Şi-a strâns în braţe tatăl, după 20 de ani

poza 2

Carmen a venit din Italia miercuri după-amiază. De la aeroport, a fost dusă cu maşina poliţiei la o şedinţă de consiliere psihologică. Conform regulamentului. Trebuia verificat dacă fata crescută în orfelinat şi printre străini e destul de puternică psihic pentru a-şi revedea familia. Consilierea, care a durat două ore, a obligat-o, cumva, să trăiască în avans emoţiile evenimentului ce urma să se întâmple a doua zi. Spre seară, Carmen era atât de tulburată, încât îi tremurau mâinile. „Nici acum nu pot să cred că e adevărat. Nu pot să cred că îmi voi cunoaşte familia”.

Povestea lui Kraiczar Alexandru

În timp ce Carmen îşi spunea povestea în faţa psihologului, la 600 de km depărtare, în Oradea, tatăl ei, Kraiczar Alexandru, împreună cu fiica lui cea mare, Angela, urcau în trenul ce avea să-i aducă la Bucureşti. Bărbatul trăieşte doar din ce câştigă lucrând sezonier în Ungaria, la muncile agricole. Acum s-a întors în ţară special pentru întâlnirea cu fiica lui. Ultima oară când a văzut-o, în noiembrie 1994, ea avea 9 ani şi-un sorţuleţ cu buzunarele pline de nuci. Plecase să se joace, în zona gării CFR din Curtuişeni, împreună cu verişoara ei, care seara s-a întors singură acasă. A povestit, mai târziu, când Carmen era deja dată dispărută la poliţie, că, în gară, un bărbat s-a apropiat de ele şi le-a oferit o monedă de 5 lei. Ea s-a speriat şi a fugit, lăsând-o pe Carmen în urmă. Multă vreme, Kraiczar Alexandru a trăit cu teama că acel bărbat i-a făcut ceva rău fiicei lui şi a omorât-o. Nici nu mai îndrăznea să spere că ea e în viaţă, dar sufletul de tată îl împingea adesea spre postul de poliţie, să întrebe ce se mai aude cu cazul lui. Nu s-a auzit nimic, până în 2007, când a fost chemat să povestească artistului criminalist Florin Lăzău cum arăta fiica lui, pentru un portret robot. Apoi, a urmat din nou o tăcere lungă, de şapte ani. Până acum două-trei luni, când poliţiştii l-au chemat şi i-au luat probe ADN, pentru a le compara cu profilul genetic al fetei din Italia. Atunci a reînceput să spere din toată inima, neîndrăznind încă să se bucure. O speranţă amestecată cu durere şi cu teamă. Dacă nu e ea?
Din toată sărăcia lui, Kraiczar Alexandru şi-a cumpărat pantofi noi, pentru „revederea de la Capitală”. Şi-a pus pantalonii de stofă şi a încercat zadarnic să cureţe degetele încă înnegrite de la tutunul cules pe câmpul din Ungaria. N-avea bani de tren, şi nici IJP Bihor bani de motorină, ca să-i aducă într-o maşină, aşa că au venit, el şi fiica lui, însoţiţi de o poliţistă, la clasa a II-a, cu trenul. Cu tot cu întârzierea previzibilă, un drum de 15 ore. Noaptea, spre sudul ţării în care se pierduse fetiţa lui, în urmă cu 20 de ani.

Certificatul de naştere

De la Gara de Nord, poliţia i-a adus pe cei doi în sediul IGPR. Singurul lor bagaj e o pungă mare de plastic, cu câteva haine, portofelul şi încărcătorul de la telefon. Mobilul, un aparat vechi, s-a descărcat pe drum, iar ei cer voie să-l încarce la o priză, pentru că, imediat după reîntâlnire, trebuie să-şi sune familia din Bihor. Ceilalţi fraţi ai lui Carmen aşteaptă acasă, cu sufletul la gură, să afle dacă e ea. Ar fi vrut şi ei să vină, dar n-au avut cu ce…

A venit din partea lor doar Angela, sora lor mai mare. Ea avea 15 ani când a dispărut Carmen, aşa că-şi aminteşte exact drama acelor zile. Angela nu ştie decât ungureşte, iar tatăl îi traduce întrebările. Deschide un portmoneu şi din spatele unei folii în care e o iconiţă cu Maica Domnului, scoate o hârtie îngălbenită şi subţire. Ca un pergament. O despătureşte cu grijă şi ne-o arată: e certificatul de naştere al surorii dispărute, pe care tatăl l-a purtat tot timpul cu el. Ca pe o amintire, ca şi când ar fi fost acea fotografie cu Carmen, pe care familia, mult prea săracă, nu a avut-o niciodată. Erau şase copii, într-o căsuţă din paiantă. Carmen încă mai ţinea minte numele celorlalţi. După ce ea a dispărut, s-a mai născut un frate. Iar ea nici măcar nu ştia că el există, atunci când înşira, pe degetele de la o mână: „Moji, Leidi, Pufi, Levente şi Andri”.

