Şeful Poliţiei Române: „Cred că o parte din minorii dispăruţi au fost traficaţi”

Şeful IGPR, Dan Valentin Fătuloiu, susţine că subordonaţii săi au şi dotarea, şi pregătirea necesară pentru a rezolva cazurile de copii dispăruţi. Poliţia are calculatoare, maşini, câini de urmă, protocoale semnate cu parteneri din societatea civilă. Dar cu toate acestea, nu reuşeşte să ajungă la cei 336 de copii dispăruţi şi încă negăsiţi, rămaşi „în stoc”…

 

 

 

Jurnalul Naţional: Câţi minori dispăruţi şi încă negăsiţi sunt acum în evidenţele Poliţiei?

Şeful Poliţiei Române: 336 de minori la zi (n.r. – interviul a fost realizat pe 26 ianuarie a.c.). Pe vârste sunt 73 între 0 – 5 ani, 80 între 5 – 10 ani, 26 între 10 – 14 ani şI 157 între 14 – 18 ani. Pe noile proceduri, numărul dispariţiilor creşte, pentru că acuma o dispariţie se înregistrează şi primeşte un cod. Înainte, dacă-l găseau în 48 de ore, nu se mai înregistra…

 

Bine, înainte nici nu-l căuta poliţia în primele 48 de ore.

De aceea nu avem o statistică comparativă. Neputând face o comparaţie reală, nu putem zice că 1477 de cazuri pe 2006 reprezintă o creştere a numărului de minori dispăruţi.

 

Plus că sunt unii care dispar de mai multe ori şi fiecare dispariţie e considerată un nou caz…

Exact. Ceea ce e important e că din totalul ăsta de 1477 sunt găsiţi 1428. Doar 49 sunt negăsiţi.

 

Cazuri proaspete, numai de anul trecut. Pentru că mai sunt şi din anii vechi!

Noi vorbim în stoc acum de 336. Pentru fiecare sunt declanşate acum măsurile respective. E clar că, din aceste cazuri, sunt unele unde avem suspiciuni încă neelucidate. Poate fi o agresiune sau poate fi o moarte accidentală, generată de înec… Am completat schema de sociologi şi, împreună cu Institutul, vreau să intrăm puţin în detaliu, să vedem fiecare caz de dispărut în parte. Şi cele din evidenţă, dar mai ales la ultimele… Mă preocupă să ştiu, de exemplu, câţi dintre aceştia fac parte din categoria celor care pot fi luaţi şi duşi în străinătate. Ori traficaţi, ori printr-o înţelegere tacită între părinte şi o anumită persoană. Cazuistica a scos în evidenţă şi astfel de date, în care părinţi, ce fac parte dintr-o zonă socială cu probleme, au dat procură, că altfel nu puteau să-i treacă graniţa, au ieşit copiii, după care părintele, pentru a se acoperi de această complicitate la trafic, a zis „a plecat copilul”. Sau unii spun „mi-a plecat fata, dar am primit un telefon de la ea sau mi-a zis cineva din Spania sau din Italia că ar fi pe acolo”. Sunt părinţi care cad victime acestor tentaţii. Când cineva îi spune „acolo mai bine, aici ş-aşa n-ai condiţii…”

 

Dar Poliţia de Frontieră n-ar fi observat nimic?

Încă de când lucram la Crimă Organizată, am sesizat acest aspect şi am impus ca minorilor respectivi să nu li se dea drumul decât dacă au procură notarială că sunt încredinţaţi. Dar este posibil să existe şi această înţelegere tacită cu părinţii.

 

Câtă vreme rămân active cazurile de dispariţii?

Până îi găsim, desigur.

 

Nu se declară niciodată moartea prezumată?

Nu, pentru că nu funcţionează prescripţia, ca în cazul dispariţiei dintr-un caz penal.

 

Ce şanse mai sunt să fie găsit în viaţă un copil care a dispărut care a dispărut acum 20 de ani?

Să ştii că sunt… Există o tehnologie în care vrem să ne specializăm şi noi, „age progression”, de îmbătrânire a imaginii unui copil dispărut, pentru a vedea cum ar arăta el acum.

 

Dotarea Poliţiei

 

Are Poliţia Română dotarea necesară pentru a răspunde eficient în cazurile dispariţiilor de copii? Există, de pildă, suficiente calculatoare?

Există. La toate Inspectoratele Judeţene de Poliţie. Mai mult decât atât, avem sistemul acesta de comunicaţii pe care l-am dezvoltat la nivelul ţării, cu 112. Asta înseamnă cele 2780 de autoturisme care au fost date la toate posturile de poliţie din România. Maşini cu staţii pe ele, fixe şi mobile. Le-am luat şi nişte lumitoare foarte puternice, englezeşti. În multe cazuri de dispariţii se face sesizarea noaptea, că atunci are reacţie familia „s-a făcut întuneric şi uite, nu a venit”… Fiecare maşină are acest far, care se încarcă de la baterie şi bate aproape 700 de metri foarte clar. Iar sistemul acesta se creează din dispecerat. În cazul unui copil dispărut, toţi primesc acum primele date direct, nu prin telefon, şi încep să-l caute. I-am spus acestui sistem „Năvodul”, este un plan de măsuri pe care acţionăm şi în alt gen de intervenţii.

 

Dacă e sesizată dispariţia noaptea, cum aţi spus şi dumneavoastră, poliţiştilor li se plătesc orele suplimentare?

Nu, nu li se plătesc. Li se dau sporuri… La noi, dacă ai făcut ore suplimentare, primeşti libere, nu bani. Ar însemna să avem un buget prea mare… Sunt situaţii, în cazurile deosebite, când poliţiştii au lucrat 2-3 zile non-stop. Atunci, şeful lor, nemijlocit, face o evaluare şi spune „ai duminică, luni, marţi – liber”.

 

Ştiţi cât are diurnă pentru deplasări un poliţist?

Este foarte mică diurna. Este de 100.000 de lei. Eu am semnalat asta, pentru că este o hotărâre guvernamentală care nu vizează numai Ministerul Administraţiei, ci pe toţi funcţionarii publici. Ea n-a mai fost modificată de 3-4 ani şi chiar am dispus să se facă o reanalizare a diurnei pentru că, la preţurile actuale, se asigură integral doar cazarea. Dar masa…, e puţin probabil că poţi să mănânci cu 100.000 de lei. Nici nu ştiu, e 150.000 parcă.

 

103.000 de lei.

Este imposibil… Chiar am trecut-o ca prioritate, să propunem o modificare legislativă. Experienţa cazurilor de minori dispăruţi ne-a creat premiza de a pregăti foarte mult poliţiştii, pentru că pregătirea determină reacţia lor. Ei trebuie să cunoască foarte bine care sunt standardele profesionale pe domeniul respectiv. Inclusiv management, că el provoacă decizia imediată, de-acolo pleacă întreaga operativitate. Ş-am văzut că-n multe din situaţiile astea, poate să funcţioneze chiar foarte bine. Şi se responsabilizează foarte mult inspectorul şef, pentru că deja el preia dispariţia unui minor ca pe un caz deosebit.

 

Ştiţi cumva la nivel de inspectorat judeţean câţi poliţişti se ocupă de dispariţiile de minori?

Depinde de inspectorat. Sunt inspectorate mici, cum e cel din Covasna, care nu se compară cu cel de Cluj, de pildă. Oricum, în fiecare inspectorat sunt poliţişti care se ocupă de dispariţii, de la 1 până la 3. Dar nu numai de dispariţii de minori.

 

Tocmai. Au foarte multe dosare în lucru!

Au. Dar în spatele lor sunt şi compartimente de sprijin în situaţiile astea. De exemplu, la dispariţiile de minori e şi un compartiment care tratează problema minorilor. Nu se ocupă numai poliţistul responsabil, are reprezentare la municipiu, la postul de poliţie. Acum au învăţat şi psihologii lecţia foarte bine, metodologia şi intervenţia.

 

Au toate inspectoratele psihologi?

Da. Toate inspectorate au acum, de la nici unul, câte doi psihologi. În decembrie 2006 aveam pe ştate 92 de psihologi.

 

Câini de urmă sunt?

Sunt. La toate inspectoratele. Nu numai de urmă. Există un program pe care l-am realizat la nivelul şcolii de dresaj, prin centralizarea datelor la nivel naţional. E foarte interesant, în momentul în care există o situaţie degenul ăsta, se dă un click, apare harta României şi-ţi identifică unde se află câinii de urmă, de cadavru, de exploziv. La toate structurile…

 

Deci, dacă Doamne fereşte dispare un copil, nici un Inspectorat de poliţie n-ar avea scuza „dom’le, n-avem câine de urmă”. Sau „n-am avut de unde să-l aducem”…

Nu.

 

Câinii sunt şi-n custodia serviciului de Investigaţii Criminale? Pentru că se poate întâmpla ca ei să fie la cei de la Ordine Publică…

Au fost scoşi de acolo. La câinii de urmărire, pregătirea, repartiţia şi coordonarea, managementul nemijlocit, îl face şeful de la Serviciul de Investigaţii Criminale. Nu există în ţară nici un judeţ care să nu aibă câine de urmărire. Câinii de cadavru îi specializăm ş-am crescut numărul lor. Anul trecut au ieşit din şcoală peste 230 de câini. Ş-am făcut şi baza aceea de date, de urme de miros, care este unică în Europa. Este importantă, pentru că poţi, pe anumite obiecte care rămân la faţa locului, căciuliţa unui copil de pildă, să identifici o urmă care intră în baza de date şi, dacă găseşti apoi copilul într-o fază în care nu-i poţi stabili identitatea, se poate face acest lucru acolo, la Institut.

 

Ca la analizele ADN, nu? De ce durează atât de mult o analiză ADN?

Nu durează foarte mult.

 

Păi, la Sali (n.r. – cazul Sali Andrei, de 2 ani, dispărut în Dolj, unde au fost găsite nişte fragmente de oase umane pe 25 iulie 2006 iar rezultatele ADN au fost gata în decembrie 2006) a durat 6 luni!

Depinde de la analiză la analiză. Nu durează foarte mult.

 

6 luni e mult, totuşi…

Nu cred că a durat atâta.

 

6 luni a durat!

Nu ştiu de ce, poate tehnic… Dar acuma extindem baza de date ADN. Am avut un program PHARE, făcut cu experţi din străinătate, pentru a face legea, care acum este la ministerul justiţiei, pentru avizare. Ieri (n.r.- 25 ianuarie) a fost deschis Institutul de Criminalistică, care a primit certificarea ISO 7323. Asta înseamnă că toate expertizele făcute aici sunt recunoscute în toate instanţele internaţionale. Am investit foarte mult ş-acum creem baza de date. Dar trebuie să avem legislaţia necesară pentru ca tuturor celor ce ies din penitenciar (n.r. – condamnaţi pentru infracţiuni de natură sexuală asupra minorilor) să li se ia obligatoriu ADN. Şi avem deja 16 cazuri pentru care am cerut avizul legiuitorului. Până acum, se lua AND doar dacă voia şi respectivul. De acum înainte, cum îl fişez pe imagine şi-l bag în IMAGE Track, un sistem automat de identificare după fizionomie, pot să-l bag şi în AFIS, şi în baza ADN. E adevărat însă că e singurul laborator şi n-avem capacitatea să procesăm. Dar în primul semestru al acestui an mai angajăm încă 17 specialişti.

 

Ce se întâmplă însă când se mai termină reactivi?

Avem reactivi luaţi, tot printr-un program PHARE din 2006. Programul, în valoare de 1.200.000 de euro, a avut componenta de traning şi de creare a legislaţiei, dar 60% din proiect a fost pentru substanţele necesare analizelor. Asta înseamnă peste jumătate de million de euro. Sunt stocate, e plin depozitul.

 

Proceduri

 

Când este pus un minor dispărut în UG?

Imediat. În momentul în care, pe baza primelor date şi după ce se ia legătura cu familia, se certifică că este dispărut, se realizează procedurea automat şi se dă în urmărire cu poză cu tot.

 

Ce presupune UG-ul?

Se transmite la toate unităţile de poliţie. Unităţile de poliţie au obligaţia să-i informeze pe cei care intră în posturile de poliţie sau posturile care asigură patrularea. Agentul de ordine este primul, dispecerul îi semnelează cazul. Sunt instruiţi agenţii de ordine care intră în stradă. De la caz la caz…, că sunt minori care dispar şi există elemente că ei fac parte din categoria minorilor cu plecări voluntare şi repetate. Dar sunt şi minori care n-au nici un motiv să dispară, să nu vină acasă, şi acolo apare o problemă. Toţi sunt trataţi la fel în prima fază, numai că la ceilalţi încep căutările… Aici e o chestie de manager că vezi, am văzut ultima oară că ajunsese să ne critice domnul acela de la unitatea asta de intervenţii care… Sunt buni, vin şi ne sprijină! Zicea „dom’le, dacă mă anunţau de ieri, îl găseam”. Dar atunci aveam noi posibilitatea să-l căutăm.

 

Chiar vreţi să ştiţi ce s-a întâmplat acolo? De Hoghiz vorbiţi (n.r. – cazul Iakab Roxana – 5 ani). În primele 24 de ore n-a venit nici un ofiţer de la Investigaţii Criminale!

Mda… N-au fost căutări?

 

Cu gardienii publici?! Da’ n-au competenţe pe-aşa ceva! Cu poliţiştii de la postul Hoghiz şi gardienii publici.

Nu ştiu, eu ştiu c-au fost…

 

Păi, cum să anunţe dacă ei habar n-au avut! Şi chiar dacă au avut habar, nu li s-a părut important! Asta e următoarea întrebare: cine are competenţe în cazurile acestea în primele 24 de ore? Că acelea sunt esenţiale, mai ales în cazurile grave, când copiii sunt rătăciţi sau răpiţi!

Cei de la Investigaţii Criminale. Serviciul este punctul de comandă, cel care coordonează şi declanşează procedurile.

 

Şi-n cazul unei răpiri, mi se pare important să fii acolo, pentru a conserva zona respectivă.

Cel care conservă zona este primul poliţist ajuns la faţa locului. El face şi primele investigaţii. Că, dacă te duci în toate cazurile buluc, cu toată lumea, până nu faci primele investigaţii, iroseşti forţele. Procedurile sunt etapizate şi fiecare are rolul lui. Că poţi să nu te duci pentru că unul a fost superficial… E un exerciţiu care ne-a demonstrat că, dacă e făcut şi controlat… Şi poliţiştii ştiu că e foarte atent supravegheat de managerul general de la IGP. Şi că, atunci când nu respectă procedurile sunt sancţionaţi sau că, dacă se respectă procedurile, li se dă primă. Uşor, uşor, se învaţă. Eu nu cred că există vreo poliţie din lume care face perfect treaba asta. Nu poate să existe o poliţie cu poliţişti perfecţi, nu?

