surprindere că, dacă în cazul răpirilor comise de străini, incidenţa cazurilor creşte după vârsta de 6 ani, la răpirile ce au ca autori cunoştinţe, vulnerabilă este grupa de vârstă 2-7 ani. Copii care sunt expuşi rănirilor minore (20% din cazuri) mai mult decât dacă ar avea de-a face cu un străin (13% din cazuri).

De asemenea, fetele care sunt răpite de cunoştinţe devin victimele abuzurilor sexuale (23% dintre ele) mai frecvent decât dacă autorul infracţiunii ar fi o persoană străină (14% dintre cazuri). Şi în cazul acestor tipuri de agresiuni, orarul urmat este acelaşi: 71% se întâmplă între orele 12:00 – 24:00.

 

RÃPITORI – PÃRINŢI. Sunt cele mai paşnice tipuri de răpiri şi sunt mult mai frecvente decât răpirile stereotipe. Se produc, cel mai adesea, după o separare sau un divorţ al cuplului. Studiile arată că părintele care răpeşte copilul fie suferă de instabilitate psihică, fie încearcă să obţină cu forţa o reconcilere a cuplului sau încearcă să-şi pedepsească fostul partener. Un alt motiv al răpirilor parentale este părerea celui care comite infracţiunea că astfel protejează copilul de acte de abuz, neglijenţă sau violenţă. Conform FBI, răpirile parentale sunt comise, în general, de femei, mai frecvent asupra copiilor sub 6 ani, iar victimele sunt de ambele sexe. Cea mai mare parte din părinţi îşi organizează singuri răpirea, chiar la domiciliul copilului (84%), şi primesc apoi ajutor de la rude sau de la prieteni.

Părinţii răpitori prezintă un profil variat, dar studiile făcute de canadieni arată că ei exercită o profesie care le permite să se deplaseze şi să găsească de lucru în diferite locuri. Mai puţin de jumătate au studii secundare şi doar câţiva sunt absolvenţii unor studii universitare.

Traumele suferite de copil depind foarte mult de vârsta pe care el o are în momentul răpirii, de tratamentul la care este supus, de motivele care i se dau pentru a i se explica separarea de celălalt părinte (ex. „a murit” sau „nu te mai vrea”)… Dacă minorul ştie că celălalt părinte e în viaţă, se poate învinovăţi pentru că nu a încercat să comunice cu el. Copiii de vârste mici uită repede de părintele care-l caută, în vreme ce cei mai mari resimt furie şi confuzie.

 

COPIII FUGARI. Fuga reprezintă principala cauză a dispariţiilor de minori. Cele mai expuse sunt fetele aflate în pragul adolescenţei, iar categoria de vârstă cea mai vulnerabilă e între 13 şi 17 ani.

Copiii fug pentru că au de înfruntat probleme grave, acasă, la şcoală, cu prietenii, iar pentru ei a pleca e cea mai bună metodă de a evita problema sau de a atrage atenţia asupra lor. Fugarii se simt neglijaţi şi nedoriţi, dau semne de tulburări emoţionale şi psihice şi primul semn că randamentul lor e în prăbuşire e catalogul de la şcoală. Pleacă, se întorc acasă, în speranţa că situaţia s-a schimbat dar, dacă lucrurile nu stau aşa, fug din nou.

Fugarii sunt de obicei recidivişti. E important de ştiut că, pentru copiii care fug prima oară, riscurile sunt mai mari şi cresc pe măsură ce se prelungeşte timpul petrecut pe stradă. Descoperind viaţa de noapte a marilor oraşe, devin victime ale delicvenţei, drogurilor, prostituţiei şi se expun unei „victimizări în paralel”. În Canada, cazul unui fugar este considerat „alarmă de gradul 0” dacă persoana dispărută are sub 13 ani, este sub tratament medical sau prezintă handicap fizic sau psihic. Poliţia se mobilizează rapid şi dacă deţine informaţii că minorul se găseşte în companiaunor persoane care pot constitui o ameninţare. Tot canadienii au ajuns la concluzia că mulţi dintre copiii fugari sunt victime ale abuzului şi neglijenţei părinţilor.

Şi în România, într-un raport dat publicităţii de IGP în 2003, se arăta că „o formă extremă de manifestare a apărării copiilor în faţă violenţei este fuga de acasă – cauză invocată maximal de copiii străzi. Aceştia au suferit toate formele de abuz, de la neglijare la bătaie, iar alegerea străzii ca refugiu este un act disperat de protejare şi supravieţuire”. În acelaşi an, 653 de copii au fost victime ale abuzurilor sexuale săvârşite asupra lor de către membri ai familiei: 284 de copii cu vârste cuprinse între 0-13 ani au fost abuzaţi sexual, 129 au fost supuşi perversiunilor sexuale, 39 – victime ale incestului şi 79 de copii cu vârsta sub 14 ani au fost violaţi. Tot în 2003, numai în prima jumătate a anului, 144 de copii au suferit vătămări corporale din partea membrilor familiei, 45 au fost victimele unei tentative de omor, iar 72 au fost ucişi.