Mama copiilor a murit în urmă cu 13 ani, de TBC, iar Kraiczar Alexandru i-a crescut singur. I se umplu ochii de lacrimi când povesteşte asta şi nu mai e nevoie să-l întrebi cât i-a fost de greu. N-a renunţat însă niciodată nici la ei, şi nici la Carmen şi i se luminează chipul când psiholoaga îi spune ce-i povestise fată ieri: că îşi aminteşte cum el îi cumpăra agrafe de prins părul, iar ea era foarte fericită.
Apoi, îi spun de câmpul cu pepeni pe care Carmen îşi aduce aminte că alerga, iar el dă din cap, suprins. De unde ştiu? De „pomii roşii de lângă gară”, de numele fraţilor şi al părinţilor, iar el se bucură să afle că fata lui nu a uitat nimic. „Cum de n-a ştiut să se întoarcă acasă?”. La capătul unei călătorii de 15 ore cu trenul, lumea lui a rămas la fel de mică: Curtuişeni, satele din jur şi Ungaria, care-i la 2 km distanţă. „Ea a spus atunci cine şi de unde e. N-a înţeles nimeni, însă nici n-au ajutat-o. Nu e vina ei”. E greu de priceput, pentru oricine, că există oameni care nu fac tot ce ar putea pentru a ajuta un copil de 9 ani. „Şi, mai târziu, când a crescut mare?”, vrea să ştie tatăl. „A uitat. A uitat numele comunei, a uitat şi numele de familie, dacă-l ştia…” Traumele suferite în anii de orfelinat, aşteptarea în zadar a părinţilor şi refuzul celorlalţi adulţi de a-l ajuta pot şterge multe din memoria unui copil. Însă nu pot şterge de tot dorul de acasă, care rămâne înfipt în inimă şi creşte în timp, până când te împinge să cauţi drumul de întoarcere. Carmen a vrut să ştie unde e „acasă”, după 20 ani. Acum, ea e aproape de capătul drumului.

„Unde e mama?”

A fost adusă într-o încăpere separată din sediul IGPR. Stă aşezată pe un scaun, încă nepregătită să trăiască momentul pe care-l aştepta de 20 de ani. Când vede uşa deschizându-se, se ridică instinctiv în picioare şi se îndreaptă spre ea. Mai întâi apare sora ei cea mare, Angela, care o strânge în braţe şi izbucneşte în plâns. Apoi ea spune ceva în ungureşte, iar Carmen, care acum vorbeşte doar în română şi italiană, nu înţelege nimic. Cele două surori rămân în pragul uşii, încremenite în îmbrăţişare. Tatăl se uită la ele, neputincios, învins de propriile sentimente. Apoi, îşi strânge şi el fiica în braţe, cu toată durerea surdă adunată în 20 de ani. Când se aşază pe scaune, Carmen rosteşte imediat întrebarea de care ne temeam toţi: „De ce aţi venit doar voi? Unde e mama?”. „E bolnavă, are TBC, ştii şi tu că era bolnavă”, rosteşte tatăl, aproape şoptit. Încă nu are curaj să-i spună. Vorbesc despre fraţi, despre cum s-a urcat ea în trenul din Curtuişeni şi se privesc în tot acest timp lung, fără să clipească, de parcă le-ar fi teamă că, dacă închid pleoapele, se termină visul.

poza 3

Adrian Dumitrescu, şeful serviciul Urmăriri din cadrul IGPR, citeşte rezultatele expertizei genetice care a stabilit că, în proporţie de 99,999%, Carmen din Italia este una şi aceeaşi persoană cu Kraiczar Carmen, fiica lui Kraiczar Alexandru. ADN-ul ei a fost comparat cu cel al bunicii materne şi al tatălui. Din nou, nimic despre mamă. Dar Carmen nu mai întreabă. Poate că sufletul ei deja a simţit. E nevoie însă să rămână doar cu ai ei, ca să poată primi vestea. Să i se spună că mama ei s-a stins din viaţă, după ce vreme de 7 ani a tot întrebat de fetiţa ei şi a aşteptat-o să se întoarcă acasă.

Fiecare regăsire e un amestec de bucurie şi de durere. Nu poţi redobândi, după atâta amar de vreme, tot ce ai pierdut atunci când, copil fiind, ai dispărut. Nu te poţi întoarce în trecut, să mai alergi pe câmpul cu pepeni, să ai buzunarele şorţului pline de nuci şi să cobori din tren înainte ca el să plece din gară, spre nicăieri. Nu poţi întoarce timpul, ca să umpli toţi anii în care ai crezut că eşti singur pe lume cu alte amintiri, alături de părinţi şi de fraţi, nu poţi goli farfuriile de la cantina orfelinatului, ca să le umpli cu mâncarea mamei, pe care ea o înghiţea oftând, nu poţi repara tot răul. Însă ai şansa să descoperi că acasă există şi că acolo au fost întotdeauna părinţii tăi, care te-au iubit şi te-au aşteptat.

În aceeaşi zi în care şi-a revăzut tatăl şi sora, Carmen a plecat împreună cu ei înspre Bihor, acolo unde o aşteptau ceilalţi fraţi ai ei.