 

Dumneavoastră sunteţi mulţumit de cum acţionează poliţia în primele 24 de ore?

Da, parţial. Nu pot să fiu în totalitate mulţumit. Mai sunt încă stângăcii, mai sunt poliţişti care nu reacţionează conform standardelor. Dar în general am văzut că au început să exerseze foarte bine această metodologie. Nici nu s-a terminat luna şi avem 127 de minori dispăruţi. Au fost găsiţi 122, deci avem un procent destul de bun. Dar, dacă ne punem problema că „dom’le, mai sunt 5 minori şi ăia pot fi morţi”, este grav, nu? Deşi nu cred că acesta este cifra celor ce nu mai pot fi găsiţi în viaţă. Am discutat zilele acestea cu colegul meu din Franţa (n.r.- Şeful Serviciului de Cooperare Tehnică Internaţională din Poliţia Naţională Franceză, Christian Cady) şi despre minori. Despre cei care sunt folosiţi de grupări mafiote pentru a comite diferite tipuri de infracţiuni. Şi, în marea lor majoritate, nu sunt copiii lor. Până acum a fost o problemă, pentru că nu primeam date personale cu privire la minorii depistaţi acolo, pentru că procedurile legale nu erau îndeplinite şi nu se aplicau drepturile comunitare pe statul care nu era membru. Dar, de la 1 ianuarie, lucrăm într-o altă manieră în domeniul schimbului de date personale şi ar fi interesant de verificat şi această ipoteză. Pentru că eu sunt convins că printre minorii care comit infracţiuni în străinătate şi sunt exploataţi acolo e şi o parte din cei 300 şi ceva de minori dispăruţi în România.

 

PROTOCOALELE POLIŢIEI

 

Anul trecut, IGPR a încheiat mai multe protoacoale de colaborare pe subiectul minori dispăruţi.

 

De protocolul încheiat cu ANPDC sunteţi mulţumit cum funcţionează?

Nu ştiu, n-am făcut o evaluare eu! Eu mă ocup de evaluarea politicilor mari, la nivel de inspectorat. Am 50.000 de poliţişti, dacă m-aş ocupa de evaluarea fiecărui protocol, la nivelul fiecărei direcţii…

 

Dar dumneavoastră v-aţi pus semnătura pe el! Măcar de curiozitate, după un an de zile (n.r. protocolul a fost semnat pe 20 decembrie 2005)… De celelalte protocoale ştiţi, dacă se respectă sau nu?

Eu cred că, dacă semnăm un protocol, ele trebuie să se respecte. Nu am primit asemenea informaţii, că aceste protocoale sunt încălcate sau nu se respectă. Dar putem întreba.

 

În martie anul trecut a fost semnat protocolul cu Asociaţia Naţională a Detectivilor. Aveţi semnale că s-au implicat de atunci în vreo dispariţie de minor?

Apelăm la ei în momentul în care avem nevoie de sprijinul lor. D-aia am făcut şi protocolul, pentru că ei sunt în general avizaţi de noi, e o organizaţie professională care beneficiază de pregătirea noastră şi cu care noi cooperăm. Dacă avem nevoie să investigheze în vreun caz care ne depăşeşte…, dar nu ştiu să fi fost vreunul până acum. Însă am încheiat un protocol şi cu rezerviştii noştri (n.r. – Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şI Retragere din MAI). Am discutat cu preşedintele lor şi era foarte încântat că-i băgăm în seamă din nou. Ei reprezintă un potenţial foarte bun, că au abilităţile respective, sunt pensionari, au mediul lor social acolo, în bloc, şi pot obţine foarte multe date folositoare…

 

Cu condiţia să li se ceară sprijinul!

Exact. Le cerem sprijinul, normal… Foarte mulţi poliţişti cooperează cu ei, mai ales poliţistul de proximitate.

 

De protocolul cu mass-media sunteţi mulţumit?

Da, o parte din mass-media… (n.r. – este întrerupt)

 

De protocol vă întreb.

Cum funcţionează?

 

De protocolul încheiat cu mass-media sunteţi mulţumit?

Deci, cum funcţionează relaţia cu mass-media locală este…

 

Nu, nu… De protocolul încheiat!

În ce sens? Avem un protocol încheiat cu mass-media, da?

 

Aveţi?

Cu mass-media? Da, avem. Cu o anumită parte a mass-media.

 

Pe copii dispăruţi? Cu cine?

Avem. Eu ştiu că s-a încheiat şi la nivel local. Şi s-a făcut şi o solicitare domnului Ralu Filip care a transmis sau nu, asta nu ştiu, recomandări anumitor televiziuni ca, atunci când sunt copii dispăruţi şi avem nevoie, să difuzeze informaţia. Eu aşa ştiu! Eu ştiu că funcţionează foarte bine la nivel local şi am văzut implicarea totală.

 

Dar dumneavoastră aţi semnat vreun protocol între IGPR şi vreo instituţie mass-media?

Da’ nu trebuie să semnez eu! Eu am semnate protocoale cu mass-media!

 

Pe copii dispăruţi?

Pe copii dispăruţi… Nu ştiu, poate că semnează şi domnul Iancu (n.r. – adjunct al Inspectorului General al Poliţiei Române). Da’ de ce zâmbeşti ironic?

 

Pentru că eu nu ştiu de vreunul, dar m-am bucurat să citesc că există. Ia uitaţi aici. (n.r. – Îi este înmânat un extras din raportul „Evoluţii înregistrate în pregătirea pentru aderarea la UE (în perioada 30 septembrie 2005 – 28 februarie 2006)”, unde, la capitolul despre poliţie se precizează, printre altele: „s-au încheiat protocoale de colaborare cu presa scrisă şi audiovizuală, având ca obiect mediatizarea imediată a fotografiilor, semnalmentelor şi a oricăror date de interes privind copiii dispăruţi, care pot conduce la găsirea rapidă a acestora şi redarea lor familiei, precum şi realizarea de emisiuni tematice despre activitatea poliţiei”.)

S-a încheiat, da…

 

Eu nu ştiu de existenţa lui. Pentru că, dacă s-a încheiat şi televiziunile respective nu-l respectă şi nu difuzează imediat.. (n.r. – mă întrerupe)

Aşa… Ce se întâmplă?

 

Se fac vinovaţi. Moral…

Nu se întâmplă nimic!

 

Păi, ş-atunci de ce se mai încheie protocoale? Ce valoare au ele?

Este o politică… Eu ştiu că atunci (n.r. – în noiembrie 2005), mulţi dintre ei s-au angajat public. Politica redacţională o face însă doar redactorul şef şi el poate să spună dau sau nu dau ştirea. Nu printr-un protocol… Deşi este adevărat că e un angajament pe care ţi-l iei. Nici la campania pentru prevenirea accidentelor de circulaţie nu au respectat ce-au semnat.

 

Dar măcar cu TVR-ul, care este o instituţie publică, se poate încheia un protocol! Are acoperire naţională şi are, cumva, obligaţia să facă şi treaba asta!

Noi am avut atunci o discuţie cu toate posturile de televiziune, la nivelul CNA-ului. Şi, prin CNA, s-a făcut o recomndare pentru extinderea perioadei de publicitate cu 20 de secunde pentru ca, în acel interval, să fie difuzate şi cazurile de copii dispăruţi. Ştiu că s-a făcut asta. De aceea ţi-am cerut să-mi spui înainte lucrurile pe care vrei să le ştii, ca să le verificăm…

 

Eu aş ţine minte dacă am încheiat un protocol cu mass-media!

Eu am protocoale cu mass-media (n.r. – râde) pe mai multe… O grămadă de protocoale.

 

Adriana Oprea-Popescu

Jurnalul Naţional (5 februarie 2007)

 

Adevărul despre copiii dispăruţi

BILANŢ. A trecut un an de la lansarea campaniei „Jurnalului Naţional”

 

„Sunt 72 de copii dispăruţi”… Ba nu, sunt de două ori mai mult! Dar viaţa unui copil dispărut nu încape în cifre. Iar profesionalismul poliţiştilor se probează mai ales în cazurile în care ei reuşesc să găsească la timp un copil şi să-i salveze astfel viaţa…

 

În toamna anului trecut, Jurnalul Naţional lansa o campanie de presă în premieră naţională pentru copiii dispăruţi. Atunci, în octombrie 2005, în evidenţele poliţiei erau înregistrate 300 de cazuri. În numele acestor copii, ziarul nostru cerea autorităţilor schimbarea procedurilor interne ale Poliţiei Române. Căci în acel moment, strigător la cer, pentru a înregistra dispariţia unui minor, poliţia putea să aştepte 48 de ore… Campania noastră a avut efect: în noiembrie 2005, procedurile au fost schimbate iar de atunci, măcar teoretic, poliţia se implică în căutarea unui copil imediat ce primeşte reclamaţia.

 

NUMÃRÃTOAREA. La sfârşitul anului trecut, Dan Fătuloiu, şeful Poliţei Române, anunţa într-o conferinţă de presă că „în 2005 au fost sesizate 202 cazuri de dispariţii minori. Din care 128 au fost soluţionate şi 74 au rămas încă în evidenţă”. În primele 10 luni ale acestui an, conform datelor IGPR, au fost reclamate la poliţie 1016 dispariţii de minori. Mulţi s-au grăbit să concluzioneze: au dispărut de cinci ori mai mulţi copii! Greşit! În acest an, poliţia nu i-a mai trimis pe părinţi acasă, să-şi aştepte copiii, ci a început să înregistreze sesizările. În România, minorii au dispărut dintotdeauna, însă ei au început să fie număraţi abia din acest an.

„Tot în primele 10 luni ale acestui an, au fost găsiţi 869 de copii”, anunţă IGPR. Cei nepricepuţi fac calcule şi declară apoi, triumfător: eficienţa Poliţiei în astfel de cazuri e de 85%. Am vrea noi… Trebuie să recunoaştem că, deşi implicarea poliţiştilor a crescut, ei n-au atins încă perfecţiunea! Printre cei 869 de copii găsiţi sunt mulţi dispăruţi din anii anteriori. Un băiat din Prahova, de pildă, dispărut în august 2002, a fost găsit în iunie 2006! Un altul, din Neamţ, a fost găsit după 10 ani! Există şi cazuri de minori cu plecări voluntare care recidivează pe parcursul a 12 luni.

Facem socoteala însă pe datele Poliţiei: dispăruţii minus găsiţii egal 147 de cazuri încă active. Dosare din acest an. Cu toată bunăvoinţa noastră, dă cu virgulă…

 

DATE REALE. Tot în toamna anului trecut, Jurnalul Naţional a creat un site special pentru aceşti copii: http://copiidisparuti.jurnalul.ro. Aici sunt afişate cazurile de care aflăm, de-a lungul timpului. La sfârşitul lunii octombrie, am confruntat evidenţele noastre cu datele oficiale. Pe site-ul IGPR, la secţiunea „copii dispăruti” figurau atunci 72 de cazuri. Alţi 42 de minori la data dispariţiei, care între timp deveniseră majori, erau rătăciţi la „Urmăriţi General”, printre infractori de drept comun.

Am confruntat fiecare caz în parte cu datele noastre. Pe site-ul Jurnalului National apar, în plus, 39 de cazuri.

Fiecare dintre ele ne-a fost confirmat zilele trecute de Inspectoratul Judeţean de Poliţie de care aparţine. „Copilul nu a fost încă găsit, cazul este activ”. Balazs Attila Guszi, un copil de 3 ani dispărut din Satu Mare în 1998, Curcudel Dragoş (7 ani), dispărut în 1992 din Piatra Neamţ, Kerekes Gyula (11 ani), dispărut în 2003 din Cighid, Puczi-Cozak Mădălina (4 ani), dispărută din Târgu-Mureş în 2004, Miklos Janko (3 ani), dispărut din satul Sântandrei în 1998, etc. Copii dispăruţi care s-au evaporat şi din evidenţele publice ale Poliţiei. Sunt numai vârful aisbergului, iar cifra lor reală e greu de anticipat. Încă există cazuri vechi, de care aflăm întâmplător, din arhivele online ale ziarelor locale… Cazul lui Stănescu Ciprian, de pildă, care a dispărut în 1995, la numai 9 ani, din Şcoala Specială Roman, ne-a fost confirmat de IPJ Neamţ.

 

CU CRUCE. 114 cazuri pe site-ul IGPR plus 39 de „exlusivităţi” ale noastre: la sfârşitul lunii trecute, erau 153 de cazuri încă nesoluţionate. Doar 147 sunt revendicate de Poliţiei, deşi, din datele furnizate oficial reiese că aceste cazuri sunt numai în acest an. Din ele, doar jumătate apar pe site-ul IGPR, la secţiunea „copii dispăruţi”. Cifrele sunt însă mai puţin importante. În dispariţii de minori, eficienţa nu se măsoară în procente, ci în vieţile copiilor găsiţi la timp şi salvaţi.

Ce n-o să întâlniţi în nici un bilanţ al Poliţiei e numărul minorilor dispăruţi şi găsiţi decedaţi. Teoretic, şi acestea sunt tot cazuri soluţionate… În ultimul an, 8 copii n-au mai putut fi salvaţi. 6 dintre ei aveau până-n 10 ani. Larisa Chelaru (8 ani) – răpită, violată şi ucisă, Claudia Mihai (11 ani) – răpită, violată şi ucisă, Mancaş Neculai (9 ani) – înecat, Canareica Oana – Andreea (6 ani) – înecată, Fogăraşi Florin (4 ani) – înecat, Fogăraşi Hajnalka (3 ani) şi Casoni Anuska (4 ani) – înecate, Iordache Marian (2 ani) – răpit şi ucis, Ionuţ Lung (16 ani) – decedat în urma unui traumatism cranian.

 

SINGUREI. O dată cu schimbarea procedurilor, Dan Fătuloiu promitea, anul trecut pe vremea asta, că Poliţia va avea, în căutarea copiilor dispăruţi, următorii parteneri de acţiune: Ministerul Sănătăţii, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC), Centrele de Plasament, Autorităţile Teritoriale de Ordine Publică, Asociaţia Chinologică Română, Asociaţia Naţională a Detectivilor din România, Asociaţiile poliţiştilor în rezervă, Mass-media, Organizaţia Internaţională „Salvaţi Copiii”, ONG-uri, firmele de protecţie şi de pază. A trecut un an. Timp în care, din informaţiile pe care le avem, s-au încheiat doar două protocoale de colaborare, mari şi late. Cu ANPDC, care nu respectă prevederile, şi cu detectivii particulari cărora, din câte ştim, nu le-a fost solicitat niciodată ajutorul, până acum… „Salvaţi Copiii” îşi aduce aminte de copiii dispăruţi doar pe 25 mai, când le serbează Ziua Internaţională cu trei afişe şi patru pliante, iar dintre toate firmele de pază şi protecţie, una singură se încăpăţânează să meargă la scoticiri deşi, de fiecare dată, trebuie să suporte şi costurile deplasării, şi reticenţa oamenilor legii.

 

APLICAŢIE. Nu găsirea a 72 sau a 153 de copiii ar trebui să conteze. Ci viaţa fiecăruia dintre ei! Ei nu sunt doar nişte nume pe un dosar, lor le e frig şi foame când se rătăcesc, plâng şi-şi strigă părinţii şi nu sunt încă pregătiţi să moară. Dispariţiile de copii sunt întâmplări tragice care pot lovi în fiecare dintre noi. Putem doar să ne învăţăm copiii diferenţa dintre bine şi rău, să-i supraveghem mai atent, să nu-i expunem. Dar nu putem fi în locul lor, în secunda fatală, pentru a lua decizii! În faţa unui astfel de caz, măcar pentru o de secundă, fiecare om ar trebui să se întrebe „dacă era copilul meu?”. Iar apoi să plece în căutarea lui, cu mintea şi cu inima. Atunci n-ar mai fi loc pentru orgolii meschine, ar fi anunţată şi presa imediat, ar fi chemaţi şi jandarmii, şi voluntarii… Dacă poliţiştii s-ar strădui să găsească un copil care respiră şi plânge, nu doar să rezove un dosar de carton. Nu e un păcat să pui şi suflet în ceea ce faci!

 

Răni deschise

 

Andreea Simon a dispărut din Miercurea Ciuc pe 15 decembrie anul trecut. Avea 9 ani. Poliţia încă nu a reuşit să dea de urma ei.

Sali Andrei avea 2 ani. A dispărut pe 13 iulie 2006. După 12 zile, în albia unui canal colector au fost găsite câteva fragmente de oase umane. Nici acum, după aproape 4 luni, nu sunt gata analizele AND care pot să certfice dacă cel găsit în canal e băieţelul dispărut.

Iordache Marian (2 ani) a dispărut pe 29 septembrie anul acesta, din comuna botoşăneană Hăneşti. Trei săptămâni mai târziu, pe 20 octombrie, trupul mutilat al unui copil a fost descoperit într-o fântână, la 17 km de locul dispariţiei. Poliţia susţine că încă nu a primit rezultatul necropsiei sau analizele ADN.

Iakab Roxana (5 ani) a dispărut pe 4 noiembrie anul acesta din comuna braşoveană Hoghiz. Au trecut 12 zile, iar poliţiştii care o caută merg pe ipoteza răpirii, însă nu au, până acum, nici un suspect.

 

DESPRE RÃPIRI. „Cele mai grave sunt cazurile în care minorii au vârste fragede, respectiv 1 – 6 ani, când nu pot fi explicate împrejurările producerii evenimentului, iar pe parcursul cercetărilor se constată că respectivii copii au fost răpiţi, abuzaţi şi omorâţi”,

din comunicatul IGPR

emis pe 12 noiembrie 2006

 

Adriana Oprea-Popescu

Jurnalul Naţional (15 noiembroe 2006)

 

Poliţiştii români se împiedică în botoşei

DOVADA. La câteva minute după ce l-a văzut pe Răducu, mama a întrebat de încălţări. După ce a primit de la voluntari espadrilele, le-a ţinut tot timpul în mână, chiar şi la spital.

 

Cazul băieţelului de 3 ani din Chiliile deschide nişte răni mai vechi de-ale Poliţiei Române. Escoriaţii adânci apărute pe organul numit orgoliu şi adâncite de fiecare prezenţă a voluntarilor veniţi să participe la scotociri.

Când în joc este viaţa unui copil, n-ar trebui să mai încapă alături nici o picătură de orgoliu. Întrebările de genul „dar dacă-l găseşte altul înaintea noastră?” devin ilogice.

 

DISPARIŢIA. Sâmbătă, 29 aprilie, la orele 19:45, agenţii Postului de Poliţie Chiliile, judeţul Buzău, au fost sesizaţi că a dispărut Nicolae Radu, in varsta de 3 ani. Nu existau suspiciuni de răpire, iar circumstanţele dispariţei arătau că e vorba de o rătăcire. Copilul se afla într-o zonă accidentată, cu râpe, aluncări de teren şi cursuri de apă. Cazul era grav şi se impunea mobilizarea unor forţe sporite la operaţiunile de căutare/scotocire. Din informaţiile furnizate de corespondentul local al Antenei 1, în prima zi la căutări au participat 40 de poliţişti şi jandarmi, care au acoperit, conform declaraţiilor lor, o rază de 5 km de la locul dispariţiei. A doua zi, au venit 70 de poliţişti şi jandarmi, cărora li s-au alăturat şi câţiva săteni. Căutările au fost zadarnice.

 

VESTEA. Duminică seara, dispariţia e mediatizată de televiziune. Aşa află şi voluntarii, care încep să dea telefoane, anunţând mobilizarea. Informaţia a ajuns la ei ca de obicei, „a şaptea zi după scripturi”, deşi coordonatele acestor asociaţii sunt cunoscute Poliţiei, iar prezenţa voluntarilor se impunea din primele ore.

Duminică spre luni, se pleacă înspre Chilii. BGS-ul vine cu maşini de teren şi 6 ATV-uri, Asociaţia Salvatorilor Voluntari pentru Situaţii de Urgenţă – cu un elicopter, radioamatorii cu 2 maşini şi staţii portabile şi mobile, Crucea Roşie Sector 6 cu 2 voluntari. Se ajunge în sat luni dimineaţa. În faţa sediului de poliţie din Chilii, voluntarii şi oamenii legii fac grupuri separate. Parcă n-ar fi aici, în ziua când celorlalţi românii le sfârâie micii pe grătare, pentru aceeaşi cauză. Poliţiştii privesc cu invidie spre ATV-urile voluntarilor, în timp ce aceştia ambalează motoarele şi-o taie prin hârtoape, pe deal în sus. Nu le-a spus nimeni unde ar fi nevoie să caute. Fiecare e pe cont propriu. Ca într-un război psihologic, deşi miza e salvarea vieţii unui copil.

 

BAŞCHEŢII. Copilul e găsit în jurul orelor 10:00, de doi voluntari. E preluat de BGS şi dus la spital. Înaintea maşinii de teren e o alta de la Poliţia Rutieră, care deschide drumul, cu girofarul. În Buzău, voluntarilor li se spune că trebuie să se întoarcă în Chilii, pentru a arată exact zona în care a fost găsit Răducu, poziţia în care se afla… După 3 ore, ajunşi la Chilii, li se spune că nu mai e nevoie de ei, ancheta a fost finalizată. „Găsisem şi noi încălţămintea copilului”, li se spune la postul de poliţiei. Cei doi voluntari rămân blocaţi: una dintre încălţări a fost tot timpul în mâna lui Răducu. Deşi aproape inconştient, ţinea strâns espadrila, să nu o piardă. Cealaltă se afla încă în picioruşul lui, am găsit-o în maşină. După ce le-a recuperat, mama copilului a stat tot timpul cu încălţările în mână. Şi la spital… De unde apăruseră „başcheţii” poliţiştilor?

 

LIFTING. Luni seara, în ştirile TV, aveam să observăm un poliţist ducând preţios în mână nişte ghetuţe. Însă, atenţie, chiar în comunicatul poliţiei de semnalare a dispariţie se spunea că băieţelul purta „tenişi albaştri”. Cei cu care fusese de altfel şi găsit… De la Chilii la Bucureşti realitatea suferise un lifting. Se schimbaseră încălţările, se schimbaseră găsitorii. În noaptea de 1 spre 2 mai, la orele 1:54, IPJ Buzău tramsmite presei un comunicat, cu titlul „Căutări încununate de succes”: „În ziua de 1 mai a.c., pentru căutarea minorului Nicolae Radu (…) au fost mobilizaţi 100 poliţişti din cadrul IPJ Buzău, 14 jandarmi din cadrul IJJ Buzău, o echipă din cadrul IJU cu utilaje necesare desecării fântânilor din zonă, 3 conductori câini de urmă, cărora li s-au alăturat 24 salvatori din cadrul organizaţiei non-profit „BGS” cu 6 autovehicule de teren, 6 ATV-uri, precum şi 2 elicoptere aparţinând Asociaţiei Salvatorilor Voluntari din România. În timpul activităţilor de căutare şi scotocire, o echipă de poliţişti a găsit încălţămintea copilului dispărut, motiv pentru care au fost masate în zonă toate forţele, băieţelul fiind găsit, în jurul orei 10:00, de o echipă a „BGS”, la aproximativ 2500 m de locul dispariţiei, într-o zonă împădurită şi foarte greu accesibilă. (…)”. Din comunicatul dat de IGPR la ora 2:30, dispar încălţările, dar şi BGS-ul…: „astăzi, 1 mai a.c., poliţiştii din cadrul IPJ Buzău, împreună cu forţele complexe angrenate în activităţile de căutare a minorului Nicolae Radu au reuşit, după aproximativ 40 de ore, depistarea acestuia într-o zonă împădurită şi foarte greu accesibilă.”

 

INUTIL… A doua zi, în încercarea de a lămuri misterul „ghetuţelor de la TV”, luăm legătura cu purtătorul de cuvânt al IPJ Buzău şi-i cerem semnalmentele încălţărilor. Răspunsul este următorul: „sunt botoşi din pâslă de culoare crem-bej şi au fost găsiţi la 500 de metri de locul în care a fost găsit apoi copilul”. „De unde ştiaţi că sunt botoşii lui Radu, din moment ce chiar dumneavoastră aţi anunţat că a dispărut în teneşi albaştri?”. „Aşa ne-a zis tatăl, că sunt ai copilul”. Eforturile poliţiei de a distorsiona un adevăr evident dar, probabil, neconvenabil, devin ridicole. Nimeni nu a criticat modul în care au fost organizate operaţiunile de căutare ale poliţiei. Nimeni n-a arătat cu degetul înspre ei. Probabil că au, din păcate, talentul de a-şi băga singuri degetul în ochi. Şi din pricina asta nu văd un lucru simplu: că pot salva viaţa unui copil, lăsând orgoliile la o parte şi apelând în astfel de situaţii şi la „forţele complexe angrenate în activităţile de căutare”…

 

Distanţa de la vorbe la fapte

 

Din noiembrie 2005, de la schimbarea procedurilor de căutare a copiilor dispăruţi, eficienţa poliţiei a crescut. Însă mentalităţile au rămas aceleaşi. La operaţiunile de căutare/scotocire, Poliţia Română tolerează voluntarii, nu se bazează pe sprijinul lor. La începutul campaniei „Jurnalului Naţional” atrăgeam public atenţia autorităţilor că trebuie ca „poliţia să fie obligată să colaboreze, în operaţiunile de căutare/scotocire cu voluntari (persoane fizice sau asociaţii nonguvernamentale) pe baza unui plan comun de acţiune, sub conducerea organelor de poliţie”. Şeful Poliţiei Române, chestor principal Dan Fătuloiu, recunoştea atunci că „este imperios necesară obţinerea sprijinului altor autorităţi şi entităţi precum (…) ONG-uri, firmele de protecţie şi pază.” Singurul ONG cu care IGP-ul a semnat, până acum, un protocol de colaborare este „Salvaţi Copiii”. Pe care nu l-am văzut implicat activ în problema copiilor dispăruţi.

În ce priveşte colaborarea cu voluntarii care pot şi vor să participe la operaţiunile de căutare, poliţia e rezervată. Nu vrea să semneze un protocol cu fiecare firma în parte, dar nici cu toate la un loc. Apreciează (câteodată) eforturile, admiră (întotdeauna) dotarea, dar lasă societatea civilă cu mâna întinsă…

 

Repetabil

 

Poliţiştii n-au reuşit să ajungă la Răducu. E doar un ghinion ? Istoria zice că nu… Mihai Olaru (3 ani), căutat de numeroase forţe de poliţie şi jandarmerie, a fost găsit după aproape 24 de ore, la 10 km de la locul dispariţiei, de un localnic. Ionuţ Căpraru (4 ani) a fost găsit în viaţă după o săptămână, de un pădurar. Vlăduţ Tudor (4 ani), a fost găsit, dupa 6 zile, de un voluntar, fără să poată fi salvat. Mustafa Redivan (2 ani) a fost găsit mort, după 5 zile de la dispariţie, de nişte oieri, la doar 2 km de locul dispariţiei…

 

Ar putea fi adoptat

 

Răducu Nicolae, copilul dispărut şi găsit, mai are încă cinci fraţi şi o soră. Sesizată de un reporter tv, Direcţia pentru Protecţia Copilului Buzău a făcut o anchetă socială în Chilii. Copiii, insuficient dezvoltaţi fizic şi psihic pentru vârsta lor trăiau în condiţii mizere. Dormeau cu toţii într-un într-un pat, alături de mamă, şi erau hrăniţi cu lături. Luni, când am întrebat-o pe mama lui Răducu ce-i dă să mănânce, de-i aşa mititel, ea mi-a răspuns, senină „ciorbă de cartofi şi lapte, că asta-i place”… În aceeaşi zi, patru dintre fraţii lui, cei mai mici ca vârstă, au fost duşi în Centrul de Primire Minori în Regim de Urgenţă Buzău. În aceasta dimineaţă instanţa va analiza cazul, iar copiii vor fi instituţionalizaţi, fie cu acordul părinţilor, fie prin decăderea lor din drepturi. „Răducu este în continuare în spital însă când va ieşi de acolo va merge la un asistent maternal şi chiar ne gândim că el ar putea fi dat spre adopţie”, declară Cecilia Manolescu, directoarea DPC Buzău.

 

Adriana Oprea-Popescu

Jurnalul Naţional (4 mai 2006)

 

Copil dispărut, găsit după 2 ani

Mama sa Maria Răducan, îl credea mort pe Anton (foto mic) şi ne spunea, acum două săptămâni, că ea cred că a fost răpit, pentru a i se lua organele.

 

Brăileanul Anton Răducan (9 ani), dispărut în urmă cu aproape 2 ani, a fost găsit viu şi nevămat într-un centru de plasament din Iaşi.

 

Pe 31 martie, Jurnalul National publica un articol despre cazurile copiilor dispăruţi care îmbătrânesc în arhivele IPJ Brăila. În urmă mediatizării fotografiilor acestor minori, unul dintre ei a fost găsit.

Anton Răducan (9 ani), dispărut pe 1 iunie 2004 din Brăila, a fost depistat pe 7 aprilie, întreg şi nevătămat, într-un centru de plasament din Iaşi. Acum 3 luni fusese „ridicat” din zona gării, unde cerşea, de poliţiştii ieşeni care l-au predat Direcţiei pentru Protecţia Copilului din Iaşi. Deşi Anton era în urmărire generală de cel puţin un an de zile, nici oamenii legi, nici asistenţii sociali nu s-au gândit să verifice identitatea copilului găsit…

 

COMUNICARE. Pe 1 iunie 2004, Anton a dispărut chiar din faţa porţii casei. Nu era prima oară când i se pierdea urma… A mai fost plecat de acasă în patru rânduri. Penultima dată, pe 7 martie 2004, a fost găsit în Iaşi, după două săptămâni de la dispariţie. „Îi place să meargă cu trenul. Fuge de şcoală. A mai fost depistat de Poliţia din Iaşi şi internat într-un centru de plasament de acolo. Acum, pe 7 aprilie, după ce noi am insistat cu adrese către toate instituţiile de protecţie a copilului din ţară, dar în mod expres către Iaşi, şi după ce cazul a fost consemnat şi în Jurnalul Naţional, ni s-a comunicat că „e posibil ca minorul să se afle acolo”. Practic, el era dat în urmărire generală de mult timp, iar instituţiile de protecţie a copilului fuseseră înştiinţate despre toţi copiii dispăruţi! De data aceasta am insistat la Iaşi cu mai multe adrese pentru identificarea acestui copil. Pe 14 martie le-am trimis ultima solicitare, cu poza şi semnalmentele copilului, iar pe 7 aprilie ne-au răspuns afirmativ”, ne-a declarat un ofiţer de la Serviciul de Investigaţii Criminale din IPJ Brăila.

 

REVELAŢIA. Liviu Balaban, psihologul Direcţiei pentru Protecţia Copilului Iaşi, cel care l-a văzut pe Anton, ne-a confirmat faptul că micuţul a fost găsit în Gara din Iaşi, în urmă cu aproximativ trei luni: “Cerşea în gară. Nouă ni l-a adus tot Poliţia. Copilul spunea ceva despre Brăila şi Rahova. Am crezut că Rahova este un cartier în Brăila şi am luat legătura cu Primăria Brăila, cu Poliţia din Brăila, dar n-am reuşit să-l identificăm, să-i găsim părinţii. Abia după ce poza lui a apărut şi în ziar, l-am identificat. Luni, 10 aprilie, a venit tatăl lui şi l-a luat acasă”. Despre copil, psihologul spune că el se comportă ca un dromoman, îi place să călătorească, să meargă cu trenul.

 

BUBE. Oare câţi copii dispăruţi şi daţi în UG sunt găsiţi de poliţie pe stradă şi „rezolvaţi” prin internarea lor în centrele de plasament? De ce nu comunică între ei poliţiştii de la Urmăriri cu cei de la Ordine Publică? Şi, mai ales, de ce nu funcţionează Protocolul de Colaborare încheiat pe 20 decembrie 2005 între IGPR şi ANPDC, care stipulează, la art.13, lit.g, că Direcţiile pentru Protecţia Copilului „oferă orice date şi informaţii cerute de poliţie pentru clarificarea situaţiei unui copil cu identitate necunoscută”? Acelaşi protocol prevede, la art. 13, lit f), obligativitatea ca direcţiile pentru protecţia copilului „să acorde consiliere copiilor dispăruţi de la domiciliu de mai mult de două ori, în vederea conştientizării acestora asupra pericolelor la care se expun.” Când Anton a fost rătăcit de pe stradă într-un Centru de Plasament, acest protocol era deja în vigoare…

 

REZULTATE

 

În toamna anului trecut, ziarul nostru lansa un site: http://copiidisparuti.jurnalul.ro şi o campanie de presă pentru copiii dispăruţi. IGPR, care s-a alăturat demersului nostru jurnalistic, a modificat, la sfârşitul anului trecut, procedurile de căutare a acestor copii. Child Focus Belgia a venit în România, cu dorinţa de a înfiinţa aici o organizaţie similară. Eficienţa poliţiei în astfel de cazuri a crescut, însă zilnic dispar alţi copii. Fugiţi, rătăciţi sau răpiţi de proprii părinţi.

 

Nicoleta Butnaru

Jurnalul Naţional (17 aprilie 2006)

 

Lecţia franceză

Maiorul Antoine Breart de Boisanger susţine că rapiditatea şi calitatea reacţiei primului jandarm/poliţist sesizat de dispariţia unui copil influenţează enorm şansele de găsire a acestuia.

 

COPII DISPÃRUŢI.

Pentru căutarea lor, au fost instruiţi jandarmii, care nu au atribuţii în domeniu

 

Jandarmii francezi încearcă să dea o mână de ajutor în căutarea copiilor români dispăruţi. Au venit la noi, doldora de experinţă, şi-au ţinut cursuri de pregătire. Nu poliţiştilor români, cu atribuţii şi competenţe în domeniu, ci jandarmilor. Care nu pot participa nici la scotociri, dacă nu-i cheamă poliţia…

 

Antoine Breart de Boisanger e maior în Jandarmeria Franceză şi comandant al Companiei Montpellier. Bun profesionist, are experinţă în căutarea de persoane dispărute: în fiecare săptămână se confuntă cu 2-3 astfel de cazuri. Spune că în Franţa dispariţia unui minor sau a unei persoane cu dizabilităţi psihice este un caz grav, alarmant – îl numesc ei. Jandarmii francezi se implică la fel de mult şi în rezolvarea cazurilor de răpiri parentale (în Franţa, ele sunt considerate delict), şi în găsirea copiilor fugiţi de acasă.

 

PROBE. Care sunt paşii urmaţi în Franţa, în momentul în care primeşte sesizarea unei dispariţii? Fiecare secţie de jandarmerie are un ghid practic pentru căutarea persoanelor dispărute. După ce e făcută reclamaţia privind dispariţia, după ce sunt completate chestionarele, se trece la sigilarea elementelor susceptibile să permită o cercetare ADN (periuţă de dinţi, perie de păr, lenjerie deja opurtată, ochelari); se cer coordonatele medicului de familie care poate oferi radiografii şi documente medicale despre dispărut.

Francezii recomandă familiei care reclamă dispariţia să nu comunice cu mass-media fără acordul serviciilor de anchetă. I se cere şi să nu apeleze la clarvăzători, vrăjitori sau detectivi. Nu se încurajează nici oferirea de recompense financiare pentru găsirea celui dispărut.

Nici în procedurile din Franţa nu sunt prevăzute termene orare precise, însă acolo nu există o perioadă de aşteptare pentru debutul operaţiunilor. ”În cazul unui copil de 10 ani, chiar dacă poate fi vorba de o fugă de acasă, jandarmul trebuie să înceapă imediat investigaţiile”, spune maiorul Antoine Breart de Boisanger.

 

SCOTOCIRI. Primul pas este conservarea zonei din care a dispărut copilul, pentru păstrarea indiciilor. Din primele ore, dacă circumstanţele cer, jandarmii francezi încep operaţiunile de scotocire. Pot apela la avioane, elicoptere cu termoiviziune, dar şi la biciclete, cai sau motociclete pentru teren accidentat. Zona ce urmează a fi scotocită e parcelată iar căutările se fac după o hartă de lucru. Fiecare grup de căutare e condus de un jandarm desemnat care întocmeşte apoi raportul de activitate. Pentru a investiga în curţile învecinate, francezii nu au nevoie de mandat de perchezeţie, e de ajuns doar acordul verbal al proprietarului.

E necesar ca investigarea zonelor învecinate să înceapă imediat şi să se desfăşoare în timp: jandarmii francezi recomandă anchetatorilor să se întoarcă la locul dispariţie, exact la ora când s-a petrecut, pentru a vedea care sunt persoanele care trec în mod regulat pe-acolo. Pot obţine noi indicii şi declaraţii.

 

CÂINII DE URMÃ. Jandarmii apelează la ei încă din primele momente ale scotocirii. De cele mai multe ori, câinii sunt aduşi la faţa locului, rapid, cu elicopterul. Există factori care favorizează intervenţia câinilor de urmă: o temperatură scăzută; un grad de umiditate scăzut, chiciură sau strat subţire de zăpadă; un teren ud şi/sau umezit; calitatea probei care i se dă câinelui; pedigree-ul acestuia (rasă, alimentaţie, oboseală) şi profesionalismul instructorului său. Factorii defavorabili pentru folosirea câinelui de urmă sunt: o temperatură ridicată; precipitaţii (ploi mari, furtuni, zăpadă); un teren dur şi foarte uscat (nisip, pietre, stâncos, stradă); apropierea unei linii de mare tensiune; prezenţa unui alt animal; vechimea urmei; o traiectorie de căutare sinuoasă şi cu multe obstacole. Câinii de cadavru pot fi scoşi pe teren în maxim 3 săptămâni după dispariţie. Singurul factor care le anulează simţurile este îngheţul foarte puternic. În Franţa există 300 de echipe chinologice, dar şi câini antrenaţi numai pentru căutare de urme de sânge uman.

 

RELAŢIA CU PRESA. În Franţa se recomandă ieşirea la rampă a celor responsabili cu anchetarea unui caz de dispariţie, pentru liniştirea opiniei publice. O altă regulă de comunicare cu mass-media este protecţia minorilor. „Dar dacă interesul copilul primează, explică maiorul francez, se poate difuza fotografia chiar şi fără acordul părinţilor”. Din 28 februarie 2006, în Franţa funcţionează convenţia „Alerta de Răpire”, inspirată după modelul american şi candian „Amber Alert”. Ea se declanşează doar în cazurile în care există indicii, în primele 3 ore de la dispariţia copilului, că el ar fi fost răpit. Fotografiile şi semnalmentele lui sunt difuzate, din 15 în 15 minute, în următoarele 3 ore, pe toate posturile de televiziune şi radio, pe panourile publicitare stradale, prin mesaje SMS.

În Franţa, jandarmii se ocupă de căutări persoane dispărute. În România, între Jandarmerie şi IGPR există încheiat, pe acest domeniu, un protocol de colaborare, care stipulează că, atunci când e nevoie, în operaţiunile de scotocire, poate fi solicitată şi prezenţa jandarmilor.

 

COMPARAŢI ŞI CALCULAŢI

 

În baza de date de Ministerul de Interne al Franţei există 14 cazuri încă nerezolvate de copii dispăruţi. Unii dintre ei au dispărut acum 10 ani. Considerate cazuri grave, fotografiile acestor copii (de la data dispariţiei dar şi de acum, variante „îmbătrânite” printr-un program de calculator) sunt afişate la fiecare secţie de poliţie şi jandarmerie.

În România, pentru toţi aceşti copii, ce îmbătrânesc în arhivele poliţiei, ar fi necesare toate geamurile secţiilor, plus parbrizele maşinilor de poliţie. În baza de date a „Jurnalului Naţional”, realizată cu sprijinul Inspectoratelor Judeţene de Poliţie din întreaga ţară (mai puţin Bucureşti), există, în acest moment 90 de cazuri mai vechi de 2 ani. Copii dispăruţi care, practic, au şanse mici să mai fie găsiţi vreodată. Cel mai vechi caz nerezolvat, dispariţia unui băieţel de 5 ani, datează din 1986. Alte 2 cazuri sunt din 1988 şi încă 3 din 1989. 20 dintre copiii încă negăsiţi aveau, la data dispariţiei, până în 7 ani, 28 de copii – între 8 şi 12 ani, iar 42 – între 13 şi 17 ani.

Jandarmii francezi susţin că, în cazul unei dispariţii de copil, primele 48 de ore sunt decisive. FBI-ul, mai prevăzător, recomandă o viteză de reacţie maximă în primele 24 de ore. Puteţi calcula ce viteză de reacţie are un poliţist român care caută un copil, la 20 de ani de la dispariţia sa?

 

Cazul Fanny

 

Marţi, 10 februarie 2004, oraşul francez Jarnac, departamentul Charente. Fanny L. (9 ani), se juca în faţa casei.

17:40 – fetiţa este răpită. Martor la răpire, o vecină vede autoturismul din care a coborât un tânăr, care a luat copila pe sus şi a băgat-o în portbagaj. Femeia a notat numărul maşinii.

17:42 – jandarmeria a fost sesizată.

17:45 – s-a declanşat căutarea maşinii pe străzi, în evidenţele Jandarmerie şi ale Poliţiei. S-a aflat că ea era furată.

17:50 – a fost înştiinţat procurorul republicii, iar comandantul departamentului de Jandarmi din Charente preia comanda operaţiunilor.

18:00 – secţia de cercetare penală cu laboratorul criminalistic ajung la locul răpirii.

18:15 – un dispozitiv de control şi cercetare operaţională se află la faţa locului.

19:00 – începe ancheta judiciară la comandamentul organizat la primărie.

20:00 – procurorul republicii informează mass-media. La aceeaşi oră două elicoptere plus două echipaje canine ajung la faţa locului. Căutările continuă toată noaptea.

 

A doua zi, 11 februarie 2004:

7:00 – 250 de jandarmi sunt angajaţi în căutări

7:45 – maşina este descoperită la app. 5 km de la locul răpirii, pe un câmp.

8:40 – după descrierea unei femei asupra căreia pe 9 februarie avusese loc o tentativă de răpire în aceleaşi condiţii (aceeaşi descriere a maşinii), se face portretul robot al suspectului.

8:45 – jandarmii au sesizat în zona operativă un individ care, deşiera cunoscut ca „dubios”, ţncerca să se strecoare într-un loc ticsit de forţe de ordine, părând că se interesează de mersul anchetei. Chipul lui seamăna cu portretul robot al suspectului.

9:00 – suspectul este arestat în locuinţa sa, aflată la mai puţin de 1 km de locul în care fusese găsită maşina. În locuinţă se găsesc haine care corespund descrierii făcute de martorii răpirii. După 7 ore de la arestare, suspectul mărturiseşte răpirea fetiţei şi indică locul în care a sechestrat-o.

16:30 – fetiţa este găsită la 20 km de casă, într-o carieră, ascunsă sub nişte butuci şi traverse de cale ferată. Violată, dar în viaţă. Răpitorul a fost condamnat la 30 de ani de închisoare. (Paula Tudor)

 

Adriana Oprea-Popescu

Jurnalul Naţional (10 aprilie 2006)

 

Copiii dispăruţi îmbătrânesc în arhive

 

Cazuri care umplu arhivele Poliţiei brăilene, cu şanse mici de a mai fi rezolvate vreodată: 7 băieţi şi o fată au dispărut, cu ani în urmă, iar familiile acestora încă mai speră că aceştia sunt în viaţă. Despre unii dintre copii, familiile lor nu mai ştiu nimic de 10 ani.

 

Familia Podaru şi-a pierdut ambii copii. După ce unul dintre băieţi a dispărut, s-a dus şi cel de-al doilea băiat. Oamenii sunt de ani de zile în doliu şi, chiar dacă de la dispariţia lui Leonard au trecut 10 ani, ei continuă să-l caute şi să spere că e în viaţă.

 

AMÂNDOI. Avea 16 ani când a dispărut. „S-a dus la şcoală şi nu s-a mai întors. A fost văzut ultima oară de mai mulţi prieteni pe malul Dunării la plajă, iar după mai multe ore, părinţii i-au găsit hainele în locul în care se scăldase”, e notat în dosarul lui din arhivele Poliţiei. Părinţii băiatului îi contrazic pe poliţişti: “A dispărut pe 29 iunie 1997. Pe la ora 11:00 a fost la piaţă, după care a spus că se duce până la apartament (aveam încă o locuinţă) şi nu s-a mai întors”, ne-a spus mama, Norica Podaru.

Tatăl, Ion Podaru, l-a căutat ani de zile pe băiat. „Aflasem, într-adevăr, că ar fi fost văzut pe malul Dunării. Un fost coleg al lui care mi-a spus că l-ar fi văzut într-un grup de tineri. Era îmbrăcat cu un tricou şi o pereche de bermude. Dar n-am găsit nici o haină. L-am căutat şi prin Insula Mare a Brăilei, prin toată pădurea de pe malul Dunării. Şi acum, încoace, am căutat. Timp de mulţi ani, fiindcă am apelat la o clarvăzătoare care ne-a zis că Leonard trăieşte, că l-a văzut cu barbă. Că a fost lovit la cap şi că şi-a pierdut memoria. Eu cred şi acum că-i viu”. Poliţiştii i-au chemat pe soţii Podaru să vadă mai multe cadavre găsite pe Dunăre. N-au recunoscut nici unul. „Am văzut cadavre în putrefacţie, pline cu viermi… Ce să recunoşti?!” Au cumpărat un loc de veci în Brăila. „S-a întâmplat cu celălalt băiat, cu Cornel, a murit la 25 de ani”, plânge Ion Podaru. Fratele lui Leonard a murit acum un an, răpus de o tumoră. S-a stins în doar câteva săptămâni…

 

FÃRÃ URMÃ. Florinel Balaş avea 11 ani şi a dispărut în iulie 1997. Mama lui, Daniela Balaş, a refăcut de sute de ori traseul parcurs în acea zi de băiat. „Era ora 4 după amiaza iar el şi fratele lui mai mare au plecat de la soacrii mei înspre casă, să mănânce. La un moment dat, Florinel a luat-o înainte, spunând că îi este foame rău. Am mers şi eu pe drumul acela. Ultimul loc în care a fost văzut e staţia de tramvai spre casă. De acolo, nimeni nu mai ştie nimic. Am mers cu poza lui şi am arătat-o peste tot. Degeaba, parcă a intrat în pământ. Nu mergea la scăldat şi nu pleca niciodată de acasă fără să spună. Era un copil bun, cuminte, învăţa bine. Şi acum mă întâlnesc cu fosta lui învăţătoare şi mă întreabă dacă am găsit băiatul. Eu cred că l-a răpit cineva ca să-i ia organele, pentru vreun transplant, că aşa umbla vorba pe atunci. M-au chemat pe la Poliţie să recunosc nişte cadavre, dar nu semăna nici unul. De vreun an şi ceva nu m-a mai căutat nimeni, ba chiar m-am întâlnit cu unul dintre poliţiştii de la Urmăriţi care m-a întrebat: „Aţi găsit băiatul?”. Mă văzuse cu ăsta mai mare, care seamănă cu Florinel. Dacă nu l-au găsit ei, cum să-l găsesc eu, o femeie singură ?!”, se întreabă femeia.

Mama lui Florinel a mers la mai multe biserici şi a dat de pomană toate hainele copilului.I-a făcut chiar şi cele creştineşti pentru pomenire. „De 40 de zile nu i-am făcut. Mă gândesc că poate nu-i mort. L-am visat şi îl visez mereu mic, copil, aşa cum era el. Nu-mi cere nimic, pur şi simplu îmi apare în vis…” Tatăl lui Florinel a murit la 3 ani după dispariţia copilului. “I-a dus mult dorul, îl striga în somn, spunea: „De ce mi-l luaţi? Nu-mi luaţi copilul” Şi el credea că băiatul a fost răpit şi ucis ca să i se ia vreun rinichi, ceva. Din cauza asta a dat în patima băuturii, s-a îmbolnăvit rău şi a murit de tânăr”, spune mama lui Florinel. Îşi creaşte acum singură ceilalţi doi copii, un băiat de 19 ani şi o fetiţă de 13. Nu mai speră că-şi va găsi băiatul, ba chiar, zice că, dacă s-ar întâlni cu el pe stradă nu l-ar recunoaşte. Nu şi-l imaginează mare, un băiat de 18 ani.

 

DISPÃRUT DUPÃ VIOL. Potrivit reclamaţiei părinţilor, unul dintre cei opt copii brăileni, Anton Răducan (8 ani), a fost victima unui viol chiar cu câteva luni înainte de a dispărea. În dosarul lui, Poliţia consemnează că obişnuia să plece de acasă. Pe 1 iunie 2004 a dispărut însă chiar din faţa porţii. Părinţii săi, care mai au trei copii, l-au căutat cu disperare şi nu înţeleg cum e posibil ca un copil să nu poată fi găsit de poliţişti, mort sau viu, în atâta amar de vreme. Până acum, nici dosarul privind agresiunea sexuală asupra copilului nu a fost soluţionat, dat fiind că pe actul medico-legal se arăta faptul că băiatul nu prezenta urme recente de violenţă.

Violul fusese reclamat pe data de 9 iulie 2003 şi, conform Mariei Răducan – mama lui Anton, s-ar fi consumat pe un bac, în vreme ce copilul însoţea mai mulţi adolescenţi la scăldat în fluviu. Femeia încearcă să afle ce s-a întâmplat cu băiatul ei. „I-am scris chiar şi preşedintelui României, iată, ne-a şi răspuns. Am scris şi la Guvernul de acum, lui Tăriceanu. Dar Poliţia n-a reuşit să facă nimic. N-a rezolvat nici dosarul cu violul, nici acela cu dispariţia. Doar n-a intrat în pământ?! E un copil, nu un lucru pe care să-l pierzi pur şi simplu”.

 

SCÃLDAT

 

Subcomisarul Marcel Drăgan, şeful Compartimentului “Urmăriţi”, din subordinea Serviciului de Investigare a Criminalităţii, din cadrul IPJ Brăila, ne-a declarat că „o parte din aceşti copii dispăruţi ar fi putut fi victimele Dunării, dar familiile acestora încă mai speră că îi vor găsi în viaţă, chiar dacă unii au dispărut «la scăldat», pe timp de vară, şi cu foarte mult timp în urmă. Din punctul nostru de vedere, nici unul dintre aceste cazuri nu este închis. Permanent ne întrebăm colegii din alte judeţe dacă au în evidenţe persoane cu semnalmentele respective. Apoi, în cazul unora ne-am adresat direcţiilor de protecţie a copilului. De pildă, în urmă cu două săptămâni, în cazul lui Anton Răducan, am refăcut adresele către Direcţia Generală pentru Protecţia Copilului, pentru a afla dacă în Centrele de Plasament din ţară sunt copii cu semnalmentele acestui copil. Au venit deja răspunsuri de la câteva unităţi, însă răspunsurile sunt negative”.

 

1. Anton Răducan, născut la 12.06.1996, a dispărut pe 1.06.2004. Semnalmente: înălţime – 1,15 m, ochi căprui, păr negru, tuns scurt, cu breton. „Obişnuia să plece de acasă întrucât nu dorea să urmeze cursurile şcolare. A mai fost depistat de Poliţia din Iaşi, fiind internat în Centrul de Minori şi apoi preluat de părinţi. La data dispariţiei purta blugi, cămaşă albă cu mânecă lungă, adidaşi albi cu dungi laterale roşii şi albastre”, se arată în arhivele Poliţiei.

 

2. Vasile Radieru, născut la 1.02.1982, a dispărut la 17.06.1994 de la domiciliu, în împrejurări suspecte. La data dispariţiei era elev şi a comunicat familiei că merge la şcoală să-şi ia situaţia, dar nu s-a mai întors. Familia lui s-a mutat din localitate şi nu s-a mai interesat, în ultima perioadă, de el.

 

3. Alin Dan Guguluş,, născut la 28.11. 1986, a dispărut la 10.06.1996 în împrejurări necunoscute. Era elev, avea o situaţie şcolară bună. Obişnuia să meargă la plajă pe malul Dunării, iar în ziua dispariţiei a plecat de acasă fără să spună şi nu s-a mai întors. Familia lui s-a mutat în Vaslui şi nu s-a mai interesat, în ultima vreme, de caz.

 

4. Valentin Ionuţ Frunză, născut la data de 15.04.1986, a dispărut la data de 13.07.1997 din faţa blocului în care locuia. Obişnuia să meargă în zona gării CFR, unde practica cerşetoria. Fusese internat în casa de băieţi, iar familia îl lua acasă numai în week-end.

 

5. Cristian Ionel Corban, născut la 19.05.1975 a dispărut de acasă pe 27.08.1988, în împrejurări necunoscute. A mai fugit în repetate rânduri de la domiciliu şi, după ultima revenire, a fost legat cu lanţul de calorifer de către părinţi. În ziua dispariţiei, familia a găsit lanţul gol, fără urme de forţare. Cu ceva timp în urmă, tatăl său a decedat, iar mama lui s-a recăsătorit şi a plecat din Brăila. Nu se mai interesează nimeni de el.

 

6. Mărioara Cernat, născută la 13.09.1987, din Bărăganu, a dispărut la data de 19.09.1995, ultima dată fiind văzută în gara CFR Spicu. Întârziată mintal, fata a fost văzută urcând în trenul ce rula pe traseul Constanţa- Galaţi. Poliţiştii au găsit o tânără cu semnalmentele dispărutei într-o casă de copii din alt judeţ, însă familia Marioarei Cernat refuză să vină să o recunoască sau nu.

 

7. Florinel Balaş, născut la 10 februarie 1988, a dispărut la data de 27.07. 1997 din faţa Blocului B4 din Hipodrom, unde se juca, fiind la domiciliul bunicilor. Semnalmente: înălţime – 1,10 m, astenic, ten deschis, faţă rotundă, păr şaten, frunte mijlocie, ochi verzi, urechi mici, gură mică, buze subţiri, bărbia ascuţită, prezintă o cicatrice de cca 10 cm pe fesa dreaptă.

 

8. Leonard Podaru, născut la 22.05.1981, a dispărut pe 29.06.1997. „A plecat de la domiciliu pentru a merge la joacă şi nu a mai revenit; a fost văzut ultima oară de mai mulţi prieteni pe malul Dunarii, la plajă. După mai multe ore, părinţii i-au găsit hainele în locul în care se scaldase.” A fost dat în urmărire generală la 7.07.1997.

 

Nicoleta Butnaru

Jurnalul Naţional (29 martie 2006)

 

Copiii dispăruţi caută poliţişti adevăraţi

MIRACOL. Petru a fost găsit la două zile după dispariţia sa, îngheţat într-o scorbură.

 

Noile proceduri după care poliţia română caută copiii dispăruţi sunt puse în practică după cum îi dictează fiecăruia caşcheta. Angajamentele pe care şi le lua şeful IGP în luna noiembrie a anului trecut, de implicare adâncă în această problematică, s-au dovedit a fi doar o strategie de marketing.

 

În toamna anului trecut, „Jurnalul Naţional” lansa o campanie de presă pentru copiii dispăruţi, în care semnala toate neregulile existente atunci. În rezolvarea acestor cazuri, poliţiştii se ghidau după o metodologie prevazută într-un ordin intern al IGP: S (de la secret) 1060/2000. Abia după 48 de ore de la dispariţie începeau căutarile, fotografia minorului nu era mediatizată, invocându-se „dreptul la imagine”, iar el putea fi dat în urmărire generală şi consemn la frontieră abia dupa 20 de zile. Însuşi şeful Serviciului Urmăriri din IGP recunoştea că acest ordin este depăşit.

 

DECLARAŢII. În noiembrie, ziarul nostru a publicat o scrisoare deschisă adresată premierului, ministrului Administraţiei şi Internelor şi inspectorului general al IGPR, cărora le cerea să se implice în rezolvarea acestei probleme. Ca răspuns, şeful IGPR, chestor principal Dan Fătuloiu, a organizat o conferinţă de presă în care anunţa că „prevenirea şi rezolvarea cu operativitate a cazurilor de dispariţii de copii reprezintă o prioritate pentru Poliţia Română. Se lucrează la o nouă metodologie de acţiune, iar recomandările şi sugestiile primite (n.r. – de la Jurnalul Naţional) au fost analizate şi vor fi incluse în forma finală a acesteia”. Am crezut atunci că Dan Fătuloiu, direct interesat de soarta acestor copii, ca şeful al Poliţiei Române, dar şi ca tată, se alătură campaniei noastre… Bunele intenţii s-au dovedit a fi, până la urmă, doar o strategie de marketing. E drept, procedurile au fost schimbate (pe ici, pe colo), însă practicile poliţiei au rămas aceleaşi…

Noua metodologie a fost elaborată de un grup de lucru, cu specialişti din toate domeniile de activitate ale poliţiei specifice cazurilor de dispariţie. Finalizată în regim de urgenţă, a fost transmisă apoi la toate unităţile teritoriale. Cum arată noua metodologie?! Arată fiecăruia ce vrea să vadă… Probabil că formularea procedurilor este, neintenţionat sau voit, ambiguă, pentru că fiecare Inspectorat Judeţean de Poliţie procedează în acest moment aşa cum crede de cuviinţă. Unii se limitează la căutarea copilului în perimetrul blocului, alţii, aflând că minorul a mai fost fugit de acasă, se retrag în birouri şi aşteaptă ca lui să i se facă foame şi să se întoarcă…

 

BIROCRAŢIA. Mult trâmbiţata urmărire generală (UG), care, conform schemei prezentate de şeful IGPR la conferinţa din toamnă, urma să se instituie în 24 de ore de la primirea sesizării, este cel mai adesea o măsură tardivă sau discriminatorie…

Într-un comunicat de presă primit pe 28 februarie de la IGPR suntem înştiinţaţi că „a fost găsit G. P. D., de 9 ani, din judeţul Prahova, care, la data de 15.02.2006, a dispărut de la domiciliu, acesta fiind depistat, în seara zilei de 20.02.2006, pe raza localităţii Voluntari, jud. Ilfov.” Pe G.P.D îl cheamă de fapt Ghiţă Petre Damian şi, deşi are numai 9 ani, nu a fost dat niciodată în urmărire generală sau în consemn la frontieră… IPJ Prahova ne-a informat că „în momentul în care se primeşte sesizarea unei dispariţii de minor, inspectoratele judeţene propun, automat, IGP-ului instituirea măsurii de UG. IGP aprobă UG, însă cu o marjă de o zi, două, trei…”. În cazul lui G.P.D. marja a fost de 6 zile, căci aprobarea a ajuns la Ploieşti pe 21 februarie, exact în ziua în care minorul (conform informaţiilor primite de la IPJ Prahova) a fost găsit.

 

PRACTICI. Cel mai ciudat sistem de selecţie a cazurilor care merită UG îl are IPJ Constanţa. Cei de aici ne-au declarat că, în cazul în care minorul este fugar şi nu se află la prima plecare de acasă, nu este dat decât în urmărire locală. Cu alte cuvinte, poliţiştii îşi rezervă astfel dreptul de a-i aplica o corecţie puşlamalei care-i pune la muncă, ţinându-l cât mai mult timp departe de casă…

La începutul lunii februarie, navigând pe site-urile poliţiilor judeţene, am găsit cazul altui minor, Draghe Petrişor, de 15 ani, din judeţul Mehedinţi, dispărut de acasă pe 24 decembrie 2005. E drept că părinţii anunţaseră Poliţia abia pe 16 ianuarie 2006, dar în februarie el încă figura ca urmărit local. Am cerut precizări la Biroul Urmăriri din IPJ Mehedinţi şi un inspector (n.r. – îi vom păstra anonimatul) ne-a informat că „în acea perioadă (n.r. – vorbim de ianuarie, anul curent) urmărirea generală se instituia după 30 de zile de la data dispariţei. Acum însă, minorii dispăruţi care nu au împlinit 14 ani sunt daţi în UG imediat”. Concluzia: o dată cu buletinul, îţi iei şi adio de la şansele ca, dacă Doamne fereşte păţeşti ceva, poliţia să te caute prin toată ţara…

Valentin Codoş are 17 ani şi cu toate acestea a fost găsit numai pentru că poza lui a fost mediatizată. Băiatul dispăruse din Arad pe 9 ianuarie iar în ziua de 31, fotografia şi semnalmentele lui au apărut în „Jurnalul Naţional”. A fost recunoscut de directorul Spitalului „Prof. Dr Alexandru Obreja”, din Bucureşti, unitate în care Valentin fusese internat sub o identitate falsă. Medicul a anunţat poliţia iar minorul s-a putut întoarce acasă, la părinţii care-l căutau disperaţi…

 

SECRETE. IPJ Constanţa practică un stil rebusistic şi în mediatizarea cazurilor de copii dispăruţi. Spre exemplu, în ziua de 31 ianuarie, inspectoratul anunţa astfel dispariţia a doi fraţi, citez din comunicat: „Z. E. V., de 12 ani si Z. C. D., de 10 ani au dispărut din Basarabi”. Deşi la minus 15 grade afară, dispariţia unui copil de 10 ani poate să aibă un final tragic, presei i-a fost imposibil să mediatizez această informaţie, în încercarea de a-l ajuta pe Z.C.D. În afara acestor iniţiale de nume de bloc, nu exista nici fotografie, nici semnalmente. Câteva zile mai târziu poliţiştii din Harghita ne-au informat că, în raziile pe care le fac periodic pentru găsirea minorei Simon Andreea, au descoperit un copil plecat din Constanţa, Zaharia Cristian, de 10 ani… În sfirsit, minorul căpătase o identitate!

Cele mai multe Inspectorate Judeţene de Poliţie consideră probabil că minorii dispăruţi sunt secrete de stat. La IPJ Timiş sunt în lucru 13 cazuri de dispariţii minori…

Doar 6 dintre ele au fost făcute publice. Inspectorul de la Birul Urmăriri a declarat însă, când i-am solicitat fotografiile şi semnalmentele celorlalţi, că „nu agreează ideea să dea identitatea”! Apoi a revenit, spunând că „în câteva dintre cazuri, nu există acordul părinţilor pentru mediatizare”…

Sunt multe lucruri pe care nu le agreem nici noi, ca jurnalişti. Cel mai revoltător ni se pare obiceiul poliţiei de mediatiza cazurile de copii dispăruţi după ce se epuizează şi pista clarvăzătorilor… Pe 27 februarie, IGP publica, în secţiunea specială a site-ul oficial, cazul unui copil de 12 ani, dispărut dintr-un Centru de Protecţie a Minorului pe 31 ianuarie 2006… Cu această ocazie anunţă şi că minorul „a mai părăsit Complexul, fiind găsit de personalul acestuia practicând cerşetoria în Bucureşti, Suceava, Iaşi, Botoşani, Dorohoi.” Slavă Domnului că mai umblă şi bucătăresele sau asistentele din centrele de plasament după copii prin ţară, căci poliţia e epuizată de mult… (n.r. pe 28 februarie, Ciofu Emanuel a fost văzut cerşind în Gara Mărăşeşti. De data asta, l-a găsit Poliţia TF).

 

SPAIME. Pe site-ul unui IPJ am găsit, la capitolul „relaţii publice, prevenire” rezumatul unei dezbateri cu un subiect înduioşător… „Sentimentul de frică în meseria de poliţist”. În urma analizei răspunsurilor la întrebări a reieşit că: „unui număr de 7 poliţisti le este frică de Dumnezeu; 4 poliţişti admit că le este frică, dar nu specifică care (nr. – sic!) sunt temerile lor; un număr de 4 poliţişti nu au răspuns la întrebare. Din răspunurile celorlalţi participanţi, specificăm: răzbunarea persoanelor ce au săvârşit infracţiuni şi au fost prinse; să nu piardă documentele de serviciu; posibilitatea de a deveni victimă în cazul intervenţiei în situaţiile conflictuale, pentru detensionarea acestora, pe timpul serviciului; folosirea armamentului din dotare”. Ştiţi de ce se teme cel mai tare un jurnalist? Să nu scrie degeaba…

 

Propunerile „Jurnalului Naţional”

 

Scrisoarea deschisă din noiembrie conţine un set de 16 propuneri adresate IGPR. Cea mai importantă şi mai urgentă, în opinia noastră, era şi încă mai este mărirea vitezei de reacţie a poliţiei atunci când i se semnalează un caz de copil dispărut. Consideram că este necesară „conceperea unor planuri de acţiune eficiente, care să ţină seama de cazuistica în domeniul răpirilor şi dispariţiilor; declararea oficială a unui copil dispărut imediat după constatarea evenimentului (raportarea lui la poliţie) şi renunţarea la intervalul de 48 de ore, timp în care se aşteaptă eventuala revenire a copilului acasă. În cazurile de copii dispăruţi, primele ore sunt capitale!”. Solicitam, de asemenea, „instituirea unui sistem de alertă ce pemite difuzarea imediată a cazurilor de copii dispăruţi către toate secţiile de poliţie din toată ţară, dar şi către mass-media; colaborarea cu mass-media, prin difuzarea imediată a fotografiilor şi semnalmentelor copiilor dispăruţi, luându-se pentru aceasta acordul în scris al părinţilor în momentul în care aceştia raportează cazul”. De asemenea, Poliţia Română avea şi încă mai are nevoie de „implementarea unui sistem informatic bine pus la punct. O infrastructură informatică a Poliţiei cu Poliţia de Frontieră, astfel încât, chiar în momentul în care se sesizează dispariţia unui copil, poza lui să apară în toate secţiile de Poliţie precum şi la toate punctele de frontieră (prin sistemul informatic)”. În toamna anului trecut, aceste propuneri ale „Jurnalului Naţional”, considerate justificate, au fost primite cu entuziasm. La 4 luni de atunci, sunt deja amintiri…

 

Sistem de alertă în Franţa

 

Din 28 februarie, în Franţa a început să funcţioneze un sistem de alertă pentru copiii dispăruţi despre care se bănuie că ar fi fost răpiţi. Experienţa arată că primele 24 de ore sunt cruciale pentru salvarea copilului. Ministrul de Justiţie al Franţei a semnat un protocol cu reprezentanţii principalelor canale de televiziune şi staţii de radio, care, la decizia unui procuror, vor difuza la intervale regulate de timp, semnalmentele copilului răpit şi eventual pe ale prezumtivului răpitor. Se poate face acest lucru şi în România? Teoretic – da. Practic – greu de crezut, atâta vreme cât poliţia dă verdictul de răpire într-un caz de copil dispărut numai după ce acesta este găsit fără viaţă…

În România, ni s-a repetat asta de foarte multe ori, nu avem cazuri de copii răpiţi. Cazul lui Adrian Cutcă, un băieţel de 15 ani, răpit, violat şi ucis în martie 2000 la Iaşi, e doar o întâmplare tragică. Cazul Claudiei Mihai, o fetiţă de 11 ani care în octombrie 2005 a fost răpită, violată, ucisă şi apoi ţinută într-un frigider, nu este relevant. Cazul Larisei Chelaru, fetiţa de 8 ani luată din casă de vecinul de vizavi, violată şi apoi ucisă, e un ghinion care nu se pune… Aşa cum nu se ia în calcul nici cazul Andreei Dodan, fetiţa de 5 ani din Constana, ucisă şi apoi violată, pentru că e încă un mister modul în care ea a ajuns în mâinile asasinului… Cazul Lukacs Dalma, o adolescentă de 15 ani din Gherghieni, răpită, violată şi ucisă, e nenconcludent, pentru că nici acum nu a fost prins autorul ! Cazul Andreei Simon, fetiţa de 9 ani dispărută în Miercurea Ciuc nu poate nici el să ne ducă cu gândul la o răpire, căci dosarul e încă în lucru…

 

Contradicţii de … procedură

 

Sâmbătă, 25 februarie, IPJ Constanţa trimitea către presă buletinul zilnic informativ în care era inserat şi un paragraf privitor la dispariţia şi găsirea unui copil de 8 ani.

 

Paula Anastasia Tudor

„La data de 24.02.2004, în jurul orelor 16, Postul de Poliţie Rasova a fost anunţat de către S. Iulian , de 30 de ani, din localitate, cu privire la faptul că fiul său, S. Petru, de 8 ani, a dispărut de la domiciliu din ziua de 23.02.2006, în jurul orelor 14.30.” Tatăl a reclamat dispariţia copilului după 24 de ore şi, după alte 24 de ore, Poliţia a dat-o publicităţii.

 

FÃRÃ NUMăR. Copilul, care venise joi vesel de la şcoală că primise „forte bine la carte şi caiet”, a fost trimis să adune de pe coclauri porci pe care familia îi are în grijă. Pentru că nu i-a găsit, copilul nu s-a mai întors acasă de frică. Tatăl ne-a spus că l-a căutat, dar abia a doua zi a intrat în panică şi a anunţat Poliţia. „A mai plecat de-acasă, dar numai vara…” ne-a mărturisit el. După ce a fost reclamată dispariţia, şeful de post Lazăr Vasile a anunţat imediat Inspectoratul Judeţean – aşa susţine Constantin Lian, inspectorul şef adjunct al IPJ Constanţa. O echipă de la Serviciul Judiciar din Constanţa s-a deplasat la faţa locului însă a ajuns seara, după ora 20:00. Conform tatălui copilului, erau vreo 12 oameni din care trei ”generali”, conform primarului comunei era vorba despre 3 comisari „care au rămas noaptea în post”, iar conform Inspectorului Lian Constantin erau 60 – 70 de oameni, care s-au adunat de la posturile de poliţie din zonă, precum şi de la Poliţia Cernavodă.

 

ÎNCHIS, PRIMIM MARFA. Şi despre măsurile întreprinse de poliţişti sunt relatări diferite. Conform declaraţiilor făcute de Constantin Lian, căutările au început imediat. Şi s-a căutat inclusiv noaptea. Mihaela Cosor, femeia cu care trăieşte tatăl copiilor, ne-a spus că au fost ţinuţi în postul de poliţie până la 4:00 dimineaţa. Iar tatăl ne-a spus că în cea de-a doua noapte, el nu a mai căutat deoarece credea că Petru este mort (îngheţat) pe undeva. A ajuns la această concluzie ajutat de „generalii” (ofiţerii criminalişti), care i-au spus că dacă nu va fi găsit copilul sâmbătă, îl vor duce să dea testul cu detectorul de minciuni. Tot tatăl ne-a spus însă că „joi noaptea, să fi fost cam 10 poliţişti care au căutat cu lanternele până pe la ora 23:00.” Varianta postului de Poliţie din comună nu am aflat-o, deoarece, în ziua când am fost la Sadova, era… închis. Nici mai pe seară nu a răspuns nimeni la telefon. Primarul comunei ne-a povestit că abia sâmbătă dimineţa s-au adunat poliţişti de la Ordine Publică, un microbuz de jandarmi, 7 marinari de la unitatea militară Hinog şi 10 oameni din sat (din cei care primesc ajutor social). Atunci au început căutările efective, la două zile de la dispariţie.

 

PROTECŢIA COPILULUI. Din fericire, copilul a fost găsit în aceeaşi dimineaţă, la 5 minute după ce a început „perierea zonei”. Era la nici o sută de metri de casă, ghemuit la rădăcina unei sălcii de pe malul Dunării. Nu avea degerături ori urme de violenţă pe corp. Deşi în noaptea precedentă a nins şi a fost viscol, Iulian e un copil obişnuit cu greutăţile şi, mai ales, cu frigul. Se putea însă şi ca băiatul putea să nu reziste două nopţi sub cerul liber, în frig şi zăpadă.

Şimon Iulian, cei doi copii ai lui, Petru (8 ani) şi Ionela (6 ani), şi concubina lui, Mihaela Cosor, trăiesc într-o colibă săpată în pământ, de nici 6 metri pătraţi, în marginea satului Rasova. Pe pereţii de pământ netencuit atârnă, lângă o candelă şi o icoană, o poză mare, color şi frumos înrămată cu Petru în prima lui zi de şcoală. Deşi Poliţia a semnalat cazul şi la DGASPC, nici un angajat al acestei instituţii nu a ajuns încă la Rasova.

 

RÃSPUNS. „Am stabilit, ca măsuri de primă urgenţă, după sesizarea dispariţiei, trimiterea la faţa locului a echipei operative care va realiza evaluarea situaţiei de fapt şi va stabili dacă este vorba într-adevăr de o dispariţie, urmată de declanşarea procedurii de urmărire generală şi instituirea consemnului la frontieră”,

Inspectorul general al IGPR,

Dan Fătuloiu, noiembrie 2005

 

APEL. „Viaţa fiecărui copil este importantă. Pentru părinţii lui, pentru ţara în care creşte. Vă rugăm de aceea, şi pe această cale, să faceţi tot ce e omeneşte posibil, pentru a salva vieţile copiilor dispăruţi şi pentru a preveni ca astfel de tragedii să se repete. „Jurnalul Naţional” îşi exprimă încă o dată disponibilitatea de a sprijini activ toate demersurile pe care le veţi face în acest sens!”

din scrisoarea deschisă a „Jurnalului Naţional”

 

Adriana Oprea-Popescu

Jurnalul Naţional (6 martie 2006)

 

„Copil dispărut, îmi caut părinţii”

PARADOX. Pedepsele pentru nesupravegherea copiilor, mai uşoare decât cele pentru stăpânii câinilor

 

Un puşti din Galaţi a dispărut de acasă de mai bine de 25 de ori în opt ani, punându-şi pe jar părinţii. Ultima oară a plecat pentru 20 de zile. Când s-a întors, s-a prezentat la poliţie spunând că nu-şi mai găseşte familia. Deşi nu mai ştiau nimic de el de douăzeci de zile, părinţii nu au reclamat dispariţia la poliţie.

 

„Îmi vine un chef să mă plimb din senin, aşa. Un chef să mă plimb toaaată ţara. Să văd şi eu ce fel e în alte oraşe”. Asta e singura explicaţie pe care o găseşte Bogdan pentru faptul că şi-a lăsat de mai bine de 25 de ori părinţii să aibă lungi nopţi de insomnii. E şi vina părinţilor, care l-au lăsat nesupravegheat, crede psihologul care studiat cazul lui Bogdan, Doina Pătraşcu. Din 2001, mama a început să plece în Italia, la spălat vase, şi să stea acolo câte trei – patru luni. În tot acest timp, tatăl muncea pe maxi-taxi zi lumină, iar Bogdan şi fratele său, mai mare cu doi ani, rămâneau singuri acasă. Rămânea nesupravegheat. Asta e varianta psihologului. Tatăl, în schimb, zice că, tocmai din cauza comportamentului băiatului, a lăsat o vreme serviciul pentru a sta cu el acasă. Principala cauză a plecărilor băiatului e însă un accident pe care acesta l-a avut la 6 ani. Pe când era lăsat singur acasă cu fratele, s-a dat ca pe tobogan pe balustrada de la etajul patru din casa scării. A căzut în gol şi a intrat în comă două săptămâni. A ieşit cu sechele din spital.

 

COPIL DISPÃRUT, CAUT FAMILIA DISPÃRUTÃ. Pe 30 ianuarie, la Secţia 4 de Poliţie din Galaţi deschide uşa un puştan căruia abia îi mijise mustaţa. „Bună ziua, domnu’ poliţist, mi-a dispărut familia”. O curiozitate ca asta a atras imediat la secţie mai toată presa locală, care titra a doua zi: „Un minor reclamă: «Părinţi dispăruţi de la domiciliu!»”. Bogdan le-a povestit oamenilor legii că s-a întors acasă după o călătorie prin ţară, de trei săptămâni, şi la domiciliu – ia părinţii de unde nu-s! Bogdan mai fusese la noua lui casă, înainte de a pleca, şi ştia unde se mutaseră ai lui, într-o comună de lângă Galaţi, numai că a vrut să-i prostească pe poliţişti pentru câteva ore. I-a dus la singura lui rudă din Galaţi despre care ştia că nu avea de unde să cunoască noua locaţie a părinţilor. S-a aflat până la urmă, de la DGASPC, unde e actualul domiciliu al acestora. „A fost un comportament de apărare. A vrut să ajungem cât mai târziu la părinţi, pentru că i se strica imaginea. Să vedeţi ce aer de mulţumire avea în faţa camerelor de filmat când povestea”, explică minciuna lui Bogdan, psihologul Doina Pătraşcu.

 

LA FURAT. La 8 anişori, după doi ani de la căderea de la etajul 4, Bogdan a furat pentru prima dată. O colegă de serviciu de-a mamei a venit în vizită şi, când s-a aplecat să-l îmbrăţişeze, el a „lucrat”-o la buzunare. La sfârşitul clasei întâi, a avut şi prima sa aventură în stradă. S-a întors de la şcoală fără geacă. Mama l-a trimis să şi-o ia înapoi, şi puştiului i-a fost frică să se întoarcă acasă. Cel puţin asta e varianta lui. A fost găsit seara, în combinatul de la Galaţi. Pe măsură ce înainta în vârstă, s-au îndesit şi plecările de acasă, şi furturile. „Când m-am dus la pregătire la matematică, pe drum i-am zis lui frate‘miu: Cipri, vezi când ajungem acolo, stăm un sfert de oră şi-i zici la profesoară: «Mă duceţi şi pe mine la baie?». Şi, în timpul ăsta, eu m-am dus la geantă la ea. Avea 50 de mii într-un buzunar mai mic. În geantă mai avea un million şase sute. I-am luat pe toţi”. Este una din poveştile pe care Bogdan ne-o spune dintr-o suflare, cu zâmbetul pe buze, mândru de ce a făcut. În rest, nu prea e vorbăreţ. Când îl întrebi lucruri „mai complicate”, de pildă de ce nu-i place la şcoală sau ce îl deranjează acasă, placă bărbia în piept. Şi se lasă o tăcere de se aude apa scurgându-se pe ţeava caloriferului din biroul directoarei de la Centrul de primire minori «Irene şi Stuart», unde şade pe un fotoliu.

 

AVENTURI. De fiecare dată când făcea rost de bani, pleca de acasă. Dacă nu lua de la părinţi, fura de la cunoştinţele care veneau în vizită. „Ajunsesem să scriu pe cuier: «Atenţie. Nu vă lăsaţi bani în haine. Se fură!». Ne era frică să mergem cu el în vizită la cineva”, povesteşte mama lui Bogdan, Niculina. În peregrinările lui, singurul motiv care l-ar fi întors acasă pe băiat ar fi fost foamea. Însă aveau grijă trecătorii, oameni miloşi, să-i facă aprovizionarea pentru săptămâni lungi de dormit prin canale şi prin scări de bloc. Primea cam câte 150 de mii pe zi, bani din care lua două pâini, şi, de restul, ţigări şi dulciuri.

 

Părinţii sunt vinovaţi?

 

Psihologul Doina Pătraşcu, care a studiat cazul lui Bogdan, crede că o mare parte din vină, pentru cum reacţionează copilul, este şi a părinţilor, care nu şi-au făcut timp să stea mai mult cu el şi l-au lăsat nesupravegheat. „Acest copil are nevoie de multă atenţie. Tu degeaba vii la el peste câteva luni, dacă el are nevoie de tine acum”. Părinţii se apără şi se declară nevinovaţi. „Noi am făcut tot ce este posibil pentru el. Puneţi-vă în locul nostru. Sunt mii de astfel de cazuri în toată ţara”, zice mama copilului.

Părinţii plănuiesc acum să îl lase undeva, într-un centru de plasament, unde copilul să poată fi supravegheat non-stop. Spun că nu mai au putere să treacă iarăşi prin agonia aşteptării ca băiatul să le vină acasă. Plus că le este şi frică de el. Cu cuţitul de tăiat pâine, cu zimţi, i-a dat în cap fiului cel mare pentru că nu îl lăsa, cică, la calculator. I-a dat o lovitură, a văzut că începea să curgă sânge, şi apoi i-a mai dat una. Când au ajuns acasă, părinţii au găsit apartamentul plin de sânge.

În România există o lege prin care părinţii pot fi sancţionaţi pentru nesupravegherea copilului. E vorba de „Legea 91/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice” unde, printre aliniate care vizează „scrierea pe pereţii clădirilor” şi „mutarea semnelor de circulaţie”(!), s-a „strecurat” şi un aliniat conform căruia „Constituie contravenţie(…) neluarea de către părinţi sau de către persoanele cărora li s-a încredinţat spre creştere şi educare un minor în vârstă de până la 16 ani sau care au în îngrijire un alienat ori debil mintal a măsurilor necesare pentru a-l împiedica de la fapte de vagabondaj, cerşetorie sau prostituţie”. Conform legii republicate în 2000, părinţii care încalcă aceste prevederi riscă o amendă între 80.000 lei la 400.000 lei. Amenda pentru un câine lăsat nesupravegheat este între 200 de mii si un milion de lei vechi.

În unele State din America de Nord sancţiunile pentru părinţii care nu îşi supraveghează copii sunt mult mai dure. Conform site-ului Curţii Superioare din California – districtul Nevada, părinţii pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti pentru „nesupravegherea corespunzătoare a minorului.”

„Luăm în vedere şi o astfel de sancţiune pentru părinţii lui Bogdan, însă după ce vom analiza cu mare atenţie cazul. Legea aceasta este foarte greu de aplicat. Până acum nu am dat nici o astfel de sancţiune la nivelul judeţului nostru”, ne-a spus directorul adjunct al DGASPC Galaţi, Eugen Merdescu.

 

Ghidul supravegherii copilului

 

În statul Virginia din SUA nu există o lege clară care să precizeze cât de mult timp poţi să îţi laşi nesupravegheat copilul. Totuşi, Serviciul de Protecţie a Copilului de aici propune părinţilor un ghid de supraveghere a minorilor. Astfel instituţia atenţionează că este total neindicată lăsarea copiilor între 0 şi 9 ani nesupravegheaţi. Copii între 10 şi 12 ani nu trebuie lăsaţi nesupravegheaţi mai mult de 3 ore. Abia după vârsta de 13 ani, aceştia pot fi lăsaţi singuri „mai mult de trei ore”, dar în nici un caz noaptea pentru cei până în 16 ani.

 

PERSPECTIVÃ. „Când o să fiu mare, o să sparg o bancă. O sparg cu ciocanul… Ce, ţiganii care au bani şi vile, cum trăiesc? Au afaceri? Păi asta nu înseamnă că fură?”

Bogdan, 16 ani

 

EPUIZATÃ. „Toată lumea se luptă acum pentru drepturile copilului, dar nimeni nu se luptă pentru drepturile părinţilor”,

Niculina, mama lui Bogdan

 

Alex Nedea

Jurnalul Naţional (3 martie 2006)

 

Povestea site-ului copiidisparuti.jurnalul.ro

 

Site-ul copiidisparuti.jurnalul.ro s-a născut din dorinţa de a-i ajuta pe aceşti copii. Concret, nu aşa cum am văzut că se face în manifestările de pomenire a lor organizate la zi festive. Facerea site-ului, strângerea informaţiilor şi apoi ordonarea lor s-au dovedit a fi o treabă complicată. Presărată, pe alocuri, cu întâmplări de-a dreptul comice. Umor negru, cu caschetă şi epoleţi.

 

Cei care ne-au pus la dispoziţie fotografiile şi datele apărute pe copiidisparuti.jurnalul.ro sunt purtători de cuvânt ai IPJ-urilor din ţară. Cei câţiva care au înţeles demersul nostru şi au ales să dea o mână de ajutor, nouă şi copiilor dispăruţi. Ceilalţi, fie se aflau în concedii de odihnă (observaţie: în luna august, ai impresia că întreaga România e în slipi, pe şezlonguri), fie n-au înţeles nimic din cererea noastră.

Am contactat, telefonic şi prin e-mail, toste Inspectoratele Judeţene de Poliţie şi am primit până acum răspunsuri de la 24 dintre ele. Unele documentate, altele telegrafice, stil rebus: nume şi prenume, atâţia ani, din satul X, dispărut la data Y.

 

CU ACORDUL PÃRINŢILOR. Cele mai mari dificultăţi le-am întâmpinat în obţinerea fotografiilor cu minori dispăruţi. Chiar dacă toţi dintre ei, sunt, măcar teoretic, daţi în urmărire, locală sau generală, multe IPJ-uri n-au vrut să ne dea pozele lor, invocând … „dreptul la imagine”. Ce drept la imagine are un copil despre care nu mai ştii nici măcar dacă e în viaţă? Şi în baza cărei legi ni se invocă acest drept? „Cum, nu stiţi?! Legea CNA-ului!”, s-au revoltat câţiva poliţişti. Deşi le-am explicat că prevederile CNA – care n-ar fi fost încălcate – nu se aplică totuşi în presa scrisă, oamenii legii au ţinut-o în continuare pe-a lor. „Trebuie să cerem acordul părinţilor, ca să vă putem da ceva”.

Unii ne-au trimis acest refuz pe fax. Vă redăm unul dintre răspunsurile primite. „Urmare a adresei dvs. din 24.08.2005, vă aducem la cunoştinţă că pentru a vă pune la dispoziţie fotografiile şi semnalmentele minorilor dispăruţi de pe raza judeţului Constanţa ne este necesar acordul scris al membrilor familiei sau al aparţinătorilor legali. În următoarea perioadă de timp vom lua legătura cu persoanele care au depus reclamaţii privind dispariţiile de minori iar in cazul în care aceştia vor fii (sic!) de acord (…), vă vom contacta”. Să vă mai spunem că în 16 zile, câte au trecut, nu am primit nici măcar semnalmentele Andreei Dodan, fetiţa dispărută de la Plopeni…?

 

POKEMONUL MUSTÃCIOS. Ne cerem iertare pentru cazurile prezentate pe copiidisparuti.jurnalul.ro fără fotografii. Ştim că înălţimea, greutatea şi culoarea părului nu sunt indicii suficiente pentru identificarea unui copil. Ne cerem iertare şi pentru inadvertenţele care apar, uneori, în fişele de prezentare ale acestor copii. Au fost transcrise întocmai datele primite de la IPJ-uri.

Pe ici, pe colo, am mai făcut mici retuşuri. Nu puteam să-i lăsăm, de pildă, lui Sbenghea Nicu Eduard, un băieţel de 3 ani şi 7 luni, la semnalmente: MUSTAŢÃ. Cum să aibă mustăţi un copil care, conform datelor trimise de aceeaşi poliţie, are o „înălţime de 75-80 de cm” (mult prea puţin, conform graficelor de creştere a copilului ar trebui să măsoare peste 1 m) ? Cum să aibe mustaţă un copil care a dispărut încălţat cu „papuci cu desen Pokemon”?

La capitolul copii dispăruţi, un alt IPJ ne-a trimis un caz pe bună dreptate „mustăcios”. Primul şoc l-am avut atunci când am citi că ar munci ca zilier. Apoi, la semnalmente : „nas drept cu profil rectiliniu, poartă mustaţă, barbă mijlocie dreaptă”.. Ne-am revenit când i-am calculat vârsta: „minorul” avea, la data dispariţiei, 22 de ani…

 

SE ROSTOGOLEŞTE… Altă combinaţie ciudată e raportul vârstă/greutate. Cu un minor am ajuns la rezultatul corect după trei încercări. În prima, la 7 ani, măsura 1,70 m şi cântarea 55 de kg. Un pic cam mult, am considerat noi, atrăgând atenţia IPJ-ului respectiv. Datele au fost corectate şi retrimise: „0.70 m şi 25 de kg”. Un pic cam rotund şi prea pitic, am comentat noi iară. În cele din urmă s-a găsit soluţia corectă: nu semnalmentele ne fuseseră date greşit, ci data naşterii, căci minorul avea, de fapt, 17 ani.

Avem cazul unei fetiţe care, la 6 ani, măsoară 1,45 m şi cântăreşte 25 de kg. La aceeaşi vârstă, despre o altă fată, care are 1,25 m şi 22 de kg ni se spune că are „corpolenţă atletică”.

Iar un băieţel de 3 ani, dispărut lângă un lan de porumb, are greutatea de 20 de kg şi înălţimea de … 60 de cm! Ca să puteţi analiza mai uşor aceste date, vă spunem că un copil nou-născut, are de regulă 50-51 de cm şi 3-3,5 kg.

 

DISPARIŢII ANTICIPATE. Că părinţii nu ştiu greutatea şi înălţimea copilului şi inventează cifre pe care poliţiştii le notează ca roboţii, n-ar fi aşa de grav. Dar să treci la data dispariţiei: 01.11.2005 (Lupu Ionela Eugenia) sau 09.09.2005 (Mitrea Costel – caz primit în luna august), ni se pare revoltător. Ori poliţia romănă s-a dat de tot pe mâna clarvăzătorilor şi anticipează cazurile, ori dosarele acestor copii sunt tratate cu băşcălie.

Nu vrem să facem procese de intenţie poliţiştilor. Mai ales acelora care ne-au întins totuşi o mănă de ajutor, indiferent cu ce a fost plină palma. Însă credem că e de datoria noastră să atragem atenţia oamenilor legii că astfel de cazuri trebuie tratate cu mai multă seriozitate şi discernământ. Dacă 2 copii, să zicem, ar fi ucişi de un pedofil, întreaga poliţie s-ar mobiliza să-l prindă pe ucigaş. Dacă aceiaşi copii mor din cauza indiferenţei sau a birocraţiei, nimeni nu mişcă un deget. O facem noi, şi batem cu cel arătător obrazul.

 

Urmărire generală, după 1 an şi jumătate

 

Comisarul Adrian Dumitrescu, Şeful Serviciului Urmăriri din IGP, susţine că orice copil dispărut este considerat un caz de urgenţă şi de aceea este dat imediat în urmărire generală. Teoria e frumoasă, să vedem ce spune pratica…

Constantin Geta, 17 ani, a dispărut pe 1 ianuarie 2004 şi a fost dată în urmărire generală un an şi jumătate mai târziu.

Erdei Damian, 14 ani, a dispărut în mai 2004 şi a fost dat în UG abia peste un an

Duncă Marina, 16 ani, a dispărut pe 23 martie 2004 şi a fost dată în UG peste un an şi 3 luni.

Mireascu Ileana, 15 ani, a dispărut pe 12 mai 2004 şi a fost dată în UG după 1 an şi 2 luni.

Şi, până ne trezim să-i punem pe aceşti minori – care, deşi au buletin, tot copii sunt, conform legii – în consemn la frontieră, privim cu poftă spre fondurile PHARE cu care UE ne ajută să luptăm împotriva traficului de fiinţe umane.

 

Băieţii dispar mai des

 

La sfârşitul lunii trecute, în evidenţele IGP figurau 275 de minori dispăruţi (15,85% din totralul persoanelor dispărute). 26 dintre ei au între 0 şi 5 ani, 69 – între 5 şi 10 ani, 66 – între 10 şi 14 ani şi 114 – între 14 şi 18 ani.

În prezent, se află daţi în urmărire generală 138 de minori dispăruţi în perioada 2000-2005. Dintre ei 8 au intre 0-5 ani (nici o treime din categoria de vârstă), 21 între 5-10 ani (idem), 38 între 10-14 ani (mai mult de jumătate) şi 71 între 14-18 ani (idem).

Au fost depistaţi şi încredinţati familiei 114 minori urmăriţi general. În nota IGP ni se spune că „audierea celor depistaţi a scos în evidenţă faptul că principalele cauze care au generat plecarea de la domiciliu sunt: neajunsurile materiale, neînţelegerile familiale, dorinţa de aventură şi vagabondajul, abandonul şcolar, etc., neexistând date că au fost victimne ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal”. Cu alte cuvinte, singura pistă pe care se canalizează acum energiile poliţiei, chiar şi pentru dispariţiile copiilor sub 5 ani, este fuga. Fuga prin porumb. Cât de greu e să prinzi copilul…

 

ONG-uri virtuale

 

„Childscope” este un studiu întocmit de Centrul European pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi Sexual care menţionează, printre altele cele 241 de ONG-uri care activează în domeniul în statele membre UE şi în cele candidate la aderare (Republica Cehă, Ungaria, România, Polonia).

Surprinzător pentru noi, România figurează în „Childscope” cu două organizaţii active în domeniul dispariţiilor de copii: „Salvaţi Copiii” şi „Ajutor şi Grijă pentru Tineri” (AGT). Ambele precizează, în prezentarea lor, că se ocupă de copii dispăruţi cu vârsta cuprinsă între 2 (sau 1) şi 18 ani, şi că, pentru asta, „cooperează cu oamenii legi şi/sau cu autorităţile judiciare în cazul copiilor dispăruţi sau exploataţi sexual.” „Salvaţi Copiii” precizează că „au fost încheiate, în acest sens, înţelegeri oficiale”.

Andreea Dodan, fetiţa din Plopeni, ar trebui să împlinească luna viitoare 6 ani. La dispariţia ei, n-am văzut în zonă nici măcar un afiş care să poarte însemnul unuia din aceste două ONG-uri…

 

Adriana Oprea-Popescu

Jurnalul Naţional (8 septembrie 2005)

(Update: doi ani mai târziu, site-ul copiidisparuti.jurnalul.ro a fost hackerit si imposibil de recuperat)

 

Tristele peripeţii ale unui băiat găsit de site-ul copiidisparuti.jurnalul.ro

Patrik, punga cu bronz şi o mamă disperată

 

„Mi-ar cădea şi receptorul din mână să-l mai aud o dată, la telefon, zicându-mi «Mami!»… Mă duc după el şi până la capătul lumii. Îmi voi plăti eu drumul, într-o viaţă de om”. Sunt cuvintele mamei lui Patrik. Copilul ei a fost găsit de site-ul copiidisparuti.jurnalul.ro.

 

Acum trei luni Patrik Laurenţiu Badea, de 12 ani, a plecat de acasă, din Râmnicu Sărat, zicându-i mamei că se duce la joacă. Nu s-a mai întors. Mama, Lucica Badea, a reclamat dispariţia băiatului, iar Poliţia Buzău l-a dat în Urmărire Generală. Acum două săptămâni, copilul a ajuns într-un centru de plasament la sute de kilometri depărtare de casă, în Timişoara. Nu se ştia mai nimic despre băiat, iar poliţiştii de la IPJ Timiş nu au reuşit să-i stabilească cu certitudine identitatea şi nici nu au ştiut că este un copil căutat de mama sa şi dat în Urmărire Generală. Până când unul din reprezentanţii Direcţiei pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Timiş are curiozitatea să intre pe site-ul copiidisparauti.jurnalul.ro şi să afle cu surprindere că Patrik, băieţelul blond internat într-unul din cetrele Direcţiei, este un copil dispărut.

Poliţia de la Timiş, anunţată imediat de DGASPC, verifică informaţiile de la colegii din Buzău, şi, confirmându-li-se urmărirea generală, pleacă să-l ia pe Patrik de la Centru, pentru a-l ţine la inspectorat până vine mama, Lucica Badea, să-l ia. În acest timp, poliţia de la Buzău îi spune mamei să se pregătească să se ducă după fiu la Timiş. Toate bune şi frumoase până aici.

 

Povestea bronzului. Numai că marţi după amiază Patrik primeşte bilet de învoire de două ore. Şi, când să vină poliţiştii să-l „reţină” pentru verificări, „ia copilul de unde nu-i!”. Patrik nu s-a mai întors la centru, aşa cum promisese, lăsându-i cu ochii în soare şi pe cei de la DGASPC Timiş, şi pe poliţiştii de acolo, şi pe cei din Buzău, şi pe mama copilului. Cei de la Centrul de plasament au spus că i-au dat copilului billet de voie pentru că e un băiat cuminte şi că, oricum, ei nu au cum să-l ţină prizonier.

Ieri dimineaţă, după 2 zile de căutări intense, Patrik a fost găsit de poliţiştii din Timişoara într-o piaţă. Cerşea.

„Sunt cel mai fericit om de pe planetă! Nu credeam că o să mai aud asta o dată!”, ne-a spus mama când a primit vestea regăsirii lui Patrik. În lunile lui de periplu, Patrik s-a apucat şi de tras din pungă. Trage bronz. Ştie şi mama lucrul ăsta. „O să fac tot ce-mi stă în putinţă. O să-l iubesc ca şi înainte, o să dialoghez, o să-l duc la Direcţia pentru Protecţia Copilului să-l consulte un psiholog. Trebuie să-l dezintoxic”, ne spune mama prin telefon, controlându-şi cuvintele şi vorbind cu dicţie, ca la televizor.

 

„Un copil bun”. Lui Patrik i-a murit tatăl pe când el avea 4 ani. Cu un an înainte, mama, fostă muncitoare în confecţii, a rămas fără loc de muncă. De atunci trăieşte din ajutorul social şi din ce primeşte făcând menaj pe la diferite persone. Să aibă suficienţi bani pentru a-l creşte pe Patrik. Locuiesc într-o casă naţionalizată unde au o cameră şi un hol şi nu sunt deloc iubiţi de vecini. Aceştia au făcut mai multe sesizări la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Buzău cum că Patrik este bătut crunt de mamă.

Dar asistenţii de la Direcţie nu au găsit nici o probă pentru o astfel e acuzaţie. La prima sesizare, în 2002, asistenţii sociali s-au dus pe neanunţate acasă la Patrik. L-au găsit făcându-şi temele împreună cu mama. Copilul era îmbrăcat curat şi nu avea urme de violenţă. Mama i-a spus asistentului că l-a certat, la ora menţionată în declaraţie de vecini, dar că nu l-a lovit. L-a mustrat pentru că a primit doar „Satisfăcător” la şcoală, la un extemporal de matematică, şi pentru că, la sfârşitul lucrării de control, a scris „Nu pot”. La a doua sesizare trimisă de vecini, asistenţii s-au dus din nou la Lucica acasă şi au găsit-o pe mamă în aceeaşi postură: ajutându-şi copilul la teme. Nici de data asta Patrik nu părea bătut. Mama susţine că vecinii îi fac astfel de reclamaţii pentru că o vor plecată din acea casă naţionalizată.

La şcoală, Patrik nu are nici o corigenţă. În vară, a terminat clasa a VI-a cu media 6,63. „E o medie bună pentru situaţia lui. Nu e un copil prost, e un băiat bun, îl duce capul. Şi mama lui a fost eleva şcolii noastre, dar nu avea astfel de probleme (nu dispărea de acasă – n.r.)”, spune directoarea Şcolii Generale nr.1 din Râmnicu Sărat, Valentina Bacşei. Deşi e cuminte şi nu se bate cu alţi colegi, la purtare copilul are media 7, din cauza celor 120 de absenţe nemotivate.

 

„Mami, promite-mi ca nu mă mai cauţi!”.Poliţia susţine că „dracul de copil”, cum l-a numit în glumă un om al legii, a plecat de mai multe ori de acasă până acum şi că este un obişnuit al străzilor. În clasa a III-a a dispărut şi a fost găsit după trei zile la Centru de Plasament „Pinochio” din Bucureşti. Patru luni a durat până să ajungă înapoi la mama sa. Deşi a pierdut atâtea săptămâni de carte, în clasa a III-a Patrik a făcut ore suplimentare cu învăţătoarea şi a reuşit să scape fără să repete anul. După acel episod, băiatul a mai plecat de acasă, dar pentru câteva zeci de ore, mama reclamând dispariţiile la poliţie. La ultima sa plecare, pe 12 iunie anul acesta, copilul şi-a contactat telefonic mama de două ori. Prima dată, povesteşte ea, a vorbit nouă minute. Era foarte degajat la telefon. I-a spus femeii că este la Timişoara şi că vrea să se întoarcă acasă. Însă nu s-a întors. Ultimul semn al lui a fost pe 25 august când i-a dat Lucicăi un al doilea telefon, unul straniu. A zis că e în Arad şi că o oarecare tanti Fănica are grijă de el. „Nu mai era Patrik al meu. Mi-a zis «Mami, promite-mi că nu mă mai cauţi!»”, îşi aminteşte Lucica Badea de acel ultim telefon, care a durat mai puţin de un minut. Interesant este că poliţia din Timiş şi cea din Buzău parcă au trăit în lumi paralele săptămânile astea. În timp ce oamenii de la IPJ Buzău îl căutau, în timp ce mama venea aproape zilnic la poliţie şi le făcea scandal oamenilor legii, că nu sunt în stare să-i găsească copilul, poliţiştii din Timiş ştiau de soarta Patrik, pentru că el figura în evidenţa lor din august, când a fost prins la cerşit. „E foarte greu să identifici un astfel de copil, pentru că el nu avea acte de identitate. De multe ori, copiii străzii îşi dau o identitate falsă. Plus că poza, pe care o aveţi şi dumneavoastră (Jurnalul Naţional – n.r.) şi pe care o avem şi noi e singura pusă la dispoziţie de familie, şi nu ştim dacă mai corespunde cu realitatea”, justifică comisarul Marian Şerbulea de la IPJ Buzău.

 

Alex Nedea

Jurnalul Naţional (2 ianuarie 2007)