Nu există o evidenţă a minorilor români fugari. Aşa cum nu există nici o evidenţă a copiilor străzi, printre care ei ar putea fi găsiţi. Dacă ar fi căutaţi.

 

(N.r. În documentarea acestui articol s-au folosit articole din bazele de date ale Departamentului de Justitie SUA şi Serviciilor Naţionale de Poliţie Canada)

 

Copii vânduţi pentru prostituţie

 

O altă categorie de copii dispăruţi este cea a minorilor care emigrează fără însoţitor, de multe ori în speranţa că vor găsi o viaţă mai bună în ţările în care merg. Fără acte şi bani asupra lor, aceşti copiii (majoritatea au între 13 şi 17 ani) sunt vulnerabili şi pot dispărea într-o reţea unde sunt exploataţi sexual sau economic. Pentru că nu se cunoaşte identitatea sau trecutul lor, mijloacele de căutare clasice sunt insufiecte şi este nevoie de o colaborare strânsă între organele de poliţe din mai multe ţări…

Conform Direcţiei Generale de Combatere a Crimei Organizate citată de Raportul privind traficul de copiii din 2004 al Organizaţiei SalvaţI Copiii, numai în 2003 peste o mie de copii au fost returnaţi din Europa în România. Aproape 100 dintre cei 400 de minori intervievaţi până la întocmirea raportului au declarat ca au fost vânduţi pentru a fi exploataţi sexual sau prin muncă.

Recrutarea. Copii care părăsesc graniţa nu sunt răpiţi în ţară, ci pleacă de de bună voie datorită mai multor factori menţionaţi în studiu: nivelul scăzut al eucaţiei, părinţI alcolici, părinţii dezorganizate, sărăcia. Trăind în acest mediu micul îmbrăcat în zdrenţe are devine pradă uşoară a recrutanţilor. „Cea mai deasă modalitate de recrutare este promisiunea unui loc de muncă în străinătate venită din partea unor cunoştinţe recente, a unor prieteni sau rude. De cele mai multe ori recrutorii nu lasă prea mult timp de gândire, toate pregătirile pentru părăsirea ţării durând 2 sau trei zile”, se precizează în studiul întocmit de Salvaţi Copiii. Tot această organizaţie observă că altă modalitate de recrutare, mai rar întâlnită în rândul copiilor o reprezintă anunţurile din presă de locuri de muncă în străinătate iar cazurile de răpire sunt şi mai rare.

 

Promisiunile infernului. Conform declaraţiilor copiilor traficaficaţi şi recuperaţi de autorităţi, raportul face un profil al recrutorului „De cele mai multe ori (în cazul fetelor – n.r.) prima verigă în lanţul de traficare este o femeie între 34 şi 45 de ani, afişând bunăstare materială, prezentând istorii despre cât de uşor este să câştigi bani în străinătăte având o slujbă care nu necesită pregătire profesională specială. Ea îi arată de obicei fotografia altei fete, prezentând-o drept fiica ei, şI povestind despre situaţia extraordinară a acesteia în ţara de destinaţie”. După recrutare urmează trecerea graniţei, care de obicei se face legal. O dată ieşit din România minorul este preluat de diverse persoane pâjnă când ajunge la gruparea care urmează să-l exploateze. Principalele destinaţii începând cu anul 2003 sunt Spania, Italia, Franţa, Olanda Austria şi Grecia dar sau întâlnit cazuri izolate şi în Africa de Sud şi Cambogia.

 

Ce simte un copil traficat? Conform ghidului de bune practici pentru asistarea copiilor victime ale traficului în scopul exploatării sexuale, întocmit de Salvaţi Copiii în martie 2004, cele mai dese simptome prezente la victimele traficului sunt atacurile de panică, victima aşteptându-se ca trauma să se repete dintr-un moment în altul, autoculpabilizarea pentru proria suferinţă, dorinţa de a-şi lua viaţa, tulburări de comunicare, agresivitate şi mânie intensă. Autovindecarea este căutată în abuzul de alcool şi de medicamente, halucinaţii, idei paranoide. Asigurarea unei recuperări pshihlogice a acestor copii este prevăzută într-un plan naţional „de acţiune privind prevenirea şi combaterea traficului de copii şi protecţia copiilor victime” în care sunt implicate mai multe instituţii ale statului şi ONG-uri.