(N.r. – Povestea acestei regăsiri le este dedicată tuturor copiilor dispăruţi care încă mai caută drumul spre acasă. Aveţi putere să credeţi, să îndrăzniţi şi să speraţi. Miracolele există!)

(Adriana Oprea-Popescu – Jurnalul Naţional, 19 Sep 2014)

Jurnalul Naţional şi Poliţia Română au găsit o fetiţă dispărută, după două decenii

kraiczar

Destinul copiilor, atunci când ei dispar şi nu mai sunt găsiţi, se frânge brusc. Într-o singură zi care, în fişele poliţiştilor, e consemnată, în cifre lipsite de însemnătate, “data dispariţiei”. Nu numai copilul dispare, ci şi toată viaţa pe care el o avusese până atunci. Mulţi dintre copiii dispăruţi au ajuns în orfelinate, unde li s-a dat, cu mult prea mare uşurinţă, o altă identitate. În loc să găsească familiile acestor copiii pierduţi, să afle ai cui sunt şi cine plânge după ei, autorităţile române erau preocupate doar să le găsească un nou CNP. Şi un nou nume, sub care începea un destin străin. Viaţa acestor copii, oricum ar fi fost ea, a fost furată de statul român, iar până acum, după atâtea regăsiri la care am fost martoră, n-am văzut să apară vreun vinovat sau vreo scuză. “În numele statului român, ne cerem iertare că viaţa ta a fost furată”.

Au crescut în orfelinate, copiii statului şi-ai nimănui, cu o liniuţă în dreptul părinţilor. De la copiii abandonaţi în grija statului, copiii dispăruţi au împrumutat, o dată cu hainele cârpăcite şi încălţările, cea mai mare spaimă a copilăriei: “mă iubesc părinţii? Dacă mă iubesc, mă caută? Şi, dacă mă caută, de ce nu mă găsesc?”. N-aveau cum să ştie că statul îi reinventase, sub o altă identitate.

La 18 ani, ieşiţi din sistem, mulţi dintre aceşti copii au ajuns pe stradă. Au crescut prin canale şi au tras din punga cu aurolac. Şi în timp ce ei supravieţuiau în mizerie, departe, într-un alt colţ de ţară, părinţii sperau, plângeau şi încă-l aşteptau, cu o farfurie în plus la masă. Nu contează ce-ar fi fost în farfurie, era familia lui şi viaţa lui, dacă statul nu i-ar fi furat-o!

Alţi copii, imediat ce au primit noua identitate, au fost daţi în adopţie internaţională. Au primit, în schimbul banilor care se învârteau în această afacere prosperă, o nouă familie şi-o altă casă. Deşi ei aveau deja una, în pragul căreia oftau părinţii adevăraţi.

Destinul copiilor dispăruţi din România este un dramă neasumată. Despre care nu vorbeşte nimeni. Printr-un miracol, după decenii de viaţă de împrumut, câţiva dintre copiii dispăruţi îşi reîntâlnesc familiile. Atunci, autorităţile ies din inerţie şi vorbesc despre asta, iar presa descoperă brusc şi temporar subiectul, încearcând să-l stoarcă, până la ultima lacrimă. Veştile bune fac rating. Chiar dacă, sub ambalajul lor, se ascunde nebănuit de multă suferinţă. Mamele îşi privesc copiii crescuţi printre străini, acum oameni în toată firea, chinuindu-se să descopere în ei preşcolarul care dispăruse din viaţa lor. Nimeni nu le mai poate da înapoi anii irosiţi. Din prostia sau din comoditatea autorităţilor care ar fi trebuit să caute aceşti copii. Din ignoranţa sau din delăsarea funcţionarilor şi magistraţilor ce aveau datoria să verifice temeinic identitatea copiilor, înainte de a încuviinţa înregistrarea tardivă a naşterii.
Povestea de mai jos e doar ciob dintr-o uriaşă oglindă.

“Eu îmi caut părinţii”

Din 2005, când a reuşit schimbarea procedurilor poliţiei după care sunt căutaţi copiii dispăruţi, Jurnalul Naţional duce o campanie pentru aceşti copii. Site-ul http://copiidisparuti.wordpress.com e parte a acestei campanii. Aici sunt postate peste 200 de cazuri vechi, copii dispăruţi cu ani în urmă, pe care noi încă mai sperăm că-i putem găsi.

La 21 februarie 2014, în dreptul cazului “Varga Ecaterina” fusese postat următorul comentariu: “Eu îmi caut părinţii şi m-am pierdut când eram mică. Şi vorbeam limba maghiară, ca fetiţa din poză. Nu ştiu dacă sunt eu, dar aş vrea informaţii, e important pentru mine”. Mesajul fusese trimis de pe un server din Italia şi avea inclusă o adresă de e-mail. Varga Ecaterina e o fetiţă dispărută din Satu Mare, cu suspiciune de omor. Cea care scrisese comentariul nu putea fi ea. Însă era un alt copil dispărut, care avea nevoie de ajutor pentru a-şi găsi familia. Aşa că am început să corespondăm.

“Numele meu e Prundeanu Maria Carmen, dar problema e că nu este numele meu, pentru că nu ştiam cum mă cheamă când eram mică. Eu nu am nimic de când eram mică şi nu ştiu nimic despre adevărata mea identitate. M-a găsit poliţia din Râmnicu Vâlcea când eram mică, nu aveam niciun fel de act la mine, decât hainele de pe mine, şi mi-au dat o vârstă aproximativă şi un nume. Acum am 28 de ani şi speranţe am puţine, dar nu-mi doresc nimic în viaţă decât să-mi ştiu identitatea reală. Eu îmi amintesc că am dispărut în zona gării, dar nu ştiu judeţul. Aveam pantaloni roz de trening pe mine”.
Aşa începe povestea fetiţei dispărute care azi şi-a reîntâlnit, după 20 de ani, familia.

“Alergam prin câmpul de pepeni”

Îşi amintea că a dispărut în anul 1998 sau 1999 (de fapt, în fişa oficială a dispariţiei sale figurează ziua de 18 noiembrie 1994). Nu ştia exact unde locuise, “într-un oraş unde se cultivă pepeni, pentru că îmi amintesc că alergam prin câmpul de pepeni, şi părinţii mei făceau cărămizi din pământ şi paie. Erau foarte săraci, aveau o casă mică, aproape dărâmată. Îmi amintesc că pe bunica o chemam Ilonca, pe tatăl meu – Simi şi pe mama Adel, şi era şi un război pe vremea aceea, înainte să dispar eu”.

“Războiul” e posibil să fi fost doar amintirea neclară şi îndepărtată a Revoluţiei din ’89. Sau e numai o închipuire a copilului de odinioară, rătăcit şi nesigur pe amintirile sale. E greu să întorci în trecut, printre aduceri aminte, un copil dispărut. Să treci, împreună cu el, dincolo de pragul unei eveniment traumatizant, prin viaţa lui furată. Să reconstitui crâmpeie, nume, imagini, mirosuri, orice l-ar putea ajuta să mai facă încă un pas înspre acasă.

Gara din care a dispărut Carmen “era mică şi era şi un părculeţ mic, cu pomi roşii, cred că mere sălbatice. Prin apropierea gării era un râu, nici mare, nici mic, cu nisip. Casa în care locuiam ar fi la 2 km de gară. Nu am amintirile clare. Vorbeam limba maghiară, nu ştiam româneşte. Îmi amintesc că am cinci fraţi, 3 băieţi şi două fete. Toata viaţa am ţinut în minte numele lor sau cel puţin cum îi chemam eu când eram mică. Numele lor sunt Moji, Leidi, Pufi, Levente şi Andri. Dar nu ştiu dacă e aşa sau le poceam numele. Eu cred că aveam vârsta de aproximativ 6-7 ani când am dispărut. Nu sunt multe informaţii, dar asta e tot ce ştiu… (…) E aproape imposibil fără să ştiu nimic despre mine, de-asta nu i-am găsit până acum şi nu ştiu dacă îmi voi găsi vreodată părinţii. Eu aştept orice răspuns, chiar dacă e negativ. Mulţumesc încă o dată.”
Căutam o fetiţă care a dispărut, în 1998 – 1999, pe când avea 6-7 ani. Sora lui Moji, Leidi, Pufi, Levente şi Andri. Însă informaţiile, deşi multe, nu corespundeau cu niciunul dintre cazurile de pe site. Şi nici semnele particulare care, de multe ori, nici n-au mai fost trecute în fişele copiilor dispăruţi.

Asemănarea cu portretul robot

În ziua de 8 martie, cred că nu întâmplător de ziua mamei, Carmen mi-a trimis o fotografie cu ea.  O poză tip buletin, aşa cum o rugasem. Imediat ce am văzut fotografia, mi-am amintit de Kraiczar Carmen. O fetiţă de 9 ani dispărută, în 1994, din zona unei gări. Mă învârtisem în jurul acestui caz, mai ales că prenumele coincidea, însă datele diferite (vârstă, anul dispariţiei) m-au făcut să abandonez pista. Trăsăturile fetei din fotografia primită din Italia, forma ochilor, a gurii şi a feţei, înălţimea frunţii mi-au adus aminte însă imediat de Kraiczar. De portretele robot pe care artistul criminalist Florin Lăzău le-a făcut acestei fetiţe dispărute.

În 2005, când strângeam date despre copiii dispăruţi de la toate inspectoratele judeţene de poliţie, Kraiczar Carmen nici nu figura în evidenţele publice ale IPJ Bihor. Nu avea poză.

Abia la 26 aprilie 2007, Kraiczar a căpătat un chip. La 13 ani de la dispariţie, Florin Lăzău, ascultând povestea unui tată, a reuşit să deseneze chipul acestei fetiţe. Apoi, pentru că a considerat că nu e de ajuns doar atât, artistul criminalist, singurul poliţist din Europa certificat în tehnica îmbătrânirii imaginii, a desenat şi chipul pe care fetiţa dispărută l-ar avea acum. Privind această imagine, am ştiu că, în ciuda tuturor inadvertenţelor din amintirile ei, Kraiczar Carmen este fata din Italia.

Sunt multe lucruri care, adunate, au ajutat la rezolvarea acestui caz. Puterea lui Carmen, de a spera, chiar şi după două decenii, că îşi va regăsi familia, determinarea celor de Serviciul Urmăriri din IGPR, care au găsit apoi familia lui Kraiczar Carmen şi au făcut posibilă compararea ADN-urilor, ajutorul de la Dumnezeu, fără de Care niciun miracol n-ar fi posibil. Însă eu cred că nimic din toate acestea nu ar fi fost îndeajuns dacă artistul criminalist Florin Lăzău n-ar fi ştiu să asculte şi să deseneze, după 13 ani, amintirile unui tată!

Omul bun şi oamenii răi    

Cazul a fost preluat de Serviciul Investigaţii Criminale din IGPR, pentru că doar expertiza genetică putea confirma, cu certitudine, că fata din Italia este una şi aceeaşi cu Kraiczar Carmen.

Kraiczar dispăruse din comuna Curtuişeni, judeţul Bihor, la 18 noiembrie 1994, când a fost văzută, ultima oară, în timp ce se juca împreună cu o verişoară în zona gării. Niciun semn particular în fişa dispariţiei, nicio observaţie despre faptul că fata vorbea doar ungureşte. Carmen a urcat, din joacă, într-un tren care a dus-o în Vâlcea. Unde nimeni nu s-a chinuit să înţeleagă ce spune ea.

În ziua de 30 mai, Carmen din Italia a venit în Bucureşti, pentru testul ADN. Atunci mi-a povestit că îşi aminteşte cum, după ce a dispărut, dormea lângă o piaţă, cu fundul pe o bancă şi cu capul sprijinit de-un gard. Afară era frig şi avea pe ea o haină mare şi lungă. Îşi aminteşte cum, într-o seară, un bărbăt căruia i s-a făcut milă de ea a luat-o la el acasă. A dus-o mai întâi în baie şi a tuns-o deasupra bazinului de WC, pentru că ea era plină de păduchi. Apoi i-a dat să mănânce chiftele calde, şi toată casa aceea mirosea a cald şi a chiftele, iar omul bun a lăsat-o apoi să doarmă într-un aşternut curat. Pentru prima oară, după multă vreme. Dimineaţa, bărbatul şi soţia lui au aruncat-o în maşină şi au dus-o la Poliţie. Credeau că-i fac un bine. De acolo însă, poliţiştii, în loc să-i caute familia, un amărât de fax puteau trimite, către toate judeţele, sau un telefon de-un minut “permiteţi să raportez, avem o fetiţă găsită, o caută careva pe la voi?”, în loc să-i găsească părinţii sau barem pe cineva care să înţeleagă ce spune fetiţa în ungureşte, au dus-o într-un orfelinat şi au lăsat acolo. Iar cei de la orfelinat, pentru că aveau nevoie de un CNP care să justifice în acte mâncarea din farfurie, i-au dat fetiţei o nouă identitate. Case closed!

În luna august, testele ADN au fost gata şi au confirmat că fata din Italia este una şi aceeaşi persoană cu Kraiczar Carmen. În cazul unor copiii dispăruţi, se compară ADN-ul mamei cu cel al persoanei găsite. În cazul lui Carmen, s-a comparat ADN-ul bunicii materne. Pentru că mama murise…

Astăzi, după 20 de ani, Carmen îşi va reîntâlni tatăl. Va afla că el a iubit-o întotdeauna şi că a căutat-o. Va primi vestea că “mama Adel” nu mai este. Va descoperi adevarata ei zi de naştere şi adevărata vârstă. Îşi va cunoaşte, aşa cum spunea ea, propria viaţă. Însă nimeni n-o să aibă curajul să-i explice cum de s-a întâmplat să-i fie furaţi toţi aceşti ani. Şi nici să-i ceară iertare pentru suferinţa îndurată prin orfelinate.

(Adriana Oprea-Popescu – Jurnalul Naţional, 18 Sep 2014)

GRANCEA CLAUDIA – NICOLETA

granceaData naşterii: 18.02.2009
Vârsta la data dispariţiei: 5 ani
Locul naşterii: Fãgãraş, jud.Braşov
Domiciliu: com. Hârseni, jud. Braşov
Data dispariţiei: 18.03.2014
Împrejurări: a fost lăsată nesupravegheată, pe o bancă situată în localitatea Mărgineni, de către unchiul ei. La scurt timp, în jurul orei 16:30, unchiul minorei a observat dispariţia acesteia. A căutat-o până în jurul orei 20:30, când a fost sesizată Poliţia.

 

Semnalmente:
Înãlţime: 1,00 m;
Greutate: 15-20 kg;
Pãr negru, tuns scurt;
Ochi cãprui.

MOTAŞ ADRIANA ELENA

MOTAS ADRIANA ELENAData naşterii: 18.10.1996
Porecla: Adina
Vârsta la data dispariţiei: 16 ani
Domiciliu: com. Ciocani, jud. Vaslui
Data dispariţiei: 05.03.2013
Împrejurări: Fata era elevă în clasa a X-a la Colegiul Tehnic „Al. Ioan Cuza” din Bârlad. A dispărut în împrejurări suspecte (în cauză există suspiciunea de omor).

 

 
Semnalmente:
Înãlţime: 1,70 m;
Greutate: 60 kg;
Pãr negru;
Ochi verzi.

POPA ANDREEA MÃDÃLINA

Popa Madalina 2Data naşterii: 23.03.1997
Vârsta la data dispariţiei: 16 ani
Domiciliu: com. Casimcea, jud. Tulcea
Data dispariţiei: 12.02.2014
Împrejurări:  fata este elevă în clasa a X-a la Liceul Teoretic “Ion Creangă” din Tulcea. Locuia la internatul liceului şi a primit un bilet de voie de la pedagoga, pentru că vroia să meargă în oraş. Nu s-a mai întors şi nici n-a mai putut fi contactată.

 

 
Semnalmente:
Înãlţime: 1,65 cm;
Pãr şaten;
Ochi cãprui.

La data dispariţiei era îmbrăcată cu o haină de stofă neagră, blugi albaştri şi un pulover crem. Avea la ea un rucsăcel negru.

Articole despre acest caz:

Adolescentă dispărută din Tulcea

(Jurnalul Naţional, 17 februarie 2014)

Popa MadalinaPopa Andreea Mădălina are 16 ani şi este elevă în clasa a X-a la Liceul Teoretic “Ion Creangă” din Tulcea . A dispărut în împrejurări încă neelucidate în după-amiaza zilei de miercuri, 12 februarie 2014.

Fata e din comuna Casimcea (Tulcea ) şi locuia la internatul liceului. În ziua dispariţei, la prânz, ea a ieşit în oraş cu trei colege, apoi s-au întors împreună la internat. În jurul orelor 15:30, Mădălina a primit un nou bilet de voie de la pedagoga internatului, pentru că vroia să meargă să plătească abonamentul de telefonie mobilă al mamei ei. În aceeaşi după-amiază urma să-şi contacteze şi fratele, pentru a se întâlni cu el în oraş.

Văzând că nu se întoarce în internat la ora stabilită şi ştiind că Mădălina e o fată ascultătoare, pedagoga a sunat-o pe telenul mobil. Era închis. Femeia a luat imediat legătura cu mama fetei, iar în jurul orelor 18:00, nereuşind să dea de Mădălina, familia a sesizat dispariţia la Poliţia Municipului Tulcea.

Mădălina nu a mai dispărut niciodată de acasă. Avusese un prieten, de care se despărţise în luna noiembrie a anului trecut. Era o elevă silitoare, avea note mari la înăţătură şi, susţin rudele fetei, nu ar fi avut niciun motiv să plece de bunăvoie.

Fata este brunetă şi are ochii căprui. În ziua în care a dispărut era îmbrăcată cu o haină de stofă neagră, blugi albaştri şi un pulover crem. Avea la ea un rucsăcel negru.

Cei care au văzut-o pe Mădălina sau pot oferi informaţii care să ajute la găsirea ei sunt rugaţi să sune imediat la 112 sau să se adreseze celei mai apropiate unităţi de poliţie.

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/anchete/adolescenta-disparuta-din-tulcea-661593.html

Şi-a strâns în braţe copilul dispărut, după 18 ani

Andreea Sminchise
Adriana Oprea-Popescu
(Jurnalul Naţional – 5 Martie 2014)

Avionul cu care Mariana Enache a ajuns în România a întârziat 30 de minute. La coborâre, emoţiile au copleşit-o şi i s-a făcut rău. A mai pierdut 20 de minute încercând să-şi revină. Când a ieşit pe poarta de la sosiri internaţionale a aeroportului “Henri Coandă” avea inima strânsă – “credeam că deja nu mă mai aşteaptă nimeni”, ne-a mărturisit ea. A venit cu Karina, fiica cea mică, de 16 ani, din teama ca statul italian să nu o acuze de lipsă de supraveghere a unui minor. “E bolnavă, are febră, dar n-aveam cu cine să o las acolo”, spune Mariana, iar apoi îşi roteşte ochii în jur şi întreabă unde e Dragoş. Are privirea pierdută şi mă roagă şoptit să-i spulber îndoielile: “E el? Spune-mi, te rog, e el?”.

Ultima aşteptare a mamei

De două luni, de când poliţiştii i-au luat probe ADN lui Dragoş Vasile Lupu, băiatul crescut în casele de copii din Argeş, Mariana se roagă în fiecare seară să primească vestea că fiul ei dispărut în august 1996 e una şi aceeaşi persoană cu orfanul care îşi căuta familia. Ieri, pe măsură ce se apropia de momentul în care avea să afle adevărul, inima şi mintea păreau că încep să o trădeze. În maşină, şi-a petrecut timpul scurs între Aeroportul Otopeni şi Inspectoratul General de Poliţie rememorând momentele de disperare în care îşi căuta copilul. O transpiraţie rece îi scălda faţa şi, deşi afară nu erau mai mult de 5 grade celsius, a ţinut tot timpul geamul deschis. La răstimpuri, se oprea din povestit şi revenea la obsedanta întrebare: “E el? E sigur că e el?”.
La destinaţie, în parcarea IGPR, spaima a paralizat-o complet. Mâinile îi tremurau incontrolabil şi nu putea articula decât o frază, în italiană, pe care o repeta în continuu: “Non ce la faccio” (n.r. – Nu pot s-o fac). Am urcat-o pe braţe până în biroul comisarului şef Adrian Dumitrescu, şeful Serviciului Urmăriri din cadrul IGPR.

1
Foto: Karina Knapek

Două pahare de apă şi un cub de zahăr mai târziu, Mariana a reuşit să murmure: “Vă rog, nu mi-l aduceţi direct în faţă. Aduceţi-l pe hol, să-l văd din depărtare cum vine, că nu-mi rezistă inima”. La asta visează de 18 ani – să-şi vadă copilul venind înapoi, ca într-un film, de la linia orizontului.

Ultima aşteptare a lui fiului

Cu puţin timp înainte, în acelaşi birou, chiar pe scaunul din faţa ei, fusese Dragoş. O maşină a poliţiei l-a adus de la ora 15:00 în Bucureşti, la IGPR. Aşteptăm să aterizeze avionul cu care mama vine din Italia, dar el nu ştie asta. Crede că a venit pentru “rezultate” şi că lucrurile întârzie pentru că poliţiştii de la Urmăriri (care se ocupă şi de copiii dispăruţi) trebuie să pună în executare mandatele din dosarul transferurilor. Abia când ne mutăm într-o altă încăpere, începe să simtă. Comportamentul lui trădează asta, dar el nu vrea să recunoască, s-ar vulnerabiliza, iar copiii orfani, ca el, ştiu să-şi ascundă sentimentele.

2
Foto: Karina Knapek

Are o cămaşă cadrilată şi, pe deasupra, o geacă neagră. Mânecile sunt din imitaţie de piele. Geaca e strâmtă, dar n-o dă jos de pe el, semn că-i place cum îi stă în ea. Are un zâmbet larg, care-i luminează toată faţa, pantofi uzaţi, cu talpa ruptă, şi mâinile crăpate. E al nimănui, un om care are liniuţă, în dreptul părinţilor, în certificatul de naştere. A fost găsit pe stradă şi crescut prin orfelinate, ştie că lumea în care trăieşte poate fi parşivă şi că nu poate răzbi prin ea decât muncind. Azi, e băiatul bun la toate în curtea unui sătean din Jupâneşti. Mâine, nu ştie ce va fi cu viaţa lui. Dacă n-ar fi acum, într-un birou din sediul IGPR, aşteptând “rezultatele” (n.r. expertizei genetice), ar tăia la brazi, pentru că nea Nicu, “patronul” lui, vrea să-şi facă un atelier. Are 24 de ani şi niciun vis. Doar două dorinţe: să-şi ia carnetul de şofer, ca să poată munci şi altceva, şi să nu se mai trezească, în fiecare zi, de la ora 6:30 dimineaţa. Nu se plânge, spune că asta-i viaţa de ţăran. Deşi viaţa lui, înainte de a se urca într-un tren ce ducea niciunde, a fost într-un apartament de bloc din Buhuşi.

În ziua în care a dispărut, Dragoş parcă a închis ochi şi, prin somn, a început să trăiască o altă viaţă. Acum s-a trezit, dar nu-şi dă seama dacă lumea din jur sau cea din visul lui e aievea. El e băiatul pe care o mamă îl căuta prin ţară, plângând. Dar e şi băiatul crescut prin orfelinate şi obişnuit să rânească, de la vârsta de 10 ani, la porci. E copilul ce a plâns, la rându-i, după mama lui şi e puştiul care, la 11 ani, a îndrăznit să-i spună unei educatoare ce avea grijă de el, “mamă”. Are el cu adevărat o mamă?

Îmbrăţişarea şi grija fiului

Am dus-o pe mamă la el. Pentru că, atunci când a dispărut, ea l-a căutat, disperată, prin lume. Drumul ei spre el începuse acum 18 ani. Mai avea de făcut un pas. Când a intrat în încăperea unde se afla fiul ei, pe care-l credea pierdut pentru tototdeauna, Mariana a încremenit pentru câteva secunde. Apoi, l-a îmbrăţişat plângând incontrolabil şi, când a încercat să se desprindă de el, corpul n-a mai ascultat-o. S-a scurs din braţele lui pe podea. Îngenunchiat lângă ea, calm, Dragoş a cerut apă. I-a susţinut capul cu mâna, nelasând-o să atingă podeaua, într-un gest inconştient de protecţie şi nu s-a ridicat de lângă ea până ce n-a văzut-o că deschide ochii. A ridicat-o cu ajutorul unui poliţist şi a aşezat-o cu grijă pe un fotoliu.

3
Foto: Karina Knapek

În biroul plin de priviri străine, aţintite asupra ei în aşteptarea unei reacţii, Mariana încerca să facă loc în minte ideii că fiul ei, dispărut de 18 ani, trăieşte. Că e lângă ea şi e un bărbat în toată firea. Privirea ei îl căuta însă, undeva în el, pe copilul ştrengar care fugise la joacă pe 2 august 1996 şi nu se mai întorsese niciodată înapoi. Pentru ea, timpul a rămas pe loc atunci când l-a pierdut. Nu l-a văzut în prima zi de şcoală, n-a fost lângă el când a luat prima notă proastă şi nici când a sărutat pentru prima dată o fată. Iar azi are aproape 25 de ani şi e aproape un străin.

Dragoş a fost cel care a spart tăcerea, cu întrebarea care i se învârtea în minte şi mamei lui, de când ajunsese în România – “Ce zic analizele?”. Au ascultat amândoi discursul instituţional, dar extrem de emoţionat, al echipei de poliţişti care s-a ocupat de caz şi care le-a transmis concluziile raportului de expertiză ADN – probabilitatea ca Dragoş Vasile Lupu să fie una şi aceeaşi persoană cu minorul dispărut din judeţul Bacău în 1996 este de 99,996%.

După ce poliţiştii au părăsit încăperea, Mariana mi-a mărturisit – “Am ştiut. Din prima am ştiut”. Nimeni nu le poate înapoia azi anii pierduţi. Dar nimic nu-i poate opri să fie împreună de-acum înainte.

Planuri de viitor

L-am întrebat pe Dragoş ce vrea să facă. Dacă vrea să se ducă să-şi ia bagajul şi apoi să meargă la Buhuşi, împreună cu mama lui. “Ce bagaj? Unde să mai plece? Păi tu crezi că acuma dacă te-am găsit eu te mai las să pleci undeva? În seara asta mergem la Bacău şi sâmbătă avem avion spre Italia. Eu trebuie să mă întorc înapoi la muncă”, a decis hotărâtă Mariana. Dragoş a încuviinţat din cap şi-a zâmbit. Era un zâmbet de uşurare, avea o mamă. N-a mai aşteptat niciun alt îndemn, a început să dea telefoane ca să-l roage pe cel care l-a găzduit până acum să-i trimită bagajele şi actele, prin curier, la Buhuşi. “Da. E mama. Plec”, i-a spus el celui de la celălalt capăt al firului şi ochii i s-au umplut de lacrimi. “E în regulă dacă plângi”, i-am spus. “Am plâns destul”, a răspuns, zâmbind.

Mariana s-a transformat dintr-o dată. Emoţiile au făcut loc grijilor şi planurilor de viitor. “Cum facem cu actele?”, “Unde îţi sunt diplomele de şcoală?”, “Cum adică ai lăsat buletinul acasă? Cum ai venit la poliţie fără buletin?”, îl bombardează ea pe Dragoş cu întrebări “de mamă”.

Acum, ea nu-şi mai doreşte decât un lucru – să demonstreze celor care au acuzat-o, după dispariţia copilului, că l-ar fi ucis, că Dragoş e viu şi nevătămat. “Vreau să mă iei de braţ şi să mă plimb cu tine prin tot Buhuşiul, să vadă toţi că eşti viu şi eu n-am fost nebună să te caut atât, cum mi-au zis ei”.
Şi a mai avut o rugăminte, ca în ziar să apară următoarele rânduri: “Vreau să mulţumesc poliţiştilor de la Bucureşti că au făcut ceea ce alţii n-au putut sau n-au vrut să facă”.

(N.a. – Din octombrie 2005, Jurnalul Naţional are o campanie pentru copiii dispăruţi. Dragoş Lupu este al patrulea caz vechi rezolvat de ziarul nostru. Mergem mai departe, convinşi că miracolele există şi că stă în puterea noastră să le împlinim. Fiecare copil dispărut merită o şansă!)

BODEA MARCEL SORIN

bodea

Data naşterii: 25.05.1987
Vârsta la data dispariţiei: 9 ani
Locul naşterii: Cãlan, jud.Hunedoara
Pãrinţi: Petru şi Lucreţia Armina
Domiciliu: Petroşani, jud. Hunedoara
Data dispariţiei: 05.04.1997
Împrejurări: în acea zi, a ieşit în faţa casei pentru a se juca cu alţi copii. La scurt timp, acesta le-a spus celorlalţi copii că se va duce pe dealul din apropierea cartierului Bosnia, unde se află şi poligonul de tragere, pentru a căuta cartuşe trase. 

Semnalmente:
Înãlţime: 1,20 m;
Greutate: 33 kg;
Pãr blond, tuns scurt;
Ochi albaştrii.
Faţa rotundã.
Frunte latã, proeminentã.
Bãrbie proeminentã.
Constituţie atleticã.

La data dispariţiei purta o bluză trening culoare albastră cu dungi negre pe umeri şi în zona pieptului; pantalon din catifea neagră; ciorapi din lână, culoare albă; cizmuliţe din cauciuc, culoare albastră, cu o dungă galbenă în partea superioară, mărimea 21; fes culoare verde cu două dungi negre. 

Previous Older Entries

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.