 

Ce să faci să nu ţi se întâmple şi ţie o tragedie

 

În Canada, unde numărul de copii dispăruţi pe an este de o sută de ori mai mare decât în România, există campanii de informare a părinţilor pentru a se feri de o eventuală dispariţie a copiilor. Asociaţia copiilor dispăruţi din Canada, „Missing Children Society of Canada” (MCSC), îi sfătuieşte pe părinţi să le facă copiilor o listă cu persoanele cu care micuţul are voie să mergă, listă pe care copilul trebuie să o ştie. Mulţi dintre canadieni stabilesc împreună cu fiul sau fiica lor o parolă pe care mai apoi o încredinţează doar acelor persoane de pe listă astfel încât, atunci când sunt nevoiţi să trimită pe altcineva să-l ia pe cel mic de la şcoală sau de la grădiniţă, persoana trebuie să-i zică prichindelului parola. Dacă lucrurile vi se par prea complicate, încercaţi varianta „românească” învăţându-i pe copii de mici să nu vorbească cu stăinii. Învăţaţi-vă copiii că nu au voie, indiferent de motiv, să intre în casa unui străin sau în maşina acestuia. Încercaţi să vorbiţi cât mai mult cu copii dumneavoastră despre posibilitatea de a vă pierde unul de celălalt şi construiţi diverse scenarii şi planuri de acţiune corespunzătoare. De exemplu imaginaţi-vă că v-aţi pierdut de micuţ într-un magazin aglomerat. Spuneţi-i că în acest caz „planul” e să se ducă de urgenţă la un angajat al magazinului sau la un agent de pază, şi în nici un caz la un străin. Dacă intraţi într-un magazin împreună, stabiliţi-vă de la început un loc de întâlnire în cazul dispariţiei.

Copilul trebuie să ştie că în momentul în care se rătăceşte nu trebuie să plece în căutarea dumneavoastră, ci să rămână pe loc şi vă aştepte. De asemenea, pentru mai multă siguranţă, nu-l îmbrăcaţi cu haine sau accesorii pe care e înscripţionat numele lui, întrucât el va tinde să acorde atenţie celor care îl strigă pe nume. Fotografiaţi-l sau filmaţi-l de două-trei ori pe an, pentru a dispune de cât mai multe detalii ale chipului. În fiecare moment trebuie să cunoşteţi semnalmentele exacte ale copilului, greutatea şi înalţimea lui.

Încearcaţi să aflaţi, din diverse contexte, dacă urmează persoane necunoscute şi ce-l atrage să facă acest lucru. Copilul trebuie să ştie că e necesar să vă anunţe dacă un străin îi cere să îl ajute, îi oferă dulciuri sau daruri, devine prietenos prin orice metode. Trebuie să vă spună oricând dacă se simte în nesiguranţă cu oricine, fie el membru al familiei, prieten sau străin.

Încercaţi să vă învăţaţi copilul adresa şi numărul de telefon încă de timpuriu. Şi chiar un contact în plus al cuiva dintre apropiaţi. Dacă îl lăsaţi singur acasă, asiguraţi-vă că nu spune şi altora că e singur, că nu va deschide uşa străinilor şi că poate apela la 955 sau 112 în caz de urgenţă.

Învăţaţi-vă copilul cum să reacţioneze în momentul în care se rătăceşte într-o pădure. Iată câteva sfaturi date de Radu Şerban, preşedintele Cercetaşii României Sibiu: „Cumpăraţi-i copilului dumneavoastră un telefon mobil şi învăţaţi-l să-l ţină deschis! Învăţaţi-l să fluiere. Ia mai puţină energie decât strigătul şi se aude mai bine. Ajutaţi-l să ştie cum să se facă văzut de salvatori. Să stea lângă un copac care se află într-o zonă mai puţin deasă a pădurii. Învăţaţi-vă copilul ca, atunci când realizează că s-a pierdut în pădure, să ia în braţe un copac şi chiar să vorbească cu el. Astfel se va mai calma puţin, va sta pe loc şi va putea fi mai repede găsit. Dacă îl prinde noaptea, trebuie să ştie să-şi facă un culcuş de frunze uscate, la baza unui arbore căzut”. Învăţaţi să vă feriţi copilul de primejdia unei dispariţii! Se poate întâmpla oricui!

 

Adriana Oprea-Popescu

Jurnalul Naţional (septembrie 2005)

 

Reclame

5 comentarii (+add yours?)

  1. Trackback: Copiii răpiţi sunt ucişi în primele trei ore | Guard Your Kid
  2. amarinei ion
    Iul 19, 2011 @ 18:49:18

    De ce nu va duceti la tv, ca sa avertizati lumea sa nu se mai intample?

  3. simonandreea
    Iul 25, 2011 @ 08:48:00

    Nu putem sa mergem la tv, fara ca cineva de acolo sa ne invite. Mergem si vorbim de fiecare data cand suntem chemati (noi, reporterii „Jurnalului National”). De vreo 3 saptamani, in fiecare luni, vorbim despre disparitiile de copii la Realitatea FM, emisiunea Ancai Florea. Niciodata n-am refuzat vreo invitatie, cand a fost vorba de acest subiect! Oamenii trebuie sa fie informati, ca sa-si poata apara copiii!

  4. HHH
    Iul 21, 2014 @ 23:41:54

    foarte interesant,dar socant
    trebuie sa fii precaut la toate varstele;)

  5. Mihalache Stefan
    Dec 16, 2017 @ 09:28:55

    A fost foarte interesant si sper sa nu i se intample asa ceva si copilului meu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: